Cum și cât poate scrisul să vindece, aceasta e una dintre mizele romanului Tristul tigru de Neige Sinno. Povestea unui abuz sexual, cartea arată cum această crimă este băgată sub preș și ignorată în societate, dar și cum adevărul te poate elibera. Romanul pornește de le experiența autoarei care fost supusă abuzului în adolescență de tatăl ei vitreg. La 19 ani, Sinno a decis să-și mărturisească public experiența abuzului, tatăl vitreg fiind apoi judecat și trimis la închisoare.
Neige Sinno s-a născut în 1977 în Hautes-Alpes, Franța, a studiat literatura americană și a debutat în 2007 cu antologia de proze La vie des rats. În afară de Tristul tigru, a mai scris un roman, Le Camion (2018) și la începutul acestei luni i-a apărut în Franța o nouă carte. La Realidad spune, prin intermediul călătoriei unor bune prietene prin Mexic, o istorie a mișcărilor revoluționare zapatise și a colonizării Mexicului. După ce a trăit mulți ani mulți ani în Mexic, locuiește în prezent în Țara Bascilor.
Mai multe despre Neige și cum a fost scrisă cartea Tristul tigru poți citi aici. Mai jos poți descoperi un fragment din volum.
O cameră, în penumbră
Și tatăl meu vitreg e un pervers, dar nu unul narcisist și cultivat ca Humbert Humbert. E „un pervers narcisist cu tendințe sadice“, dacă îmi amintesc bine termenii folosiți de expertul însărcinat cu evaluarea psihiatrică la proces. Povestea pe care și o spune el nu e cea a unei seducții, ci o teorie ceva mai bizară pe care a formulat o atât de des, încât crede în ea cu tărie. Avea să mi repete asta toată copilăria mea și să o spună la diversele interogatorii, ca și cum acest drum mental ar fi avut o logică imparabilă, ca și cum toată lumea ar fi trebuit să poată înțelege ce l-a determinat pe el în chip inevitabil să facă ceea ce a făcut.
În momentul în care ne întâlnim, eu am prin urmare șase ani, iar el, douăzeci și patru. Vine către mine cu cele mai bune intenții din lume. Vrea să-l înlocuiască pe tatăl meu, să mă iubească, așa, ca pe o fiică, să îmi dea șansa de a avea o familie stabilă, o educație demnă de acest nume, modestă, dar cinstită, un cămin. Îi rezist încă de la început. Nu vreau să îi spun tata. Am deja un tată. Nu am nevoie de iubirea lui, de educația lui, de mângâierile lui. Nu am chef nici măcar să mă atingă. Nu-l las să se apropie de mine. Dar tot ce vrea el e să mă iubească. Caută contactul. I-l refuz. Atunci, el vine și mă mângâie noaptea, când nu mai sunt cu garda sus. Își dă seama că în secret, pe întuneric, atunci când își pune degetele pe corpul meu și mă extrage din somn vorbindu-mi foarte încet, fără întrerupere, nu îndrăznesc să rezist. Am înțeles și eu, fără îndoială, că e singurul nostru mod de a avea o relație de tandrețe. Asta e, dacă nu spun nimic noaptea, în timp ce ziua sunt mereu încruntată și mă opun la tot ce vrea el să-mi impună, e fiindcă nu există alternativă.
Apoi, odată ce a început, odată ce s-a trecut la fapte, e prea târziu, nu se mai poate da înapoi. Ar trebui să se oprească, își dă bine seama că ar trebui. Își promite că se va opri. Se ține de promisiune câteva zile, apoi totul o ia de la capăt. Nu există nicio barieră, n-are cine să te ajute. Nu poți vorbi despre asta, așa ceva ar fi prea rău perceput, prost interpretat, societatea e prea închisă, prea intolerantă. Așa că totul continuă, reîncepe întruna, până când victima, peste ani, sfârșește prin a găsi o cale de a evada.
Îmi aduc aminte locurile. Primul loc, o cameră în penumbră. Mă trezesc cu mâinile lui pe corpul meu. Apoi îi aud vocea, când deschid ochii el vorbește deja, cu voce joasă, nu se mai oprește din vorbit. Nu trebuie să o trezească pe sora mea, care doarme lângă mine. Pe vremea când locuiam în acel apartament aveam șapte ani, nu înțelegeam ce se întâmplă, dar am avut din prima clipă senzația că era vorba de ceva grav și îngrozitor. Vorbea cum vorbește un îmblânzitor unui cal blând, dar sălbatic, un cal pe care trebuie să-l strunești ca să nu fugă. Vorbea ca și cum nimic din toate astea nu ar fi trebuit să mă înspăimânte, iar dacă mă înspăimântam, nu era nimic, el se afla acolo ca să mă ajute să trec prin această angoasă. Dar îi era și lui frică, și frica asta ne învăluia ca întunericul dens al nopții.
Virginia Woolf, care a fost agresată sexual de cei doi frați ai săi vitregi, povestește acest sentiment bizar al primelor atingeri într-un text autobiografic în care încearcă să pună în relație diverse amintiri foarte vechi cu formarea personalității ei în devenire: „…și, cum stăteam așezată acolo, el începu să-mi exploreze corpul. Îmi amintesc senzația mâinii lui care îmi alunecă pe sub haine, care coboară, fermă și hotărâtă, tot mai jos, îmi amintesc cât de mult speram că se va opri; îmi amintesc cum m-am încordat toată și m-am zvârcolit în momentul în care mâna lui s-a apropiat de părțile mele intime. Dar ea nu s-a oprit. Mâna lui mi-a explorat și părțile intime.“ Fără să vorbească despre abuz, ci mai degrabă despre o experiență neplăcută ca atâtea altele, ea analizează pe scurt, cu o luciditate plină de simplitate și bun simț, emoțiile pe care le-a încercat și care se înrudesc cu ceea ce avea să se numească mai târziu șoc traumatic: „îmi amintesc o senzație de respingere, de repulsie — care este cuvântul potrivit pentru un sentiment atât de paralizant și de ambiguu? Cred că a fost un sentiment puternic, căci mi-l mai amintesc încă. Asta pare să demonstreze că un sentiment legat de anumite părți ale corpului — acela că ele nu trebuie să fie atinse, că nu trebuie permis să fie atinse — ține probabil de instinct.“
E un moment aflat în afara timpului, detașat de cursul istoriei propriu-zise, atât de încărcat de absurd și de sens, încât scapă oricărei tentative de a-l povesti. Cred că era, în același timp, prima dată când eram atinsă acolo, prima dată când eram mințită și când știam fără nicio urmă de îndoială că sunt mințită, prima dată când mă găseam în acel ținut obscur fără să știu în ce parte s-o iau, cu toate simțurile în alertă, iar viața mea, atât de amenințată, chiar dacă mi se părea fragilă, mi se dezvăluia în unicitatea ei luminoasă.
Are și părțile lui bune
Îmi amintesc vorbele astea, pe care le spunea mama pentru a răspunde la acuzațiile noastre. Când el pleca să muncească pe un șantier și lipsea de acasă mai multe zile, uneori timp de câteva săptămâni, eram atât de fericiți. Vorbeam despre el, încercam să-i analizăm stările de spirit, să identificăm momentul de ruptură care conducea la explozia sa emoțională ca să o putem anticipa și evita, făceam planuri ca totul să se petreacă mai bine la întoarcerea lui. Făceam obsesiv curățenie, ca el să găsească la întoarcere casa lună. N-am spus niciodată un cuvânt despre abuzurile sexuale. Dar în rest, criticam totul plină de furie. Maniile, interdicțiile arbitrare pe care ni le impunea tuturor, accesele de mânie, nemulțumirea lui. Mama răspundea că nu putem face nimic ca să îl schimbăm, că el nu se va schimba, că depinde de noi, prin urmare, să facem în așa fel încât să fie mulțumit, și așa o să ne lase în pace. Ca pe un Minotaur atotputernic, trebuia să-l hrănim, să-l mângâiem, să-l răsfățăm, și astfel puteam spera că furia lui nu se va revărsa asupra noastră.
Trebuie să vedem și părțile lui bune, spunea mama.
Asta au spus și martorii care au vorbit la proces în favoarea lui. Nu puteau susține că era imposibil ca un asemenea om să violeze un copil, pentru că el mărturisise deja. Dacă nu ar fi fost mărturisirea lui, cu siguranță așa ar fi zis. Deci a făcut-o, dar dincolo de asta, era un om super.
*
Fața ascunsă a Lunii e o abstracțiune. Degeaba ni se spune că există, degeaba ni se explică rațional de ce nu o vedem niciodată, tot ne vine greu să credem. Căci explicația are o anumită logică și în același timp e perfect neverosimilă. Luna se învârte în jurul Pământului exact în același ritm în care se rotește în jurul propriei axe, ceea ce face ca ea să arate mereu aceeași față privirii noastre scrutătoare. Pare un pic bizar totuși. De ce ar face ea asta?
Ființele umane s-au proiectat dintotdeauna pe fața vizibilă a Lunii. În Mexic oamenii văd un iepure pe suprafața Lunii. Se vede perfect.
Cum nu o putem privi niciodată, ne gândim că fața ascunsă se află în întuneric. Or, oamenii de știință dezmint ușor această interpretare. Razele soarelui ating și această față în același fel. Și ea e luminată. Ni se spune că e foarte diferită de cea care se vede de pe Terra. Fața vizibilă e plană, compusă din roci plate, e netedă; fața invizibilă e plină de cratere, de munți, de volume torsionate.
Și totuși, ea rămâne obscură pentru majoritatea oamenilor. Obscuritatea nu e decât o problemă de iluminare. Explicația nu e suficientă. Discursul nu e suficient. Atâta timp cât nu am văzut-o, nu o să ajungem să credem.
Eram ceea ce numim azi niște neorurali, mai mult sau mai puțin, căci unii dintre noi nu veneau de la oraș, ci din alte sate. În orice caz, eram străini în satul acela, nu eram de ai locului. Stăteam într-un cartier un pic periferic, cum se întâmplă des cu cei care vin din alte părți. Închiriam apartamente în case lăsate goale de către cei care plecau să trăiască la Marsilia sau uneori chiar la Paris și care nu se mai întorceau decât în vacanțe.
Prin natura lucrurilor, mama, tatăl meu vitreg și ceilalți formau un fel de comunitate mică, îi unea faptul că nu erau din sat, că nu trăiau din munca pământului, că nu aveau nimic pe numele lor, că erau tineri și mergeau pe munte. Aveau toți același mod de viață, munceau în turism, în domeniul sportului, iarna în stațiunile de schi, vara în tabere, însoțindu-i pe excursioniști, ghidând turiștii de a lungul râurilor, pe pereții stâncoși, în văi, servind în restaurante, făcând paturile în hoteluri. Când îmbătrâneau, aveau să se reorienteze spre serviciile de sănătate și spre construcții, dar pentru moment formau un contingent de angajați slab calificați, pentru structurile de agrement conduse de mica oligarhie a celor care moșteneau pământurile.
O parte dintre acești tineri petreceau acolo câțiva ani, după care plecau să exploreze în alte locuri. Unii se stabileau în zonă, cumpărând la marginea satelor ferme în ruină, pe care le renovau. Asta am făcut și noi. Mama și tatăl meu vitreg, care n-aveau pe atunci nici treizeci de ani și dispuneau de venituri foarte modeste de sezonieri fără diplomă, adică se aflau pe treapta cea mai de jos a acestui mic popor de muncitori din turismul rural, s-au împrumutat de bani de la familiile lor și de la o bancă cu dobânzi mari. S-au mutat, imediat ce compromisul a fost semnat, în ruina de nelocuit unde și-au instalat tabăra improvizată, imaginându-și că lucrările vor avansa repede și că în curând urma să avem toaletă, baie, bucătărie și tot ce mai trebuie într-o casă. Dar ruinele nu se reconstruiesc numai cu visuri și cu bunăvoință, așa că am trăit cu toții în șantier de-a lungul celor zece ani care au trecut până am dat eu bacul și am plecat de acasă, mai întâi în condiții de o precaritate absolută, într-o pivniță jilavă unde toate lucrurile noastre îngrămădite formau blocuri compacte ce delimitau spațiile în care ne desfășuram viața, apoi într-o cameră mare, vopsită în alb și albastru, cu o gresie imaculată în care vedeam promisiunea unei case curate pe care urma să nu o avem niciodată.
Duceam o existență modestă. Se putea spune că eram săraci, dar de o sărăcie aleasă, aproape dorită, căci corespundea unei alegeri de viață, îți permitea să trăiești acolo unde aleseseși să trăiești, în contact cu natura, într-o casă a ta. Era o sărăcie plină de demnitate și speranță. Locuitorii din sat nu ne găseau amenințători, nu eram ca neoruralii de azi, care nu ies din bula de telemuncă decât pentru a-și face cumpărăturile lor bio, care împing în sus costul vieții și îi consideră pe săteni ca făcând parte din decorul folcloric al noului lor mediu. Localnicii ne priveau cu zâmbete neîncrezătoare, comentau escapadele noastre de hipioți cool cu o mișcare din cap sau cu o înjurătură batjocoritoare în dialect, ne dădeau ouă și lapte, pentru copii, ne împrumutau de bunăvoie o bucată de pământ ca să ne cultivăm cartofii și să ne sădim grădina de legume.
În sat, tot ce exista ca business era un mic hotel-restaurant turistic și o băcănie care aproviziona și cu pâine și care era situată la marginea drumului, în apropierea unui pârâu, Rif, de la care își luase numele. Femeia care avea băcănia cunoștea pe toată lumea din sat și dădea pe datorie. I se plătea totul la final de lună, când intra salariul. Încercam să nu profităm prea des de favorul ăsta, dar, invariabil, în ultimele două săptămâni ale lunii, mama ne trimitea pe sora mea și pe mine să cumpărăm pâine, paste, orez și trebuia să întrebăm frumos dacă era posibil să fim notate „pe tăbliță“. Nu se ducea ea personal, presupunând cu siguranță că femeia de la băcănie nu ar refuza să dea cu împrumut unor copii, dar poate și fiindcă îi era rușine. Probabil se gândea că noi eram prea mici ca să avem un asemenea sentiment. Și totuși, îmi amintesc clar tristețea și furia pe care le simțeam ca pe o arsură în gât, îmi amintesc clipa aceea în care am fi dat orice să nu trebuiască să pronunțăm cuvintele care urmau să ne facă să ne umilim de bunăvoie în fața celuilalt pentru a obține o favoare care pare o nimica toată, complet disproporționată față de efortul imens de care e nevoie ca să ceri ce ai de cerut. Mi se mai întâmplă încă să simt asta în diverse situații în care nu aș avea de ce să mă simt așa de rău, în instituții publice atunci când aștept să mi se dea niște hârtii, de exemplu. Îmi amintesc mica ezitare contrariată din tonul cu care mi se adresa femeia de la băcănie, care arăta clar că era în puterea ei să accepte sau nu să ne dea cu împrumut, apoi ușurarea pe care o simțeam atunci când zicea da, urmată imediat de fuga noastră cu produsele cumpărate pe datorie, într-o sacoșă de plastic, și de o senzație amară de neputință și furie, care ne cuprindea pe drumul spre casă.
Când am citit cărțile lui Annie Ernaux, mulți ani mai târziu, cu senzația luminoasă că aud o voce care limpezește ceva și în mine, eram deja departe de acel sat, aveam treizeci de ani și am fost surprinsă să descopăr că părinții ei erau băcani. Mi se vorbise de această autoare ca de cineva care descrie cu acuratețe sentimentul de trădare pe care îl trăiesc transfugii de clasă. Nu știu la ce mă așteptam, dar nu ca părinții ei să aibă genul acesta de afacere, care e totuși pentru oamenii de rând. Pentru mine, din cauza amintirii din copilărie de la Rif, din cauza rușinii și a umilirii subtile prin care trecusem, băcanii, care puteau să dea sau nu cu împrumut după bunul lor plac, erau niște burghezi.
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan / Zsanda Zsolt.
