Lumea noastră / Sărăcie

O casă doar a lui

de Venera Dimulescu, ilustrații de Maria Zurbagiu

Publicat pe 17 decembrie 2020

Anul trecut, aproape 60% dintre tinerii români între 18 și 34 de ani locuiau cu părinții. Bărbații aflați în situația asta erau mai mulți decât femeile (65,5% față de 46,7%). Cel mai repede pleacă de acasă danezii, finlandezii, norvegienii și suedezii. Noi ne îndreptăm spre coada clasamentului, unde în țări precum Croația, Serbia sau Macedonia, tinerii adulți care locuiesc cu părinții ajung la peste 70%. În 2018, România avea cea mai mare distanță între femei și bărbați la vârsta plecării de acasă - 25 de ani la femei, 30 la bărbați -, dintre toate statele membre.

Am stat de vorbă cu trei bărbați care locuiesc sau au locuit la maturitate cu părinții, ca să înțeleg mai bine această diferență, dar și de ce tot mai mulți tineri de peste tot în lume părăsesc mai târziu casa în care au copilărit față de generațiile părinților sau bunicilor.   

 

M-am întors pentru că nu mai făceam față singur

Înainte să se întoarcă la părinții lui, în casa în care a crescut, Ștefan I. a locuit singur, cu chirie. La 22 de ani a plecat la un masterat în științe socio-umane în Canada,  după care s-a întors în țară, să descâlcească viața de proaspăt adult, într-un apartament din centrul Bucureștiului. Timp de șase ani și-a încercat norocul cu joburi care veneau și plecau, ca autor la publicații tinere care încercau să prindă rădăcini într-o piață ce abia cunoscuse democrația. În viața personală, oamenii veneau și plecau la fel de repede ca locurile de muncă. După o despărțire dureroasă, pe care a încercat să o potolească cu droguri, în viața lui Ștefan s-a instalat depresia, apoi criza economică din 2009 l-a lăsat fără bani de chirie și facturi. 

„Rămăsesem și singur și am picat, pur și simplu. Nu mă mai sculam din pat”, povestește Ștefan, într-un apel video ce-mi deschide pe ecran camera lui din apartamentul bucureștean. Prietenii s-au speriat și i-au sunat pe părinții lui, care i-au propus să se întoarcă acasă. „N-a fost greu să mă convingă, eram într-o situație disperată”, își amintește el.

Ștefan are acum 42 de ani și e redactor la o editură cunoscută din România. De 12 ani locuiește în sufrageria casei în care a copilărit, o încăpere spațioasă din anii ‘70, „cum era pe vremuri: cu comodă pentru televizor, cu covor, cu biblioteca de atunci”. Problemele lui nu s-au risipit însă odată ce s-a mutat înapoi acasă. Dependența de ketamină și depresia l-au mai bântuit câțiva ani, iar Ștefan a ajuns la reabilitare, cu sprijinul emoțional și financiar al părinților. Într-un moment în care copilul lor se lupta pentru supraviețuire, l-au ajutat să se pună pe picioare.

Chiar dacă Ștefan spune că părinții nu l-au judecat, el s-a simțit mereu încolțit atunci când în preajma lui oamenii râdeau de adulții care n-au părăsit casa copilăriei. Uneori, apropiații îl jigneau cel mai tare. „La certuri, mi s-a întâmplat să-mi zică prietenii: Ești un ratat că stai cu ai tăi! Vai de capul tău, n-ai făcut nimic în viață!”, își amintește el. Vocile lor au un ecou și-atunci când se privește singur în oglindă: „La mine a fost un fel de eșec și pe plan emoțional, și pe plan profesional, și financiar. M-am întors pentru că nu mai făceam față singur. Condițiile sunt încă acolo - lipsa mea de stabilitate în viața personală și nesiguranța financiară - am toate motivele să nu plătesc chirie și să nu stau singur în casă. O situație cu care nu m-am adaptat niciodată”. Cu singurătatea și independența nici prietenii lui nu se descurcă neapărat mai bine, mai spune Ștefan. Unii dintre ei au reușit, dar crede că alții se chinuie zilnic să trăiască singuri și încearcă să umple golul cu alcool.

Cercetătorii merg pe urmele legăturii dintre singurătate și consumul de droguri sau alcool deja de câteva decenii. De pildă, psihologii și profesorii americani Jonathan Shedler și Jack Block au descoperit în 1990 că tinerii dependenți folosesc drogurile ca să simtă mai puțin distanța dintre ei și ceilalți. Pe moment, primesc un pansament care le înmoaie anxietatea și depresia, dar pe termen lung, consumul îi aruncă și mai tare în izolare și se vor simți alienați de tot ce le oferă un sens în viață. „Dependența de droguri e un substitut pentru dependența de ceilalți”, spun și cercetătorii suedezi Hörnquist Jan și Åkerlind Ingemar. În 2018, oficial, 269 de milioane de oameni consumau droguri în toată lumea. Pentru aproape 36 de milioane dintre ei, consumul îi împingea pe calea dependenței și a riscurilor pentru sănătate.

Sub acoperișul domestic, Ștefan a găsit alinare emoțională, dar și un ajutor concret care-i acoperea nevoile cele mai elementare, așa cum se întâmpla când era copil: acasă îl așteaptă mereu o masă caldă, rufe curate. „Uneori e ca și cum ai avea doi servitori credincioși”, explică el. „Dar din ce în ce mai mult se schimbă și raportul ăsta, pentru că trebuie să ajuți și tu”. Bărbatul pune capăt certurilor dintre părinții care au în jur de 80 de ani și are grijă de ei când bolile bătrâneții devin greu de suportat de unul singur. „Cea mai mare temere a mea e ce-o să mă fac în clipa în care ai mei n-or să mai fie”.


Chiar dacă locul copilăriei l-a primit pe băiatul ajuns la maturitate cu aceeași căldură, o parte esențială din viața lui a rămas neîmplinită: intimitatea. Ștefan povestește că rar a invitat vreun iubit acasă, iar când avea ocazia, se asigura că nu aude nimeni ce se petrece în camera lui. „Au fost două cazuri în care am făcut gălăgie, nu neapărat gemete dar vorbit tare. Când se întâmplă, iau niște măsuri. Dau muzica tare sau îi spun ăluia șșș!”. Deși spune că ai lui au fost mereu amabili cu musafirii și îi invita uneori la masă, îi e greu să mențină o relație pe termen mai lung.

În acest moment, în care o altă criză economică generată de pandemie afectează întreaga lume, Ștefan spune că ezită cu atât mai mult să se mute singur. Venitul lui lunar e sub nivelul mediu al unui salariu din România și nu și-ar permite o chirie care, în capitală, e aproape cât minimul pe economie. Adică 2 230 de lei, care sunt de fapt 1 346 de lei, după ce plătești taxele la stat. La o simplă căutare pe un site de imobiliare descoperi că o garsonieră în centrul Bucureștiului e în jur de 300 de euro și că în cartierul Drumul Taberei, de pildă, pornește de la 200 de euro. Iar printre joburile instabile și prost plătite în România sunt meseriile umaniste, mai ales din sectorul cultural independent.

 

Îmi ziceam mereu asta: Mai mult nu pot

Rareș*, un artist independent de 41 de ani, nu și-a permis să părăsească apartamentul părinților până la 26 de ani, când a găsit o iubită cu care să împartă chiria. „La noi în familie a fost mereu problema asta, că n-avem bani. După anii ‘90 a fost îngrozitor de trăit”, îmi spune el de din spatele măștii, la un interviu la redacție. La fel ca Ștefan, Rareș s-a maturizat într-un moment turbulent din punct de vedere economic, în care România se zbătea să treacă la o piață deschis. Rareș a avut mai multe joburi în presa scrisă, dar mai toate durau două-trei luni, până când se făceau restructurări și era dat afară sau postul lui pur și simplu se desființa. Deși își dorea încă din adolescență să plece din casa în care a copilărit, banii pe care-i câștiga nu-i ofereau șansa asta.

Cel mai mult aveau de suferit relațiile cu oamenii apropiați, pe care nu avea cum să le întrețină în casa pe care o împărțea cu părinții sau în dormitorul unde mai stătea fratele mai mic. „Când a ajuns și fratele meu la liceu era clar că ori stă unul acasă, ori stă celălalt”, își aduce aminte Rareș. „Eram atât de diferiți, nu era nimic care să ne unească în interese și ne certam. El era manelist, eu rocker.”

Viața privată nu încăpea niciodată acasă. Se consuma în oraș, prin baruri sau în casele altora. Așa că atunci când a cunoscut-o pe viitoarea soție, Rareș n-a stat mult pe gânduri. După două luni de relație, s-au mutat împreună cu chirie. În doi, cheltuielile de adult și nesiguranța jobului au devenit mai ușor de suportat. După șase joburi în presa scrisă și unul într-o instituție publică, Rareș a devenit artist independent și caută finanțări pentru ideile pe care le are. Venitul lunar nu e nici acum stabil, dar spune că mutatul l-a ajutat să se descurce mai bine pe timp de criză. „(Acasă la părinți) îmi ziceam mereu asta: Mai mult nu pot. Cu cât s-ar fi prelungit perioada, cu atât s-ar fi adâncit semi-depresia asta. Nu era stigma celorlalți, mai mult a mea cu mine.” 

Rareș nu e singurul bărbat care a dat casa părinților pe cuibul conjugal. În orașele din România, femeile și bărbații se căsătoresc prima oară în jurul vârstei la care pleacă din casa părinților: peste 25 de ani la femei și peste 30 la bărbați. Numărul total al căsătoriilor scade în fiecare an, doar în mediul rural e în ușoară creștere, unde femeile ajung la altar la aproape aceeași vârstă ca mamele sau bunicele lor. Numărul celor care încep să poarte verighetă până-n 20 de ani e dublu față de cel din mediul urban. Cei care sunt pe valul amânării căsătoriei cântăresc mai mult timp această decizie.

Rolurile de gen au suferit și ele mutații odată cu schimbările din societatea postmodernă. Stigma resimțită de bărbații care locuiesc cu părinții până mai târziu e restul unor convingeri care nu-și prea mai găsesc corespondent în realitatea concretă dar pe care o parte din comunitate continuă să le aducă la viață. „Probabil că diferența de gen e amplificată de așteptarea culturală ca bărbatul să rezolve problema locuinței, ceea ce înseamnă instalarea familiilor tinere în locuința familiei bărbatului”, explică sociologul și profesorul Liviu Chelcea. „Din păcate, vârsta ridicată la achiziționarea unei locuințe și procentul scăzut sunt interpretate conform unei narațiuni naive, potrivit căreia se distrează tinerii și la noi mai mult ca în Occident, până la o vârstă mai înaintată. Lucrurile sunt, de fapt, tragice, nu comice: e o problemă enormă de acces la locuire, nu de schimbare culturală înspre distracție non-stop”. Bărbatul pe care ceilalți îl așteaptă să devină capul familiei și să aducă bani în casă va fi copleșit de rușine când nu va putea să se ridice la nivelul standardelor.

Asta spun și tinerii, care nu mai văd căsătoria ca pe un eveniment fără de care maturizarea nu mai are loc. Un studiu din 2012 al Universității Clark din Worcester, Massachusetts, arată că numai 4% dintre cei peste o mie de tineri intervievați între 18 și 29 de ani au bifat cununia ca ritual de trecere către lumea adultă. Cei mai mulți cred că haina adultului o îmbraci atunci când reușești să te descurci singur și să fii independent financiar. După ce i-a descusut pe tineri cu întrebări existențiale, coordonatorul studiului, cercetătorul și profesorul de psihologie Jeffrey Arnett a dat un nume grupei de vârstă în jurul căreia a realizat interviurile: adult în devenire (emerging adult): ești pe drum, dar n-ai ajuns încă acolo

 

Toată viața am simțit nevoia de independență

Anton e și el artist. Are 31 de ani și e actor la teatrul de stat Gong din Sibiu. Până să plece din apartamentul mamei din cartierul bucureștean Pantelimon, intimitatea era veriga lipsă din viața tânărului adult. Acasă era mezinul familiei și trebuia să asculte de cei patru frați mai mari, care, după moartea tatălui la Revoluție, l-au luat sub aripa lor protectoare. „Era camera băieților, camera mamei și sufrageria. Ținând cont că fratele era mult mai mare, eu mă supuneam. De obicei, eu eram ăla certat că mă bărbieresc și las firele de păr în baie sau hainele aruncate”, îmi spune el la telefon. La capătul celălalt, bărbatul bea un pahar de vin într-o piață din orașul care l-a adoptat în urmă cu nouă ani. Înapoi în București, ca să evite aglomerarea de acasă, petrecea mai mult timp prin oraș, deși nu avea voie să depășească o anumită oră. „Toată viața am simțit nevoia de independență. Poate părea un avantaj că aveam mereu mâncarea caldă acasă, dar eu încercam cât de mult puteam să mănânc în oraș, doar ca să plec de acolo. Mâncam la cantina de la drept și stomatologie”. Apoi făcea plimbări lungi și nu lua niciodată scurtătura înapoi spre casă. Când a crescut și a simțit nevoia de intimitate, baia era singurul loc în care putea să fie singur. Întâlnirile cu prietenii apropiați sau cu fetele se întâmplau în parc sau prin baruri. În sufrageria copilăriei, nu aveau loc decât întâlnirile cu rudele, pentru care „acasă la mama era buricul țării”.  

În timp ce frații au mers la seminarul catolic ca să se facă preoți sau călugări, Anton a plecat de acasă ca să devină actor. În drum spre facultățile din Marea Britanie, pe care era curios să le cunoască într-o scurtă vizită, a aflat de teatrul din Sibiu. Și-a luat un zbor mai ieftin din fosta capitală culturală a României și, înainte de plecare, a văzut spectacolul Faust, regizat de Silviu Purcărete. „Mi-am zis: Mamă, cred că ar trebui să fiu și eu aici”, își amintește Anton, cu bucurie în glas. Doi ani mai târziu, la 22 de ani, se muta cu chirie în centrul orășelului medieval, la 270 km depărtare de apartamentul mamei. „E un confort emoțional foarte mare atunci când știi că fizic ești la distanță. Ești pe curul tău, dacă dorești asta”, crede el.

Dar nici în apartamentul cu chirie nu a scăpat de aglomerație. Împărțea cheltuielile și locuința cu încă trei colegi care aprindeau mereu câte o petrecere cu musafiri, artiști de vârsta lor. „Dimineața, când mergeai să-ți faci cafeaua, nu știai exact pe cine o să întâlnești”, spune bărbatul. După facultate, când s-a angajat la teatrul Gong din Sibiu, și-a permis să stea singur și să renunțe la ajutorul modest pe care-l primea de la mama lui în fiecare lună pentru chirie.


Cu toată înghesuiala de acasă, din primii ani de maturitate, Anton își amintește și părțile bune: a avut ocazia să-și cunoască mai bine rudele și să-i vadă ca interlocutori egali, dincolo de rolul legat prin sânge. „Am putut să o înțeleg pe mama și să o abordez. Am avut niște discuții faine și importante pentru viața noastră, am putut să abordez subiecte mai grele cu ea, lucru pe care nu l-am văzut la frații mei”, își amintește actorul. Asta e și observația unora dintre tinerii din Statele Unite care locuiesc la maturitate cu familia extinsă.

În ultimul deceniu, în marile orașe, precum Bucureștiul sau Sibiul, s-au înghesuit tot mai mulți oameni care caută o viață mai bună, iar prețul locuințelor nu le-a ușurat drumul. 

Bucureștenii ajung să amâne plecarea din casa părinților pentru că nu-și permit să se întrețină singuri. În 2018, tinerii între 15 și 24 de ani erau cei mai afectați de șomaj (peste 16%), iar în mediul urban erau cu patru procente mai mulți șomeri decât în cel rural (19,3%, față de 14,7%). Anul ăsta, în plină pandemie, rata șomajului pentru aceeași grupă de vârstă a ajuns la 19% în septembrie, iar băieții sunt mai afectați cu două procente decât fetele.

Statul nu face multe pentru a-i sprijini pe tineri să fie independenți și să-și ia zborul din brațele protectoare ale familiei extinse. Iar nepăsarea instituțiilor publice adâncește prejudecățile și așteptările noastre de la cei mai tineri dintre noi. „Stigmatizarea celor care locuiesc cu familiile până la o vârstă înaintată este parte din stigmatizarea generală a sărăciei în media și în politica din țară: dacă nu ai reușit să ai o casă este din vina ta, nu pentru că nu există politici de locuire în România”, explică sociologul și profesorul universitar Liviu Chelcea. „Primăriile visează numai investitori imobiliari ca locuitori ai orașelor, nu se gândesc la crearea unor locuințe sociale care ar putea rezolva parțial supra-aglomerarea. Iar supra-aglomerarea este cea mai cruntă la familiile foarte sărace, unde stau trei sau chiar patru familii în același spațiu”, adaugă el. În mod paradoxal, România e statul cu cei mai mulți proprietari de imobiliare din toată Uniunea Europeană. Un studiu realizat de sociologul Dominic Teodorescu arată că cele mai afectate comunități de fenomenul supra-aglomerării sunt cele periferice, unde poziția geografică dictează izolarea socială.


În comunitățile cu un nivel mai ridicat de educație, compromisul de a locui la maturitate cu părinții a mai risipit prejudecata colectivă că nu ești un adult complet dacă nu pleci de acasă la 18 ani. „Cred că sentimentele negative nu au apucat să ajungă la mine pentru că am făcut pasul destul de repede”, îmi explică Anton. „Vârsta medie de plecare a prietenilor mei din București era undeva la 26-27 plus. Asta mi se părea normalitatea”. La fel ca Anton, Rareș povestește că din generația lui din anii ‘90, foarte puțini își permiteau să facă asta după majorat. Cei mai educați și înstăriți dintre părinții lor strângeau bani și le cumpărau o proprietate copiilor în același oraș, mânați de convingerea că mai bine dai banii pe o rată la bancă pentru locuința ta decât să plătești locuința altuia. 

Pandemia a accentuat vulnerabilitățile societății noastre, de la accesul la un loc decent căruia să-i spui acasă, la pierderea locurilor de muncă. În multe colțuri ale lumii, tinerii ezită să plece din casa copilăriei și să-și ia viața în propriile mâini din teamă să nu fie înfrânți prea repede de obstacolele care apar pe drum. 
 

*Toate prenumele personajelor sunt reale, mai puțin al lui Rareș, care ne-a rugat să-i păstrăm anonimitatea deplină.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK