Peste 150 de actori neprofesioniști au participat la ediția din acest an a Festivalului de Teatru InLight (ITF). Am discutat cu trei dintre aceștia despre cum au ajuns pe scenă la 17, 31 sau 62 de ani și mi-au spus ce află despre ei înșiși când devin alți oameni.
Am ajuns la repetițiile de la centrul InLight cu 15 minute mai devreme. După ce am intrat prima dată pe ușa greșită, am ajuns în sala de repetiții ce imita o sufragerie și un spațiu de luat masa. Șapte oameni se agitau în jurul meu, iar luminile își schimbau culorile sacadat. M-am așezat în fața mesei din mijlocul camerei și am așteptat să înceapă piesa. Scanam fiecare actor în parte și mă întrebam: oare ce i-a făcut să vină aici? Care e povestea lor?
Piesa la care am venit se numește Pe lumină și vorbește despre o familie destrămată: patru frați ce au luat-o pe drumuri diferite după ce au rămas fără părinți. Ajung la o scenă cu o discuție între doi frați, Cozma și Sasha, iar cea din urmă îmi atrage atenția. E înaltă și atletică, dar este atât absorbită în scenă, încât pare că a jucat teatru toată viața ei. N-aș fi putut greși mai tare.
Gianina van Groningen: „La teatru îți e frică să nu uiți vreo replică. La canotaj, îți e frică să nu-ți rupi dinții”
Gianina van Groningen (sau Gianina Beleagă, numele dinainte de căsătorie), actrița care o interpretează pe Sasha, a câștigat în 2024 medalia de argint la canotaj la Jocurile Olimpice (JO) de la Paris. În același an s-a lăsat de sport și a căutat un nou obstacol pe care să-l depășească.
La scurt timp după ce a început să trăiască aceste frământări, a contactat-o regizorul George Negrilă, care voia să facă un scurtmetraj despre canotaj și i-a cerut Gianinei să participe la proiect. Momentul acela a apropiat-o de actorie, un vis mai vechi de-al său. Așa a ajuns la Școala InLight a Alinei Grigore, și în decembrie 2024 – la doar cinci luni după încheierea JO de la Paris – a început cursurile de începători.
Canotajul a pregătit-o mai mult pentru o carieră în teatru decât s-ar fi așteptat. Știa deja cum e să lucrezi cu un partener și să te dedici lucrului în echipă. Se obișnuise cu toți ochii ațintiți asupra sa și cu emoțiile ce vin la pachet cu performanța, dar nu și cu vulnerabilitatea omului aflat pe scenă: „Sportul nu-ți spune cum să te vulnerabilizezi, te pune în niște situații în care poți să alegi să te închizi și să fii prezent în competiție, dar asta nu te-ar ajuta să progresezi în actorie. Sau te vulnerabilizezi și-ți înfrunți fricile astea de penibil sau de a fi judecat și să te lași dus de emoție. Înainte să urc pe scenă, mă simt ca la startul unei curse. Dar la teatru îți e frică să nu uiți vreo replică. La canotaj, îți e frică să nu-ți rupi dinții. La teatru îți transpui experiențele în ceva nou. La canotaj, nu-ți iei problemele în barcă”, rezumă ea diferențele dintre cele două lumi.
Acum, a înlocuit rigoarea și duritatea antrenamentelor din sport cu plăcerea participării la repetiții. „[La canotaj] te duceai și că trebuia, nu-ți convenea să te trezești la 5 dimineața să te duci pe lac în fiecare zi. Sau iarna, la minus câteva grade, să-ți înghețe părul de frig”.
De loc din comuna suceveană Valea Moldovei, Gianina a fost recrutată la 11 ani de antrenorii de juniori de la clubul de canotaj. A făcut sportul ăsta timp de 16 ani. „Întotdeauna am crezut că e ceva în mine care trebuie trezit, că o să ajung să-mi depășesc condiția, să plec din sat și să am un viitor mai bun. În momentul ăla, am crezut că prin sport pot să fac asta”. Gianina era plecată 11 luni pe an, iarna mergea în Spania sau Italia ca să se poată antrena pe lac. Din 2014 a locuit în baza sportivă de la Snagov.
Multă vreme nu s-a gândit că ar putea ajunge la Jocurile Olimpice. Poate la un campionat mondial de juniori, apoi la încă unul, dacă se descurca bine. Însă, treptat, visele au crescut. A ajuns să se califice, pe rând, la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro (2016) și Tokyo (2021). Înainte de competiția din Japonia, i-a promis mamei ei că va aduce o medalie acasă. A fost aproape de medalie, dar n-a luat-o.
Mama Gianinei a murit la o lună după ce s-a întors din Tokyo, iar Gianina s-a lăsat de canotaj în 2022. „M-a ajuns toată durerea din urmă și am zis că trebuie să pun stop, nu mai sunt fericită în locul ăsta”, explică ea. S-a angajat, s-a căsătorit, dar medalia olimpică promisă mamei încă lipsea. Iar asta i-a dat o motivație puternică. A revenit la canotaj cu 11 luni înainte de Jocuri și a trebuit să-și recâștige locul în barcă. Pentru prima dată, se antrena din pură plăcere. Și astfel, la Paris, ultima sa cursă din canotaj a dus-o pe podium.
Festivalul de Teatru InLight (ITF), aflat la a zecea ediție, încurajează educația prin teatru, strânge donații pentru organizația Teach for Romania, și este primul festival de teatru pentru neprofesioniști. A început de la ideea Alinei Grigore, director al Școlii de Teatru cu același nume, să aducă pe scenă oameni cu vârste și background-uri diferite. I s-a alăturat Ana Oprea Liferi, care a devenit directoarea festivalului.
Alina Grigore vede teatrul ca pe singura artă în care omul este unicul instrument, și în care greșelile și libertatea oferită de un coordonator pot sculpta prestația unui actor. „Obsesia mea a fost să nu fie un rezultat al meu, ci un rezultat al echipei. Dacă vă uitați pe afișele InLight, nu scrie vreun spectacol de Alina Grigore, scrie un spectacol al echipei de profesori. Nu cred că poate să iasă ceva mai bun în momentul în care există un regizor Dumnezeu, decât atunci când există o echipă. Fiecare creator își aduce nu numai participarea, dar și felul lui de a crea. E foarte interesant să le amesteci pe toate și să reușești să faci un produs final.”
La Gala de premiere a ITF, care a avut loc pe 26 iulie, actorii InLight au primit premii, aplauze și, prin asta, recunoaștere pentru munca lor. Printre câștigători se numără Gianina van Groningen, ce i s-a oferit „Character Craft Award” pentru rolul Sashei, și Marina Belu Dascălu, căreia i s-a înmânat unul dintre premiile „InLight Wild Beasts Award”. Spectacolul Pe lumină a câștigat unul dintre premiile speciale al juriului.
Acum 9 luni, Gianina a devenit mamă. Cât vorbim, are telefonul lângă ea, cu babycam-ul deschis. Îi este greu să-și împartă timpul între viața de acasă și actorie, dar a fost susținută de familie pe tot parcursul experienței: „Am avut momente în care am vrut să renunț, că vedeam că acasă sunt copleșită sau că nu dorm noaptea. Dar am fost încurajată, pentru că se vedea cât îmi place. Mi-a zis soțul că nu m-a mai auzit vorbind cu atât de multă pasiune despre ceva de foarte mult timp: «Du-te, lasă că ne descurcăm noi cu timpul».”
Nu-i va lua nimeni niciodată titlul de vicecampioană olimpică, iar actriță profesionistă nu se simte încă, dar acum, mai mult ca oricând, se simte mamă.
În piesa de la InLight Gianina o joacă pe Sasha, ai cărei părinți au murit într-un accident de mașină cu puțin timp în urmă, iar ea a început să folosească droguri. Deși s-a regăsit în durerea personajului, nu s-a regăsit în felul său de a face față doliului. Asta o atrăgea la Sasha: și-a dorit o provocare – să joace pe cineva diferit de ea: „E un alt proces. E parcursul mai greu. Dar cred că și satisfacția de după ce îmi iese este mai mare, că am reușit să fac ceva nou. Cred că din orice personaj pe care îl joci, fie că seamănă sau nu cu tine, înveți ceva. Și înveți ceva despre tine.”.
Mario Simion: „Am pierdut 100% din mine ca să iau 100% din artă”
Geniul familiei din piesă este fratele geamăn al Sashei, Romeo, pe care, cu o combinație de inocență și dibăcie, îl joacă Mario Simion.
Mario are 17 ani, vine la InLight de doi ani, și îi place să se prezinte ca „actor și elev în timpul liber”. Joacă teatru de 7 ani și mereu a vrut să facă asta, în clasa a cincea având prima interacțiune serioasă cu actoria. A început să facă naveta din Pantelimon în București la 14 ani, în căutarea unei trupe de teatru. Prima dată când a făcut asta, cu trei ani înainte să ajungă la InLight, cu bateria telefonului la 3% și o cunoștință infimă despre geografia capitalei, a fost un început tumultuos. „Voiam îndrumare să ajung la Mega Mall să mă duc acasă sau un telefon s-o sun pe mama să o asigur că sunt bine. Ceream ajutorul oamenilor și nu se oprea nimeni. Toți îmi spuneau «pleacă de aici, n-am ce să-ți dau». Mă învârteam prin Piața Unirii deja de o oră, până când un tată cu fiul lui m-a ajutat și mi-a explicat ce transport în comun să iau ca să ajung unde voiam. Nu cred că am mai mulțumit cuiva de atât de multe ori, îmi dădeau lacrimile cât mergeam spre stația de autobuz”.
Ca actor, îi place „să se complice”. Mereu a găsit plăcere în orice fel de personaj pe care l-a jucat, dar mai ales în Alan Tuvache din prologul piesei „Magazinul de sinucideri”. „Mi-a plăcut personajul pentru că nu păstra nimic din mine, era diferit.” În aceeași piesă, Mario a mai jucat un rapper ce invită oamenii în magazin și sfârșește prin a se sinucide. „Avea un vers de melodie cu care invita lumea la magazin, și după ce am jucat piesa la Teatrul de Comedie, toți colegii mei au început să-mi cânte versul oriunde mă duceam. Începusem să urăsc rapperul. Încă îl urăsc”.
Mai toți oamenii din jurul lui Mario l-au încurajat să-și urmeze pasiunea pentru teatru. Cu tatăl lui a avut mai mult de muncă, în schimb. „El voia să mă fac instalator. Aș putea să le fac pe ambele, dar nu vreau. Eu divinizez tot ce înseamnă artă, mai ales actoria. Și am spus că nu există, eu vreau să fac asta, asta fac până la moarte. La un moment dat i-am spus că dacă nu reușesc să ajung departe cu actoria și rămân necunoscut, la bătrânețe tot voi ajunge în ceva trupă de teatru de pensionari. ”
Mi-a vorbit despre un fenomen pe care îl resimte de ceva timp: nu se mai recunoaște. „Când vine vorba de «eu», nu pot să mai fiu cum sunt ceilalți. Deja am pierdut 100% din mine ca să iau 100% din artă, și mi-am asumat asta. Aveam o ceartă urâtă cu cineva acum câteva săptămâni. Și pentru câteva momente, parcă eram spectator și mă uitam la scena cerții dintre Sasha și Cozma din piesa noastră de la festival”. Unii actori se pierd în meserie, însă Mario pare să știe unde e pierdut, și e complet confortabil cu asta. Teatrul l-a ajutat să aibă tupeu, să nu aibă rușine, să poată cere ajutor, și „să nu ascund tot ce ține de eu aici, acum.”
Mario îmi vorbește de Școala InLight ca ceva peste care dai doar o dată în viață: „Mi se pare atât de bun tot ce se întâmplă aici. Dacă Alina [actrița Alina Grigore, fondatoarea InLight] mi-ar spune că azi facem repetiții pe câmp, ar putea să ne facă să ne simțim în siguranță în câmpul ăla.”
Marina Dascălu: „Până crăp tot pe aici o să mă atârn”
A doua oară când am fost la InLight, am întâlnit-o pe Marina Dascălu (62 de ani), care mi-a povestit lungul său drum până la școala de teatru. A lucrat într-o fabrică comunistă până în ‘89. Pe când încă era angajată acolo, a jucat într-o piesă de teatru din cadrul „Cântarea României”. Era un festival la care fiecare fabrică sau întreprindere era obligată să vină cu un moment artistic: o piesă de teatru, un cor, o scenetă. „Era o pepinieră pentru profesioniștii români. Erau jurii serioase, cu regizori adevărați, cu actori profesioniști, și ne racolau. Și bineînțeles că au venit și la noi la fabrică, și m-am dus în ansamblul de tineret.”
La 20 de ani, a rămas însărcinată și s-a oprit cu actoria. Multă vreme, medicii i-au zis Marinei că nu va putea avea copii. Acum, că se întâmplase, a ținut să se protejeze, și nu regretă deloc, deoarece avea să fie unica ei sarcină. După ce n-a mai lucrat la fabrică, a fost profesoară pentru copii cu dizabilități. A ajuns apoi laborantă de științe la un liceu din capitală, unde a rămas până la pensie.
Până în 2022, nu a mai avut contact cu actoria. Mama Marinei a murit în decembrie 2021, iar ea și-a promis un lucru: în noul an nu va spune nu la nimic. „N-am fost un copil prea îndrăzneț. Toată viața, mi-a plăcut să învăț din greșelile altora, nu să dau eu cu capul. Și am jucat la sigur mereu. N-am ars în flăcări niciodată pentru ceva.” În martie 2022, în urma insistențelor prietenei ei, s-a înscris la Școala de Teatru.
Marina Dascălu spune că sunt patru femei cărora le datorează relația ei cu actoria, tot ce a făcut până acum în meseria asta nouă. Alina Grigore și Ana Oprea Liferi, care au creat multe oportunități pentru actori, și Ioana Mischie și Domnica Cârciumaru, care i-au oferit ocazia să joace în Catane. „Sunt veșnic recunoscătoare că ne-am intersectat. Mi se pare că suntem în niște timpuri în care se dă cu femeia de pământ. Și țin să menționez că tot ce am făcut până acum le datorez acestor patru femei.”
La prima întâlnire a Marinei la InLight, Alina i-a întrebat pe fiecare în parte ce i-a făcut să vină la cursuri. Marinei i-a atras atenția un tânăr care și-a dorit să facă teatru pentru a fi mai vulnerabil, că nu-și dă voie niciodată, și că vrea să se expună pe scenă. „După un an, era altă persoană. Oamenii vin la această școală din diverse motive. Nu sunt neapărat toți rupți din soare și talentați. Dar ajung să se perfecționeze. Nu suntem profesioniști, dar toți avem loc aici. Ăsta este un loc unde ai loc.” S-a considerat mereu o persoană timidă, dar când ajunge pe scenă sau i se dă un microfon, mereu are ceva de zis: „Pe scenă, mă simt ca peștele-n apă. Asta-i senzația. Că respir foarte bine, că n-am nicio problemă. Și las o parte din mine în fiecare rol.”
S-a dus la castinguri, și a ajuns să joace și în filme, precum Catane (2025), și în seriale, precum Las Fierbinți, dar nimic nu se compară cu teatrul. În schimb, Catane, filmul regizat de Ioana Mischie, rămâne proiectul ei de suflet. „Am jucat alături de mari actori, dar în alea două săptămâni mi-a intrat la suflet Mihai Dinvale. Era un prinț. Așa mă oftic că s-a prăpădit înainte de premieră, pentru că e o bijuterie de film. Exact cum a zis el că va fi filmul ăsta, așa a ieșit.” Marina se oprește din vorbire ca să-și șteargă câteva lacrimi adunate în colțurile ochilor. „Te corecta fără să ai habar că te corectează. Îți dădea un sfat, nici nu simțeai că e un sfat. Atât de discret era și atât de educat. Și un artist bun.” Mi-a povestit cum filmul poate fi mai puțin natural decât teatrul, lucru pe care l-a realizat datorită lui Mihai Dinvale. Le spunea „gata cu dublele, că ne mecanizăm”. „Nu înțelegeam ce e mecanizatul, puteam să-mi dau seama, dar să vezi e cu totul altceva. Urmăreai o dublă, încă una, și ultima scenă nu mai avea nicio trăire. Asta nu se poate întâmpla pe scenă. Pot să spun, la nivelul meu de amator, că sunt două meserii diferite.”
Marina spune că ieșitul la pensie i-a adus mult timp liber, iar la InLight a reușit să-l umple. „Nu aveam ce viață plictisitoare, urâtă sau ternă să schimb. Viața mea era oricum foarte mișto. Dar a adus un plus. Acum ne vedem doar o dată pe săptămână. Dar înainte făceam două zile pe săptămână și în ziua aia eu nu făceam nimic. Era o zi foarte importantă, pentru că eu veneam la InLight. Indiferent că avem de repetat sau că doar venim. Până crăp tot pe aici o să mă atârn, nu cred că o să renunț prea ușor.”
Foto main: InLight
