Cele două spectacole create de Gabriel Sandu, Adrenalina la Teatrul Excelsior din București, și împreună cu Elena Morar, 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, la Teatrul de Stat din Constanța, au o strânsă conexiune. Practic, primul este un studiu în miniatură, pe un caz, asupra a ceea ce în al doilea este investigat amplu, în 10 cazuri.
Dramaturg și regizor, Gabriel Sandu are aici două contribuții esențiale. Una este la temă, prin interesul său pentru muzica așa-zis ușoară (pregătește un lungmetraj documentar despre Mihaela Runceanu), cea veche, cu șlagăre și staruri (Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Aurelian Andreescu, Marina Voica), dar și cea din anii 2000, perioada adolescenței sale, cu hit-uri ale unor trupe dance (Simplu, Candy, Bamby, André, Akcent). Sandu recuperează aceste muzici din registrul minor și le aduce pe scenă sub forma unor cadre de intersecție pentru teme grave. O altă contribuție a sa este la arhitectura textului, care reproduce mecanismul documentar pe care-l umple cu conținut ficțional, jonglând în zona fezabilului fie pentru a acoperi goluri de informație, fie pentru a pune într-un format dramatic realități tangențiale cu subiectul pe care-l abordează. Astfel, în rama unor biografii rememorate, a unei trupe de pop-dance, respectiv a unui festival de muzică ușoară, sunt analizate teme dramatice precum dependența de droguri sau eșecul în industria muzicală, coagulate din subiecte ce țin de viața personală, profesională și lumea artistică (relații, boală / dizabilitate, statut social și financiar, aspirații versus talent, obsesia succesului etc.). Structura dramaturgică piramidală este complexă nu doar prin bogăția tematică, ci și prin modul în care aceste teme se juxtapun, se catalizează reciproc, se ajustează cu subtilitate, folosindu-se de documentar și ficțiune într-un mixaj atât de bine făcut încât lasă senzația autenticului. Gabriel Sandu folosește o procedură de copiere a realității prin ficțiune până în punctul în care acestea nu se mai disting (trupa X-TASY din Adrenalina are ca sursă de inspirație formații precum Candy, spune regizorul, dar o trupă cu nume similar, Ecstasy, chiar a existat).
În Sala Studio a Teatrului Excelsior, un spațiu mic, deloc generos pentru teatru, dar potrivit cu natura intimă, de confesiune – terapie, a spectacolului Adrenalina, cele trei componente ale unei imaginare trupe de pop-dance din anii 2000, X-TASY, a cărei existență meteorică le-a schimbat destinele, se reunesc după 20 ani sub pretextul unui concert aniversar. Lala (Dana Marineci), Tina (Oana Predescu) și Sori (Iulia Samson) au plonjat în celebritatea de o vară cu un hit și un producător abil în a le exploata faima de moment. Rememorat și chestionat acum, la 20 ani distanță, interludiul glorios își dezvăluie latura dezagreabilă, cu tușe penale. Lala, Tina și Sori se confruntă la maturitate nu doar cu propria istorie, care capătă astăzi alte sensuri, ci și cu consecințele în timp ale acestei istorii.
Povestea se coagulează în jurul dependenței, inițial de droguri, apărută în timpul verii glorioase, și de care fetele nu s-au putut îndepărta, chiar dacă obiectul adicției s-a schimbat, de la substanțe psihotrope la jocuri de noroc sau propriul abuzator (o formă de sindrom Stockholm). O dată cu maturizarea lor, în ciuda costumelor kitsch sclipicioase care le infantilizează, dar pe care le poartă cu o asumată auto-ironie, și relația dintre ele se rafinează pe muchia prietenie / competiție, antrenând tot mai multă solidaritate pe măsură ce fetele devin conștiente de partea întunecată a succesului lor. Redimensionarea poveștii lor muzicale în sfera abuzului de droguri și sexual este reflectată de creatoarea de conținut video Reallyrux (activă pe Twitch, Youtube, TikTok, Instagram) ca o metaforică reprezentare a modului în care au evoluat valorile etice ale societății în ultimii ani, tinerii fiind cei care configurează astăzi ca inacceptabile comportamente tolerate în trecut. De exemplu, Sori insistă că mama ei era mândră de relația amoroasă pe care fiica sa minoră o avea cu impresarul ei, dovadă că la vremea aceea, „așa mergeau lucrurile”, dar astăzi, o astfel de relație ar fi imorală și ilegală.
Spectacolul muzical, cu multe hituri à la anii 2000, este bine susținut vocal de Dana Marineci, Iulia Samson și, cu un plus, Oana Predescu, ale cărei calități muzicale sunt valorificate în mai multe spectacole la Teatrul Excelsior. Spațiul mic este configurat inteligent de Clara Ștefana cu elemente care îl luminează și „amplifică”: trei cutii de diferite dimensiuni, luminoase și modulare, și trei ecrane mari de jur împrejur. Cu Adrenalina, Gabriel Sandu scormonește prin industria muzicală românească și scoate la iveală realitatea nespectaculoasă, drogurile, abuzurile, efemeritatea faimei și consecințele lor pe termen lung, dar o face cu nostalgie pentru muzica ce i-a marcat adolescența.
În 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, spectacol cu un text scris de Gabriel Sandu și regizat de el împreună cu Elena Morar, cadrul de intersecție cuprinde două formate festivaliere care nu par să aibă nimic în comun: Bienala de Artă de la Veneția, cu elita artei contemporane, și Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, cu șlagărele sale. Punerea surprinzătoare în relație a celor două evenimente culturale duce la un raport, și el surprinzător, în care Bienala reprezintă forma și Festivalul de la Mamaia conținutul. Asta la modul general, căci structura dramaturgică a lui Gabriel Sandu continuă să ofere surprize.
În spectacol, o imaginară participare românească la Bienala de la Veneția se produce cu un proiect artistic creat de Mireille Plume (Mirela Pană) care vizează o reconstituire performativă critică a Festivalului de la Mamaia. Ideea trimite la lucrarea, reală de data asta, care a reprezentat România la Veneția în 2014, O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția, creată de Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș cu performeri care recompuneau cu corpurile lor lucrări care participaseră la Bienală timp de 100 ani, reflectând astfel asupra lor, a Bienalei însăși, a operei de artă în general și a actului artistic. Lucrarea lui Mireille Plume, artistă, curatoare și fostă participantă la Festivalul de la Mamaia, este și ea un reenactment, al Festivalului, performat chiar de participanți. Doar că aceștia sunt artiști de plan secund, care nu au câștigat sau care nu au ajuns niciodată în finala concursului, așa cum s-a întâmplat și cu Mireille însăși, care creează această lucrare ca o formă de terapie pentru propria traumă pe care i-a produs-o eșecul la Mamaia. Istoria festivalului este spusă astfel din perspectiva perdanților și se constituie într-un inventar de ratări. Sunt aici povești variate, unele dintre ele dezvăluind cruzimea industriei muzicale în care nu au loc artiști din aceeași nișă (persoană cu dizabilități) sau cu aceeași tipologie, altele țin de propriile limite muzicale. Modul în care eșuează artiștii este și el divers, unii ajung cântăreți în cârciumi, mai mult sau mai puțin luxoase, și la nunți, dubluri ale vedetelor sau depresivi. Poveștile din spatele festivalului configurează universuri domestice și urbane cu relații distruse, abuzuri, depresii, adicții, populate de personaje care se prăbușesc, dar și de afaceriști bogați, baroni locali și interlopi. Și acest spectacol este muzical, cu hit-uri adaptate de Alexandru Neș (aici un playlist al spectacolului, cu hit-urile originale) și un decor cu care Miruna Croitoru reconstituie scenografia Festivalului de la Mamaia în care cele 10 personaje au măcar o dată ocazia să cânte. Se simte și contribuția regizoarei Elena Morar, care are experiență în spectacole de operă.
Prestațiile muzicale au forță caracterologică, uneori chiar mai mare decât momentele dramatice. Varianta de Aurelian Andreescu de „bodegă” a lui Lucian Iftime, căruia personajul îi reproduce și alcoolismul, nu doar vocea, Marina Voica tânără și cu aplomb a Ecaterinei Lupu, dramaticul George Nicolescu al lui Ștefan Mihai sau dezechilibrata Andreea Bălan a Cristianei Luca sunt personaje puternice (și) prin modul în care cântă, dizează sau mimează muzica. Alte personaje au o mai puternică poveste dramatică decât muzicală precum cele create de Liliana Cazan (care are propria istorie cu muzică și festivaluri), Luiza Martinescu, Dana Dumitrescu și Theodor Șoptelea. Cucerește absolut prin vocea fabuloasă, dar și prin joc, Ramona Niculae, la debut, care trage după ea tot spectacolul (a fost inspirată deschiderea cu ea). Însă spectacolul se construiește cu actorii ca ansamblu, trupa de la Constanța funcționând bine împreună, cu o anume organicitate, chiar dacă momentele individuale variază ca intensitate. Compoziția scenică amplă are o structură oarecum previzibilă (fiecare din cele 10 personaje are o poveste și un moment în care o spune), dar riscul monotoniei este contracarat de poveștile în sine.
Artiștii de plan B de la Mamaia care participă la acțiunea performativă continuă și durațională de la Veneția, unde retrăiesc în buclă propria poveste a ratării, sunt aparent închiși în spațiul expozițional împotriva voinței lor. E aici o imagine a fragilității artistului, prizonier al propriilor fantasme legate de artă și succes, dar poate fi și o metaforă a captivității în artă, decriptată ca o critică la cultura dominantă care invalidează / minimalizează alte tipuri de culturi și care poate fi parazitată / revigorată de acestea din interior. Căci dacă Festivalul de la Mamaia a fost un eșec pentru fiecare dintre personaje, lucrarea performativă comună pare să fie, dacă nu un succes, atunci măcar un produs artistic valid.
Ca și în Adrenalina, și aici este o doză serioasă de nostalgie, amplificată de faptul că subiectul este local (constănțean), chiar dacă are detentă națională, și devine pretext pentru o analiză a mecanismelor succesului în industria muzicală. Gabriel Sandu are abilitatea de a transforma subiecte din registrul minor, precum muzica ușoară și pop-dance, în cadre scenice pentru reflecții asupra unor teme și fenomene grave, ca ratarea sau adicțiile, pe o structură dramaturgică în care parazitează documentarul cu ficțiunea. Este o gură de aer proaspăt pentru teatrul din România.
Foto main: Marian Adochiței
Teatrul Excelsior
Adrenalina
de Gabriel Sandu
Regia: Gabriel Sandu
Scenografia: Clara Ștefana
Coregrafia: Ruxandra Bobleagă
Lighting design: Ruxandra Bobleagă, Miruna Croitoru
Video: Miruna Croitoru
Muzica: Plushy
Cu: Dana Marineci, Oana Predescu, Iulia Samson
Apariție video: Reallyrux
Consultant psihologic: Andreea Găzdaru
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Producător delegat: Camelia Moroianu
Teatrul de Stat Constanța
10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia
de Gabriel Sandu
Regia: Elena Morar & Gabriel Sandu
Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru
Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș
Coregrafie: Stela Cocârlea
Pregătire muzicală: Inga Postolache
Asistență scenografie: Nicoleta Ivan
Cu: Florin Aioane, Liliana Cazan, Dana Dumitrescu, Lucian Iftime, Laura Iordan, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea
