În urmă cu câțiva ani, pe când lucram la un documentar despre umorul politic pe care nu l-am terminat niciodată, am făcut câteva interviuri cu membri ai trupei Divertis despre începuturile activității lor în comedie, în România anilor ’80. O întâmplare despre contactul lor cu cenzura mi-a arătat o fațetă a umorului (nu neapărat politic) care de multe ori e ignorată, pentru a lăsa loc unor interpretări mai flatante a ceea ce înseamnă comedia. Ne place să spunem că umorul spune adevărul în fața puterii sau că oferă o formă de critică socială, ceea ce e de multe ori adevărat. Dar există riscul să folosim astfel de interpretări și atunci când nu e cazul, dacă nu suntem conștienți de mecanismele pe care se bazează umorul.
Dar să revenim la întâmplarea povestită de membrii Divertis. Printre piesele de rezistență ale grupului în anii ’80 era o serie de basme etnice, ca să zic așa: basmul american, basmul arab, basmul rusesc și basmul românesc. Basmul românesc era, desigur, despre Făt Frumos și partenera lui, Ileana Cosânzeana. Numai că cenzura de la acea vreme a considerat că Ileana ar putea fi văzut ca o trimitere directă la Elena Ceaușescu și a cerut ca numele să fie schimbat. Așa se face că, la prima reprezentație a basmului, el a fost introdus ca avându-i drept eroi pe Făt Frumos și (pauză de efect) Mariana Cosânzeana. Publicul a izbucnit în râs, pentru că toată lumea din sală știa precis de ce Ileana a devenit Mariana. Efectul a fost mai puternic decât în cazul în care ar fi păstrat numele din basm. Cu numele schimbat, trimiterea era nu doar la Elena Ceaușescu, soția dictatorului, ci și la cenzura pe care, mai mult sau mai puțin direct, aceasta o punea în mișcare.
În loc să fie o piedică în calea exprimării, cenzura devine un pretext pentru umor. Umorul ajunge să fie generat nu de practicile pe care le demască, ci de o anumită dexteritate cu care evită cenzura, prin aluzii și trimiteri piezișe la ce nu se poate spune. Un dans complicat este executat în jurul temei sensibile, ale cărei contururi pot fi ghicite din mișcările atent alese pe care le face umoristul. În lipsa tabuului sau a cenzurii nu mai există prilejul pentru acest joc. Umorul trebuie să-și găsească altă sursă.
Dintr-un anumit punct de vedere, e mai ușor să faci umor în condiții de cenzură, pentru că ai mai multe tabuuri de ocolit creativ. (Ce-i drept, e și mai greu să rămâi în libertate după.) După ’89, umorul politic a continuat să se folosească de acest trop a ceea ce nu se poate spune. Într-o parodie a jocului de cultură generală Robingo, realizată tot de Divertis la începutul anilor ’90, concurenții erau întrebați cine a spus: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Răspunsul vine prompt: „Nu știu cine a spus, dar știu cine a făcut”. Întrebat apoi cine a făcut, concurentul spune că nu poate să zică, ceea ce, evident, e răspunsul corect. Cenzura, chiar și jucată, devine o glumă în sine.
Același principiu de funcționare e vizibil și la alte forme de umor. Ce altceva erau glumițele din anii ’90-2000 de la Vacanța Mare, care făceau trimiteri la sex pe căi ocolite, fără să folosească niciun termen catalogat ca obscen? Materialul trupei făcea piruete complexe în jurul tabuurilor sexuale, pe care le ocolea suficient de îndeaproape încât să atragă și mai mult atenția asupra lor. Într-o lume în care nu se face atât de mult caz pe seama sexului, glumele alea n-ar mai avea niciun sens. Ar fi ca și cum ai încerca să spui pe ocolite că te duci până la magazin să cumperi pâine. La ce bun tot efortul?
Evident, asta nu înseamnă că nu avem umor politic și-n condiții de libertate a cuvântului. Se fac glume politice în continuare, poate mai mult ca oricând. E plin internetul de ironii la adresa președinților, a prim-miniștrilor și-a altor figuri scoase din anonimat de vreo funcție publică. Până la urmă, jocul cu cenzura nu e singura sursă a umorului politic. Poți la fel de bine să țintești automatismele demente ale unui personaj (fixațiile fostului prezidențiabil Călin Georgescu apropo de daci și de industria calului), trufia lui puerilă (Donald Trump) sau pur și simplu înclinația către somn (alt fost prezidențiabil, Crin Antonescu). Glumele pot fi amuzante în continuare, ca într-un sitcom în care se brodează pe marginea slăbiciunilor unui personaj. Doar că, de data asta, în locul lui George Costanza din Seinfeld îi avem pe unii ale căror decizii au un impact asupra vieților noastre.
Trump Struggling to Remember How He Related to Elon Musk (Donald Trump se chinuie să-și amintească în ce fel e rudă cu Elon Musk) scrie The Onion, care are grijă să și explice gluma: “I know that if he’s this high up in my organization this Elon guy must be related to me somehow,” said Trump.
Aici, Trump și Musk ar putea să fie la fel de bine personajele unei comedii. E doar o întâmplare că interacțiunea dintre ei se desfășoară în același univers ficțional ca al nostru și nu într-un sitcom creat de Greg Daniels. Ce-i drept, într-un serial de comedie, nepotismul te-ar deranja mai puțin decât în viața reală, acolo unde, practicat la nivelul instituțiilor de stat, te afectează în mod direct. Nu e clar, totuși, în ce măsură se răsfrânge asta asupra umorului. În plus, observația e valabilă pentru orice caracteristică a personajului, nu doar pentru nepotismul lui. În general, e nasol pentru tine că un individ aflat într-o funcție politică importantă e leneș/prost/corupt, dar, atunci când râzi pe seama lui, contează mai puțin în ce măsură slăbiciunile astea te afectează în mod direct. E doar un saltimbanc într-o scenetă.
Satira și victimele ei colaterale
În cazul ăsta, ce mai e astăzi umorul politic? Doar glume pe seama unor oameni care, întâmplător, activează în zona luptei pentru putere? Dispare, în mare parte, riscul personal, pe care ți-l asumi când „lovești în sus” împotriva unui dictator, la fel și jocul cu cenzura. Ce apare, însă, e un fel de semnalare a apartenenței. O glumă pe seama lui Trump, Georgescu sau Dragnea vine la pachet cu poziționarea într-o tabără. În competiția pentru putere care este politica, ești împotriva acestor oameni, laolaltă cu alții care râd la aceleași glume pe seama lor. Efectul pare opus față de jocul cu cenzura. Nu doar că nu riști mare lucru, dar și câștigi prestigiu, pentru că ești de partea bună a istoriei.
Totuși, e vorba doar de o aparență. O glumă politică poate să te afecteze în continuare în multe feluri. Și-n zilele noastre poți să pierzi din cauza glumelor politice: bilete vândute, urmăritori pe social media sau, mai știi, chiar jobul, libertatea și integritatea fizică, dacă lucrurile merg în direcția greșită. Contează acum cât de vizibile sunt pericolele astea, în ce măsură planează ele asupra comediei. Pentru că, atunci când e mai evidentă mândria de a fi de partea bună a istoriei (ca pe vremea glumițelor pe seama PSD), umorul are de suferit. N-ai făcut pe nimeni să râdă cu încă o glumă cu Iliescu, într-un ocean pretențios de glume cu Iliescu.
O altă problemă a umorului politic în zilele noastre ține de victimele lui colaterale. Nu întotdeauna satira pe seama unui politician lovește în sus. Într-o democrație electorală, liderul nu mai e un tiran singuratic, ci are în spate voturile, poate chiar simpatia unei părți importante a societății. Poți ușor să aluneci către situația în care lovești, de fapt, în votanții acelui lider. E cazul glumițelor pe seama știrbilor care votau pentru PSD și-a reportajelor video pitorești de la mitingurile de susținere a lui premierului condamnat Liviu Dragnea. Se poate întâmpla ca, atacând un politician, să mobilizezi un arsenal de tropi rasiști, sexiști sau homofobi care-ar eclipsa orice broșură de bancuri din anii ’90. A fost celebru, la vremea lui, textul de pe Times New Roman care-o viza pe iubita lui Dragnea (intitulat „Curva lui Dragnea, asaltată de PSD-iști”) și care s-a lăsat cu amenzi din partea CNCD.
Felul ăsta de a gândi satira politică ține și de moștenirea noastră totalitară. În ultimii 35 de ani, politica a fost văzută mai mult ca o competiție între persoane și mai puțin ca o negociere a drepturilor între grupuri sociale diferite, cu interese proprii. Tot în trecutul totalitar, ideologia nu putea să fie decât una singură: cea comunistă. În consecință, un candidat bun din România zilelor noastre n-are nici o ideologie. El vrea doar binele societății, care nu poate să fie decât unul singur, ca o religie universală care-i mântuiește pe toți. Poporul devine astfel o masă omogenă, cu un interes comun. Pe fondul ăsta, are sens să aplici iar schema din dictatură, în care noi, poporul, facem glume pe seama unui conducător care ne asuprește.
Chestii care nu se spun
În timp ce scriu acest text, o prietenă trimite pe un chat de grup o poză cu Elon Musk într-un tricou mulat, prin care i se văd niște jucăuși sâni de bărbat (man boobs). Deasupra pozei scrie: „Ultimul lucru pe care l-ar vrea Elon Musk ar fi să i se spună Adolf Titler. Hai să nu facem asta!” Gluma asta ar fi doar un banal joc de cuvinte (amuzant, ce-i drept), fără îndemnul de la final. Ea capătă o dimensiune suplimentară atunci când devine ceva ce nu trebuie spus, mai ales că apare pe X (fostul Twitter), o platformă pe care n-ar fi exagerat să te gândești că ținta glumei te poate cenzura. În cazul ăsta, Elon Musk nu mai e un simplu personaj de sitcom. El trăiește în același univers cu noi și o parte din umorul glumei depinde de asta. Avem nevoie de presupusa lui jenă de a fi numit Adolf Titler, altfel e mai puțin amuzant. Ceea ce ne amintește că mai există o categorie de lucruri care nu trebuie spuse și de care depinde umorul politic: e vorba de glumele pe care politicienii nu vor să le faci pe seama lor. Motivele sunt destule: poate că politicianul e nesigur din cauza unor defecte fizice, poate că e rușinat de ceva ce-a făcut în trecut. Cert e că nu vrea ca anumite aspecte să fie aduse-n discuție. Și pentru că omul e o creatură mai crudă decât ne place să credem, tocmai subiectele astea vor fi în mod special amuzante, la fel ca-n cazul Cosânzenei din basmul Divertis. Tocmai de-aia e important să ai obrazul gros în caz că vrei să ocupi o funcție publică. Dacă poți să încasezi și să nu arăți că te deranjează, lumea o să-și piardă din interes să mai facă glume pe seama ta pentru că pur și simplu n-o să fie la fel de amuzant. Pentru unele ironii, chiar e nevoie de un politician ultrasensibil căruia îi bagi bățul prin gard.
În unul dintre cele mai stânjenitoare momente din istoria recentă, Musk declamă aproape apocaliptic: „Am devenit memă” (I am become meme), după care, simțind probabil că l-au purtat vorbele târâș dincolo de abilitatea lui de a spune o glumă, își temperează avântul: Yeah, pretty much. Putea la fel de bine să spună: „Asta ar fi una dintre glume”, cu diferența că Cristi Popesco folosește cu bună știință efectul ca să facă cringe comedy. Musk, în schimb, doar încearcă să iasă dintr-o situație jenantă, atunci când observă că nu i-a ieșit gluma. Și nu e nimic greșit în asta. Nu e datoria lui să fie un maestru al timing-ului și-al comediei. Doar că, în același interviu de pe scena conferinței conservatorilor americani de anul ăsta, face un apel la care nu te-ai aștepta într-un eveniment politic dintr-o țară liberă. „Legalizați comedia!”, a spus Musk, plângându-se că stânga a făcut comedia ilegală și că din cauza ei nu mai poți să glumești despre nimic. Nemulțumirea asta e un loc comun în discursul de azi. În același timp, pare greu de explicat, după toată discuția despre felul în care cenzura și tabuurile nu sunt o piedică în calea comediei, ci, dimpotrivă, furnizează ocazii în plus pentru așa ceva.
Ar trebui, deci, să te ajute că stânga nu te mai lasă să faci comedie. N-ai decât să glumești pe seama restricției, jucându-te cu tabuul, care e o mană cerească pentru umor. Ce altceva e trollingul din subsolurile sordide ale internetului, acele locuri unde strategia de bază e să triggăruiești sensibilitățile liberalilor? În condițiile astea, cea mai obosită glumă rasistă sau transfobă capătă brusc greutate, pentru că devine mai mult decât simplul ei conținut: laolaltă cu contextul, e un băț pe care-l bagi prin gard ca să-i agiți pe oamenii care nu vor conținutul ăla pe internet.
Există două moduri de a face glume pe care le voi numi problematice, în lipsa unui cuvânt mai bun. Pe de o parte, poți face o astfel de glumă tocmai pentru că subiectul e tabu și știi că-n felul ăsta te joci cu sensibilitățile unor oameni care ar fi preferat să te abții. Pe de altă parte, poți să fii un boomer care nu mai înțelege vremurile și are drept reper în materie de comedie sketchurile cu Benny Hill. De obicei, boomerii din a doua categorie sunt cei care se plâng că nu mai poți să spui o glumă în ziua de azi, că-ți sar toți în cap. Ei sunt aceia care cred că umorul a murit din cauză că nu mai ai voie să faci glume cu romi și să imiți persoane din Asia trăgând în sus de colțul ochilor.
Poate părea paradoxal că tocmai Elon Musk e nemulțumit că stânga îl împiedică să facă glume. El se înscrie mai degrabă în prima categorie, de oameni care știu exact ce fac atunci când ating un subiect sensibil și recurg la asta mai degrabă ca să trolleze. După ce a făcut salutul nazist la ceremonia de învestitură în al doilea mandat de președinte al SUA a lui Donald Trump și s-a trezit cu o ploaie de acuzații și puneri la punct, Musk a postat pe X o serie de jocuri de cuvinte în jurul acestei teme: „Don’t say Hess to Nazi accusations!”, „His pronouns would’ve been He/Himmler!” etc. Comportamentul era, în mod clar, de troll care se hrănește din sfidarea tabuurilor, nu de cetățean care caută să meargă pe burtă din cauza lor. Și-atunci, de unde îndemnul de a legaliza comedia, din moment ce Musk însuși profită de caracterul ei subversiv? Ca să citez un îndrăgit personaj de la Vacanța Mare, există două explicații. Prima ține de mesajul politic al lui Musk, care, deși e mai degrabă troll de internet care prosperă în preajma tabuurilor, vrea să se adreseze și conservatorilor de rând, care pur și simplu nu mai înțeleg vremurile și au impresia că nu mai poți să glumești despre nimic. A doua explicație constă în ambivalența raportării la cenzură. Da, poate că profiți de pe urma tabuurilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să te prosternezi în fața lor. Ca să profiți de pe urma încălcării lor, trebuie în primul rând să nu le recunoști și să nu le respecți.
Glume care expiră
O problemă importantă a acestui îndemn (să se legalizeze comedia, să se dea liber la glume) e că nu mai există cale de întoarcere. Nu poți să faci glumele de boomeri amuzante prin decret. Odată ce-a devenit jenant să dai dume rasiste sau sexiste, e prea târziu să înlături senzația asta. E deja o marcă a cuiva care nu mai înțelege timpurile. Cu alte cuvinte, umorul ăla nu e greșit doar moral, ci și epistemic. El trimite nu doar la lipsa de empatie pentru categorii marginalizate, ci și la incapacitatea de a înțelege niște coduri ale lumii în care trăiești. Dacă faci o glumă problematică, singura chestie amuzantă ești tu, ca personaj, pentru că ai impresia că gluma aia e potrivită. Se va râde nu neapărat de glumă, cât de cel care a făcut-o, pentru că fie nu pricepe codurile sociale, fie are o fixație atât de maniacală pentru genul ăsta de umor încât îl practică dincolo de punctul în care începe să aibă de pierdut.
Dar să revenim la întrebarea pe care o tot pun conservatorii, uneori cu o exasperare jucată: despre ce se mai poate glumi? Răspunsul e simplu: despre orice. Doar că umorul e o categorie perisabilă, multe glume ies din uz pentru că s-au făcut de prea multe ori și lumea s-a săturat de ele. Altele se bazează pe noutatatea unor tehnologii care cu timpul se banalizează. În alte cazuri, e vorba de evenimente în curs de desfășurare care ne iau mințile. Cu toții avem, cred, o ușoară jenă față de glumițele pe care le făceam în pandemie, când virusul, izoletele și distanțarea socială răsunau din toate părțile, ca un refren care părea că nu se mai termină. Dar mai sunt și glume pe teme față de care am devenit mai sensibili, ca societate. În categoria asta se înscrie și umorul care are drept țintă diverse categorii marginalizate. Poate că o glumă sexistă era, în anii ’70, ceva la fel de banal ca o observație despre aglomerația din autobuz. Dar între timp tema a ieșit din zona cotidianului și-a ajuns una profund politică, pentru că acum are consecințe pentru felul în care sunt negociate drepturile femeilor în societate. Pentru cineva care nu înțelege codurile și nu pricepe că s-a produs această transmutație poate părea arbitrar faptul că-i pus la colț pentru o glumiță de boomeri despre secretare sau însoțitoare de bord. De-aici și senzația că „nu mai poți să glumești despre nimic”. În ochii acelui om, reproșul vine ca un fulger care lovește la întâmplare, deși cineva care înțelege vremurile putea din timp să spună unde va cădea.
Până aici, discuția a fost mai degrabă descriptivă, am vorbit despre felul în care funcționează umorul politic și despre ce se ascunde în spatele unor reacții. E vremea și pentru câteva recomandări. Cred că cea mai importantă recomandare, poate chiar singura, e ca umorul ar trebui să aibă, printre altele, și discernământ. Chiar și atunci când faci o glumă „cu probleme” ar trebui să știi de ce o faci. Iar dacă asta-i cauza pentru care vrei să te sacrifici, n-ai decât – mai ales că niște ochi dați peste cap și un oftat dezaprobator din partea celorlalți sunt un preț bun pentru un ideal în care crezi. Doar că, repet, ai nevoie de discernământ, ca să-ți dai seama dacă tabuul ăla cu care vrei să te lupți chiar merită.
Glume de campanie recentă
O glumă nu trebuie să fie bună ca să facă istorie. Fostul premier PSD Marcel Ciolacu a aflat asta pe pielea lui, după ce a spus, la un eveniment din timpul campaniei electorale, că preferă să nu ajungă Nicușor Dan președinte, pentru că nu vrea să fie obligat să poarte fustă. Declarația s-a aflat la originea unui șir nesfârșit de ironii, dar nu despre Nicușor Dan, ci pe seama lui Ciolacu. Buzoianul grăsuț, cu barbă căruntă și alură de mistreț, le-a pus pe tavă din proprie inițiativă homofobilor cărora li se adresa imaginea lui în fustă. Pentru restul, gluma pica sec și fără sens, încă o voce dogită din corul celor care se tem că UE ne obligă să spunem în loc de mama și tata părinte 1 și părinte 2.
Ca resurse umoristice, tabăra pro-George Simion s-a bazat tocmai pe această sperietoare. Nicușor Dan, un tip mai degrabă conservator, devenise simbolul „viitorului pe care și-l doresc liberalii”, al unui progresism caricatural pe care-l vor UE și Soros. Însă n-a fost asta singura linie de atac. Probabil că marea greșeală a taberei AUR a fost că a epuizat prea repede muniția de campanie împotriva lui Nicușor Dan, grăbindu-se să dea principala chestie cu care-l avea la mână și cu care spera să-l distrugă: faptul că poți să-i stâlcești numele și să-i spui Mucușor. Iar gluma a mers și mai jos. Deputatul AUR Mugur Mihăiescu a postat pe Facebook, în preajma conclavului de la Vatican, o glumă pentru care, într-o lume normală, ai fi pus să repeți grupa mijlocie: „S-a ales noul Papă. Papă Muci!”
Nici tabăra cealaltă n-a fost sfântă. Campania a fost plină de glumițe homofobe și rasiste pe seama lui George Simion, deși ele au venit de la public, nu de la politicienii implicați direct. S-a vorbit despre preferințele sexuale ale lui Simion, despre așa-zisa relație a lui cu șoferul (în legătură cu care președinta partidului extremist SOS Diana Șoșoacă a lansat niște zvonuri) și despre cum ar fi de etnie romă. Inclusiv publicul progresist, cu pretenții, s-a folosit de tropii ăștia, probabil în ideea că, în momente decisive, în care suntem ori noi, ori fasciștii, nu mai există nici un fel de reguli.
Totuși, gluma care probabil că i-a câștigat alegerile lui Nicușor Dan (dacă vreo glumă s-ar putea lăuda vreodată cu așa ceva) a fost cea care-l asocia pe Simion cu scaunul gol. După dezbaterea prezidențială de la Euronews, văzută aproape unanim ca un triumf al lui Dan, Simion s-a fofilat de la alte confruntări directe. Locul lui a început să fie luat de un scaun gol, care, cu timpul, a ajuns să se identifice cu candidatul AUR. Probabil că Simion a vrut să proiecteze aura mistică a unui lider mesianic, după modelul lui Călin Georgescu, dar a ajuns să fie asociat cu o banală piesă de mobilier, iar asta nu anunța nimic bun. După dulapul din ultimii zece ani de la Cotroceni, românii nu mai aveau nevoie și de un scaun.
Într-o campanie electorală, când miza crește și timpul pe care-l ai la dispoziție scade, se apelează la orice mijloace prin care poți să convingi. Ajungi să-ți umilești adversarul prin porecle (Mucușor, Căcărău, Prostănacu’), să-l dezumanizezi și să-i sapi în viața privată. Umorul politic dintr-o campanie ilustrează perfect teoria superiorității, care explică umorul ca pe o evidențiere ostilă a superiorității în fața cuiva. Hobbes spune despre râs că e gloria bruscă pe care o simți atunci când îți dai seama că ești mai bun decât altcineva. Poate că-i trist să te gândești la comedie în termenii ăștia, dar salvarea vine de la faptul că „mai bun” e un termen destul de vag încât să ascundă surprize plăcute. În dezbaterea de la Euronews, Simion i-a spus lui Dan, sigur pe el și pe abilitățile lui retorice: „Sunt mai bun decât dumneavoastră la aruncat cu vorbele”. Nu se aștepta ca ăsta să nu fie un titlu de glorie, pentru că toată lumea a început să aplaude în urale atunci când contracandidatul lui a spus: „Bravo! Exact, exact!”
