„Into the Dream House de Carmen Maria Machado este un memoir despre un subiect rar abordat în cultura queer: relațiile abuzive. E de înțeles — cum menționează și autoarea — it's bad PR for the community. Însă curajul ei de a vorbi despre propria experiență, disocierea în capitole poetice și anecdote, precum și jonglarea și răsturnarea mai multor trope-uri narative m-au făcut să rămân lipită de carte și să o aduc în discuții de foarte multe ori.”
Așa descria colega noastră, Mara Oglakci, volumul Into the Dream House de Carmen Maria Machado (tradus la noi la editura Vellant, în 2024) într-una dintre edițiile Recomandatei, newsletterul nostru săptămânal. Cartea este un demers cathartic de a analiza o relație abuzivă, un comentariu la memoir ca formă literară, dar și o critică a presupoziției că relațiile între partenere queer sunt perfecte.
Capitol după capitol, autoarea te transportată de la bildungsroman la poveste de groază, de la policier la nuvelă picarescă, de la Cehov la basme, de la Star Trek la răufăcătorii universului Disney, într-o călătorie poetică.
Născută în 1986, în Alentown, Pennsylvania, Carmen Maria Machado este autoare de proză scurtă, memorialistă, eseistă și critic. A absolvit American University din Washington, D.C. în 2008. Locuiește în Brooklyn, New York.
Ca prozatoare, și-a făcut debutul fulminant în 2017 cu volumul de povestiri Her Body and Other Parties (Corpul ei și alte desfătări, Vellant, 2018, traducere de Vali Florescu). Aclamat pe scară largă deopotrivă de public și de critică, volumul a fost nominalizat la premii dintre cele mai prestigioase, a fost finalist la National Book Award, a câștigat National Book Critics Circle Award John Leonard Prize și s-a aflat pe lista scurtă a titlurilor propuse pentru Dylan Thomas Prize în 2018, fiind în acest moment în curs de ecranizare.
Publicat în 2019, volumul ei de memorii In the Dream House (În casa visurilor) a primit Premiul Folio în 2021. Prozele, eseurile și articolele ei sunt publicate frecvent în The New Yorker, Granta, The Paris Review, Los Angeles Review of Books. Povestirile ei au fost preluate în antologii prestigioase precum Best American Science Fiction & Fantasy, Best Women’s Erotica, Best Horror of the Year.
Casa visurilor ca Déjà-vu
Te iubește. Îți vede calitățile subtile, inefabile. Pentru ea ești doar tu pe lume. Are încredere în tine. Vrea să te ocrotească. Vrea să îmbătrânească alături de tine. Te găsește frumoasă. Te găsește sexy. Uneori, când te uiți la telefon, vezi că ți-a trimis un mesaj uluitor de obscen și simți o zvâcnire de dorință între picioare. Uneori, când o surprinzi uitându-se la tine, ți se pare că ești cea mai norocoasă persoană din lume.
(…)
Casa visurilor ca Menajerie
A fost depășită o linie – te-ai îndrăgostit.
— Trebuie să vorbesc cu Val, spune ea. Trebuie să-i spun, trebuie să îi dau de capăt. Suntem împreună de trei ani, încheie, justificându-se.
Şi deși totul a fost pe față, simți o împunsătură de vinovăție ciudată. Așa funcționează emoțiile, nu? Devin încâlcite și complicate? Capătă o viață a lor proprie? Să încerci să le stăpânești e ca și când ai încerca să stăpânești un animal sălbatic: oricât de mult crezi că l-ai dresat, e îndărătnic. Are mintea lui. Asta e frumusețea sălbăticiei.
(…)
Casa visurilor ca O călătorie spre oriunde
E luna iulie. Iowa în iulie e tot o dramă: căldură umedă, avertizări de tornadă, furtuni atât de violente, încât trebuie să tragi pe dreapta. Ţânțarii se năpustesc asupra ta; ai picioarele umflate din cauza nevoilor lor.
Vă planificați călătoria: drumul de la Iowa la Boston, de la Boston la New York. În Boston o să-ți arate locurile pe care le bătătorea cu pasul pe vremuri; în New York o să aveți amândouă ocazia să petreceți un pic de timp cu Val. Apoi drumul de la New York la Allentown ca să-i cunoască pe părinții tăi, cel de la Allentown la DC ca să-i cunoască pe colegii tăi de facultate, de la DC în Virginia de Nord pentru nunta uneia din cele mai vechi prietene de-ale tale, apoi în Florida ca să-i cunoști pe părinții ei. Ideea drumului întins te încântă. Întotdeauna ți-a plăcut la nebunie să străbați cu mașina distanțe mari prin țara ta: e singura dată când simți vreun fel de patriotism.
Părinții ei nu vor să conduci tu. Își fac griji din cauza accidentelor; vă imploră să luați avionul. Ajungeți la un compromis: vei conduce până în DC și de-acolo o să zburați spre Florida. Vă plătesc ei biletele.
Fiecare pas din călătorie e și dulce, și amar. În timp ce conduci, îți strecori mâna între picioarele ei, o faci să juiseze în timp ce goniți prin dreptul lanurilor de porumb și al ambuteiajelor. (Ea e sexy; tu ești proastă.) Vă certați în apropierea unui popas din Illinois din cauza – imaginați-vă – unei piese cântate de Beyoncé, nici mai mult, nici mai puțin. („Dacă versurile ar fi despre cum conduc lumea bărbații“, îți spune, „n-ai putea să suferi cântecul ăsta.“) Te sărută în parcarea unui McDonald’s în Indiana și, când ridicați ochii, vedeți un grup de bărbați – cu figuri de oameni periculoși, de criminali – care stau și se uită, râd și arată spre voi. Un bărbat face gestul acela cu limba care se mișcă printre degete, pe care nu l-ai văzut niciodată în viața reală. Demarați în trombă de-acolo; nici măcar nu-ți legi centura de siguranță până când ajungeți iar pe autostradă.
(…)
Casa visurilor ca Destinație
O duci cu mașina la Bloomington, pentru că o iubești și vrei să ajungă la destinație în siguranță. N-ai încredere că avioanele alea o pot face să simtă cât de iubită este.
Casa visurilor arată așa cum ți-o amintești. Containerul în care sunt lucrurile ei a fost livrat și stă în curte ca un șopron. Îți dai seama, când îl deschizi, că, probabil, cineva ar putea să trăiască în așa ceva. E un microapartament. Apoi gândul îți fuge la Narnia; la felul în care Lucy intră în garderobă și trece printre hainele acelea de blană până când ajunge în zăpadă, unde este stâlpul de felinar, și intră într-o lume nouă, pe care Vrăjitoarea Albă a înghețat-o, lăsând-o într-o iarnă îngrozitoare.
Îl descărcați sub privirile vigilente ale părinților ei, care se uită cum îi ridici corpul micuț ca să desfacă salteaua prinsă de tavan. Mai târziu îți spune că au fost uluiți când te-au văzut săltând-o așa – de parcă ai fi fost un tip robust, care se dă mare cu mușchii lui.
După ce mergeți toți să luați cina în oraș, te trântești pe pat, plângi și te minunezi, toate deodată.
(…)
Casa visurilor ca Scenografie
Scena se deschide cu o casă întru nimic remarcabilă, dintr-un cartier de la periferia orașului Bloomington, Indiana, la câțiva ani de la finele primului deceniu al anilor 2000. E o suburbie, dar o suburbie în mijlocul sălbăticiei; animalele umblă nestingherite pe proprietate de parcă nimeni nu locuiește acolo. Ușa de la intrare dă spre stradă, dar ușa aceasta va rămâne închisă. Aleea betonată șerpuiește alene, ca un pârâu care urcă pe partea stângă a proprietății. Are o cutie poștală amplasată în capăt. Şindrila e alburie; un coș roșu e singura trăsătură ce-i conferă personalitate. În spatele casei e un copac mare, cu un leagăn de lemn care atârnă de o creangă joasă. Acesta se află în fața singurei uși pe care locatarii o vor folosi: ușa din spate, care dă spre bucătărie.
Bucătăria – la fel ca restul casei – e plină cu o combinație din mobilierul greu, din lemn închis la culoare, pe care, cu ajutorul tău, l-a coborât pe scara din ultima casă în care a stat, și piesele de mobilier stricate, desperecheate, rămase de la proprietarul anterior. Un lampadar cu un cablu electric destrămat; o măsuță de bucătărie; o canapea care scârțâie, cu arcuri care seamănă cu boabele de mazăre de sub salteaua unei prințese. Din punct de vedere funcțional casa e un cerc: o bucătărie care dă în camera de zi, care dă într-un coridor în lateralele căruia se află dormitorul și baia, care duce la un birou, care dă din nou în bucătărie. În dormitor: mormane de haine, teancuri de cărți, un vibrator de un mov aprins, o sticlă de colonie pentru bărbați, care are forma unui tors fără cap – „Le Mâle“ creat de Jean Paul Gaultier –, pe jumătate goală. În bucătărie: o solniță din bambus pentru sare de mare artizanală, cuțite ciudat de tocite.
În casă sunt, peste tot, cutii din carton. Nici măcar nu sunt noi: sunt moi și au un iz dulceag, așa cum miros cutiile de la Pizza Hut umede din cauza grăsimii. (La fel ca Bestia despre care vorbește Angela Carter în „The Tiger’s Bride“: „Palatul era părăginit, de parcă proprietarul se pregătea să se mute sau nu se instalase niciodată cu adevărat în el; Bestia alesese să locuiască într-un loc nelocuit.“) E un amestec bizar de bani și gunoaie: ca bunurile unei familii aristocratice decăzute. Casa are ceva deznădăjduit; ca o fantomă care încearcă să-și facă simțită prezența, dar nu poate, așa că se mulțumește să se trântească cu fața-n jos pe covor, răsuflând șuierător și duhnind a mucegai.
Cortina se ridică dezvăluind două femei care stau una în fața celeilalte: CARMEN, o femeie grasă, de origine rasială incertă, pe la vreo douăzeci și cinci de ani, cu o ținută îngrozitoare. Scrie de zor la computer. În fața ei, FEMEIA DIN CASA VISURILOR, albă, minionă și băiețoasă, care scrie, de asemenea, cu maxilarul încleștat. În jurul lor, casa inspiră, expiră, inspiră iar.
Fotografie preluată de pe Pexels.
