Ruth Reichl, una dintre cele mai influente figuri din lumea criticii culinare americane, apare pe rafturile librăriilor românești cu Romanul Parisului. Bestsellerul New York Times, tradus la Humanitas de Anca Dumitru, spune povestea Stellei, o tânără care primește o moștenire neobișnuită de la mama sa. Această moștenire o poartă la Paris, unde descoperă o lume plină de literară rafinată, artă, modă și gastronomie. Romanul Parisului va apărea pe 25 august.
Reichl (n. 1948) este una dintre cele mai influente figuri din lumea criticii culinare americane, este autoarea mai multor bestsellere New York Times la categoria nonficțiune, printre care Tender at the Bone: Growing Up at the Table (1998), Comfort Me with Apples: More Adventures at the Table (2001), Garlic and Sapphires: The Secret Life of a Critic in Disguise (2005) și Save Me the Plums: My Gourmet Memoir (2014), precum și o carte de bucate, My Kitchen Year: 136 Recipes That Saved My Life (2015). A debutat în ficțiune cu romanul, Delicious! (2014), a urmat apoi The Paris Novel (Romanul Parisului, tradus la Humanitas Fiction, 2025) care a ajuns de asemenea bestseller New York Times. Ruth Reichl a condus vreme de zece ani ca redactor-șef revistă Gourmet. Anterior, a fost critic culinar pentru New York Times și editor și critic culinar pentru Los Angeles Times. De-a lungul timpului, a primit șase premii James Beard pentru jurnalism, iar în 2024 i-a fost decernat James Beard Lifetime Achievement Award. Actualmente, locuiește în nordul statului New York împreună cu soțul său și două pisici.
Stella cea adevărată ar fi tresărit la ideea de a se plimba pe străzile Parisului într-o rochie neagră, vaporoasă, iar ea n-o recunoștea pe tânăra lipsită de griji care plutea prin aerul primăvăratic, bucurându-se de privirile apreciative ale celor care treceau. „Ce mi s-a întâmplat?“ se întrebă ea. Pentru prima dată în viață, înțelegea cum trebuie că se simțise Celia când plecase din Brooklyn, lăsând o în urmă pe Constanza. Libertatea! La fiecare pas, se ridica o aromă de caise și de vanilie. Cum o fi fost acea Séverine care purta șifon negru și mirosea a patiserie?
Ezită o clipă în ușă, la Les Deux Magots. Mesele de afară, de sub copertine, erau ocupate de cupluri prinse în conversații animate, iar ea se simți dintr-odată teribil de singură. Apoi, un bărbat chipeș trecu pe lângă ea și se întoarse să îi ofere acea privire apreciativă la care bărbații francezi se pricep atât de bine și deschise ușa, întinzând brațul într-un gest de invitație. Fără să-și dea timp să se gândească prea mult, Stella îl urmă în restaurant.
Un maître d’hôtel se apropie, dornic să fie de ajutor. Se purta cu atâta solicitudine, încât ea înțelese imediat de ce vânzătoarea o trimisese aici: voia ca Stella să experimenteze felul în care e tratată atunci când poartă rochia aceea. Așezându-se pe bancheta roșie de piele, cu poalele rochiei ca un nor învolburat în jurul ei, își dădu seama că Celia știuse dintotdeauna cum e. Gândul acesta îi stârni un strop de simpatie pentru mama ei, care crescuse în sărăcie, dorindu și lux și atenție.
Când ospătarul îi oferi un meniu, ea-l respinse cu un gest al mâinii, râzând puțin de ea însăși în vreme ce comandă obedientă stridii și Chablis. Se uită în jurul vechii încăperi cu tavan înalt, admirând ferestrele uriașe, care invitau soarele să coloreze aerul într-o lumină aurie. Apoi, când se zări în oglindă, își ridică bărbia și oftă.
Era cald înăuntru, iar răceala șocantă a primei înghițituri de Chablis o cutremură; apoi, următoarea înghițitură, și apoi încă una, pe care le ținu în gură până vinul se încălzi suficient să înghită, o duse cu gândul la zăpada topită care se revarsă pe un versant muntos. Nu era cine știe ce amatoare de alcool, dar acesta nu semăna cu vinurile roșii, aspre cu care-și însoțea mesele. Nu e de mirare că oamenilor le place vinul! Simțea cum întregul ei corp devine mai moale, ca și cum chingile care o țineau laolaltă ar fi fost tăiate.
Stridiile sosiră pe un pat gros de gheață. Nu mâncase niciodată o stridie și se uită lung la platou. O dantelărie neagră înconjura fiecare inimă opalescentă; se gândi la orhidee. Pe gheață erau așezate felii triunghiulare de lămâie; luă una și o stoarse, inhalând aroma înțepătoare. Apoi întinse mâna după o stridie, își înclină capul puțin spre pe spate și o lăsă să-i alunece în gură. Stridia era rece și alunecoasă, gustul atât de sărat, încât ai fi zis că sărise direct din ocean. Închise ochii pentru a savura experiența, pentru a o face să dureze.
— Mănânci cu o intensitate deosebită!
Luată prin surprindere, deschise ochii și simți cum obrajii îi iau foc. Ridică o mână, ca și cum ar fi vrut să și șteargă roșeața. Doi ochi de un albastru cicoare o fixau cu o curiozitate fățișă. Era în vârstă bărbatul de la masa alăturată, dar remarcabil de frumos. Ca rupt dintr-un tablou de Modigliani, își spuse Stella, privindu-i părul argintiu și pielea palidă. Nasul său lung, mai curând disprețuitor, i-ar fi dat un aer de mândrie dacă la colțurile gurii largi n-ar fi părut să se ascundă un zâmbet.
— Picasso mânca stridii așa. Avid. Cu poftă, zise el pe un ton scăzut, cu un accent englezesc cu cea mai discretă tentă de franceză.
Stella nu vorbea niciodată cu străinii, dar acest bărbat era suficient de vârstnic, încât să-i fie bunic. Trebuie că e inofensiv. Pentru o clipă, umbra lui Mortimer trecu pe deasupra mesei; el fusese bătrân și departe de a fi inofensiv. Cu un efort de voință, îl alungă. O lăsase în magazin pe acea Stella speriată, care nu știa cum să spună nu, împreună cu hainele ei vechi. Mângâie țesătura rochiei, iar mirosul de caise și vanilie îi dădu curaj. Nu avea de gând să îi spună că ceea ce el considerase o intensitate sofisticată era doar șocul noului. Dar acea stridie fusese… Minunată. Închise ochii, luă o altă stridie și o lăsă să-i alunece în gură. În timp ce stridia îi cobora pe gât, gustul îi reverberă în tot trupul, iar ea urmări cum se schimbă aroma. Cum e cu putință ca mâncatul să-i ofere cuiva atâta plăcere? Probabil din cauza rochiei. Deschise ochii și spuse:
— Chiar l-ai cunoscut pe Picasso?
El dădu din cap că da.
— L-am întâlnit la începutul Primului Război. Aveam doar paisprezece ani. În dimineața aceea, la micul dejun, tatăl meu ne-a spus că germanii sunt la porțile orașului, și brusc ideea de a merge la ore părea trivială. M-am dus până la școală pe bicicletă, dar apoi, fără să mă gândesc, am continuat să înaintez. O, libertatea! Niciodată până atunci nu făcusem așa ceva. Am mers cu bicicleta până în Montparnasse, unde l-am văzut pe Jean Cocteau îndreptându-se spre o cafenea.
— De unde ai știut că el e?
Cuvintele ieșiseră înainte ca Stella să le poată opri.
— Tot Parisul îl cunoștea pe Cocteau!
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan.
