Carte / Ferrante

Viața mincinoasă a adulților

de Scena 9

Publicat pe 1 octombrie 2020

Elena Ferrante este genul de scriitor despre care se poate spune fără să stai prea mult pe gânduri că e un fenomen. Apărută aproape de nicăieri, cu un pseudonim sub care, oricât ar fi săpat presa, n-am reușit să aflăm cine se află cu exactitate, Ferrante a plantat a captivat milioane de cititori din toate colțurile lumii prin „Tetralogia napoletană”. Romanul în patru volume spune povestea unei prietenii arhetipale între două femei, și a unei societăți miniaturale, care încape într-un cartier sărac al orașului Napoli. Scriitura autoarei italiene, extrem de limpede și fluidă, aproape hipnotică și incredibil de simplă, a creat ceea ce unii numesc „febra Ferrante”, iar alții numesc „cult”. Vorbesc cu încântare despre forța ei scriitori cât se poate de diferiți, de la Jonathan Franzen la Jhumpa Lahiri, și-n același timp tetralogia ei a fost adaptată într-un serial pe HBO. 

Din 2015, când a fost publicată „Povestea fetiței pierdute”, ultima carte din seria romanelor napoletane, și până anul ăsta, Ferrante a mai publicat câteva titluri, însă niciunul dintre ele n-a mai frisonat lumea literară. Dar la sfârșitul verii, când traducerea celui mai nou roman al ei, „Viața mincinoasă a adulților”, a descins în librăriile din mai toată lumea, un critic de la New York Times spunea: „Ce ușurare e atunci când un autor care a scris o capodoperă revine și dovedește că darul lui e intact”. În cartea ei, proaspăt tradusă în română de Cerasela Barbone, în colecția nou-nouță Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M, Ferrante se întoarce la temele pe care le-a adâncit în volumele care i-au adus faima. „Viața mincinoasă adulților” are în miezul ei un nou personaj feminin, aflat într-o căutare și o transformare continue, iar în jurul său orașul (inevitabil, Napoli) se zbate și el. Până găsiți cartea în librăriile fizice sau în format electronic, vă propunem să citiți un fragment din roman.

Viața mincinoasă a adulților

de Elena Ferrante (traducere de Cerasela Barbone)
Editura Pandora M
2020

1. 

Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în Rione Alto, la capătul străzii San Giacomo dei Capri. Totul — locurile din Napoli, lumina albastră dintr-un februarie geros, acele cuvinte — a rămas pe loc. În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.

2. 

L-am iubit mult pe tata, era un bărbat întotdeauna distins. Manierele lui fine erau perfect adaptate unui trup într-atât de plăpând, încât hainele păreau să fie cu o măsură mai mare, lucru care, în ochii mei, îi dădea un aer de eleganță incomparabilă. Chipul lui avea trăsături delicate — ochii pătrunzători cu gene lungi, nasul cu o structură impecabilă, buzele pline — și nimic nu-i strica armonia. De fiecare dată când avea ocazia, mi se adresa cu o privire veselă, oricare ar fi fost dispoziția lui sau a mea, și nu se închidea în birou — unde studia încontinuu — dacă nu-mi smulgea măcar un zâmbet. Mai ales părul meu îl făcea fericit, dar mi-e greu să spun acum când a început să mi-l laude, poate când aveam deja doi sau trei ani. Cert e că, în copilăria mea, purtam conversații de genul ăsta: 

— Ce păr frumos, ce calitate, ce strălucire, mi-l dăruiești? 

— Nu, e al meu. 

— Un pic de generozitate. 

— Dacă vrei, pot să ți-l împrumut. 

— Foarte bine, oricum n-o să ți-l mai dau înapoi. 

— Îl ai deja pe al tău. 

— Ăsta pe care-l am l-am luat de la tine. 

— Nu-i adevărat, spui minciuni. 

— Verifică: era prea frumos și ți l-am furat. 

Eu verificam, dar în joacă, știam că nu mi l-ar fi furat niciodată. Și râdeam, râdeam foarte mult, mă distram mai mult cu el decât cu mama. Voia întotdeauna ceva de-al meu, o ureche, nasul, bărbia, spunea că erau desăvârșite, că nu putea să trăiască fără ele. Adoram tonul ăla, îmi dovedea mereu câtă nevoie avea de mine. 

Bineînțeles, tatăl meu nu era așa cu toți. Uneori, când ceva îl interesa mult, avea tendința să pună laolaltă, surescitat, discursuri foarte subtile și emoții necontrolate. Alteori, în schimb, se întrerupea brusc și recurgea la propoziții scurte, de o precizie extremă, atât de dense, că nimeni nu mai dădea vreo replică. Erau doi tați foarte diferiți de cel pe care-l iubeam și începusem să descopăr existența lor în jurul vârstei de șapte sau opt ani, când îl auzeam discutând cu prieteni și cunoscuți care se întruneau, uneori, la noi în casă pentru discuții foarte aprinse despre probleme din care nu înțelegeam nimic. În general, stăteam împreună cu mama mea în bucătărie și nu prea mă interesa cum se certau la câțiva metri mai încolo. Dar când și când, fiindcă mama mea avea treabă și se închidea și ea în camera ei, rămâneam singură pe coridor să mă joc sau să citesc, mai ales să citesc, aș spune, pentru că tatăl meu citea foarte mult, mama mea la fel, și mie îmi plăcea să fiu ca ei. Nu eram atentă la discuții, îmi întrerupeam jocul sau cititul doar când, pe neașteptate, se făcea liniște și își făceau apariția vocile alea ciudate ale tatălui meu. Din momentul ăla făcea pe șeful și eu așteptam să se încheie reuniunea ca să înțeleg dacă redevenise cel dintotdeauna, cu inflexiunile blânde și afectuoase ale vocii lui obișnuite. 

În seara în care a spus fraza aia tocmai aflase că nu mă descurcam bine la școală. Era o noutate. Încă din clasa întâi fusesem mereu un copil silitor și doar în ultimele luni începusem să stau prost la învățătură. Dar părinții mei țineau foarte mult la succesul meu școlar și mai ales mama, la primele note mici, se alarmase. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu știu. 

— Trebuie să înveți. 

— Eu învăț. 

— Și atunci? 

— Țin minte unele lucruri, pe altele nu. 

— Învață până când ții minte totul. 

Învățam până la epuizare, dar rezultatele continuau să fie dezamăgitoare. În după-amiaza aia, în mod special, mama se dusese să vorbească cu profesorii și se întorsese foarte necăjită. Nu mă mustrase, părinții mei nu mă mustrau niciodată. Se limitase să spună: cea mai nemulțumită e profesoara de matematică, dar a zis că dacă vrei, o să reușești. Apoi se dusese în bucătărie să pregătească cina și între timp se întorsese și tata. Din camera mea am auzit doar că-i făcea rezumatul plângerilor primite de la profesori, am înțeles că, în semn de justificare, aducea în discuție schimbările din preadolescență. Dar el a întrerupt-o și, pe un ton pe care nu-l folosea niciodată cu mine — făcând chiar și o concesie dialectului, complet interzis în casa noastră — a lăsat să-i iasă pe gură ceea ce în mod sigur n-ar fi vrut să-i iasă: 

— N-are nicio legătură cu adolescența: începe să aducă la față cu Vittoria. 

Dacă ar fi știut că puteam să-l aud, sunt sigură că n-ar fi vorbit niciodată în felul ăla atât de diferit de obișnuita noastră distracție frivolă. Amândoi credeau că ușa camerei mele e închisă, o închideam mereu, și nu și-au dat seama că unul dintre ei o lăsase deschisă. Așa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbușită de efortul depus să o mențină șoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care — de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o — conviețuiau la perfecție urâțenia și răutatea. 

Acum cineva ar putea obiecta: poate că exagerezi, tatăl tău n-a zis literalmente: Giovanna e urâtă. E adevărat, nu era în firea lui să pronunțe cuvinte atât de brutale. Dar treceam printr-o perioadă de mare fragilitate. Îmi venise ciclul de aproape un an, sânii erau chiar prea evidenți și mi-era rușine, mă temeam că put, mă spălam încontinuu, mă duceam la culcare apatică și mă trezeam apatică. Singura mea alinare, în acea perioadă, singura mea certitudine era că el adora absolut totul la mine. Astfel că, în momentul în care m-a asemuit cu mătușa Vittoria, a fost mai rău decât dacă ar fi zis: Giovanna odată era frumoasă, acum a devenit urâtă. Numele Vittoria răsuna în casa mea ca acela al unei creaturi monstruoase care maculează și infectează pe oricine o atinge în treacăt. Despre ea nu știam mare lucru, o văzusem foarte rar, dar — și asta e problema — îmi aminteam doar dezgustul și frica din acele momente. Nu dezgustul și frica pe care mi le putea stârni ea în carne și oase, nu-mi aminteam deloc asta. Ce mă speria erau dezgustul și frica pe care le simțeau părinții mei. Tatăl meu se referise dintotdeauna în mod misterios la sora lui, ca și cum ar fi practicat ritualuri rușinoase care o spurcau pe ea și pe oricine ar fi frecventat-o. Mama, în schimb, nu o pomenea niciodată și, dimpotrivă, când intervenea în defulările soțului ei, scopul era să-l reducă la tăcere, ca și cum s-ar fi temut că Vittoria, oriunde s-ar fi aflat, poate să-i audă și imediat o să alerge în sus pe San Giacomo dei Capri, cu pași mari și iuți, deși e o stradă lungă și în pantă, și o să târască înadins după ea toate bolile spitalelor cu care ne învecinam, o să zboare până la noi acasă, la etajul al șaptelea, o să distrugă mobilierul aruncând din ochi fulgere negre și amețite de băutură, și o s-o ia la palme dacă doar încerca să protesteze.

Desigur, intuiam că în spatele acelei tensiuni trebuia să fie povestea unor nedreptăți pe care și le făcuseră reciproc, dar știam puțin, la vremea aia, despre poveștile de familie și, mai ales, nu o consideram pe mătușa aia îngrozitoare o membră a familiei. Era o sperietoare din copilărie, era o siluetă uscată și posedată de un spirit demonic, era o figură zbârlită, la pândă prin cotloanele caselor când se lasă întunericul. E posibil deci ca astfel, fără niciun preambul, să fiu nevoită să aflu că începeam să aduc la față cu ea? Eu? Eu, care până în momentul ăla mă crezusem frumoasă și consideram, grație tatălui meu, că așa o să rămân pentru totdeauna? Eu, care prin confirmarea lui neîncetată credeam că am un păr splendid, eu, care voiam să fiu foarte iubită, așa cum mă iubea el, cum mă obișnuise să mă cred, eu, care deja sufeream pentru că îi simțeam pe amândoi părinții mei, dintr-odată, nemulțumiți de mine, și nemulțumirea aia mă neliniștea, umbrind totul? 

Am așteptat cuvintele mamei mele, însă reacția ei nu m-a consolat. Deși le ura pe toate rudele soțului ei și deși își detesta cumnata așa cum detești o șopârlă care ți se urcă pe piciorul gol, n-a reacționat strigându-i: ești nebun, fiica mea și sora ta nu au nimic în comun. S-a limitat în schimb la un firav, foarte scurt: ce tot spui, nici gând... Și eu, acolo în camera mea, am dat fuga să închid ușa ca să nu mai aud altceva. Apoi am plâns în tăcere și m-am oprit doar când tatăl meu a anunțat iarăși — de data asta cu vocea bună — că era gata cina. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK