Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari.

Mai jos, episodul șase, din care aflăm care au fost primele consecințe ale crizei austro-ungare pentru românii din Bucovina, Transilvania și Banat.

Imperiile multinaționale create în secolele 18-19, cum erau cel rus și cel austro-ungar, au avut în repetate rânduri probleme pentru că nu erau în stare să satisfacă  cerințele politice și culturale ale naționalităților care le compuneau. Deși erau minorități în imperiu, aceste comunități etnice diverse erau majorități într-o provincie. Românii erau majoritari în Transilvania și în Banat, chiar și în unele părți ale regiunii numite astăzi la meteo „Crișana”. Discriminarea românilor din Ungaria de către autoritățile de la Budapesta e arhicunoscută, dar nu era un lucru singular în epocă. În vremurile statelor naționale, fiecare guvern încerca să-și impună limba, cultura și viziunea politică asupra minorităților etnice. Dacă mai adăugăm și faptul că, în timpul Primului Război Mondial, aceste naționalități erau forțate să lupte sau să rabde de foame pentru un stat care nu părea să le reprezinte interesele, e de înțeles rapiditatea cu care s-a prăbușit Imperiul Austro-Ungar în toamna anului 1918.

Spre deosebire de cehi, sârbi și croați, românii nu au fost foarte bătăioși și s-au exprimat destul de târziu în favoarea desprinderii de imperiu și a unirii cu România. Prima poziție politică explicit separatistă, cunoscută astăzi sub numele „declarației (de independență) de la Oradea” (12 octombrie 1918), a fost scrisă de liderii naționaliști români doar după ce ministrul de externe al Austro-Ungariei a acceptat în principiu „cele 14 puncte” ale lui Wilson (președintele Statelor Unite), care afirmau, printre altele, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta. În cuvintele lui Alexandru Vaida-Voievod*, monarhia austro-ungară recunoștea astfel „că noi de acum nu mai suntem naţionalităţi, ci naţiuni”. Dar faptul că românii din imperiu aveau „voie de la stăpânirea” din Viena să acționeze pentru autonomia sau chiar independența lor națională era doar primul pas. Ceea ce urma pentru românii ardeleni și bănățeni era o misiune imposibilă: să determine și guvernul maghiar să fie de acord cu independența sau măcar cu autonomia românilor.

Liderii politici români știau pe ce lume se află și nu s-au încurcat în detalii. Prompt și hotărât, au adoptat o tactică ofensivă. În Parlamentul din Budapesta, Alexandru Vaida-Voievod a îndrăznit să afirme că „organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române”, lăsându-i pe deputații maghiari cu gura căscată (18 octombrie 1918). Până s-au dezmeticit maghiarii (care aveau și alte probleme ale lor), românii au stabilit să își coordoneze acțiunile în cele trei mari provincii (Transilvania, Banat, Bucovina; 21 octombrie 1918) și au constituit organismul de conducere a românilor din toată Ungaria – Consiliul Național Român Central (30 octombrie 1918) –, care urma să dispună de gărzi naționale și să-și impună autoritatea în 26 de comitate. Maghiarii nici n-au apucat să savureze mustul de Tokaj, că s-au și trezit cu românii puși pe făcut dreptate cu argumentul demografic într-o mână și cu arma în cealaltă. De la 1 noiembrie la 1 decembrie, spiritele s-au încins atât de tare între români și maghiari, încât nici nu se mai simțea bruma toamnei târzii pe drumul Aradului.      

* Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950) a fost unul dintre liderii mișcării naționale române din Transilvania în timpul dominației maghiare și un important om politic în România Mare (prim-ministru în anii 1919-1920, 1932 și 1933). În perioada 1906-1918 a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta. Înaintea Primul Război Mondial a fost unul dintre susținătorii proiectului federal austriac, apoi s-a alăturat taberei unioniștilor.


 


Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.