Scriitoarea Elena Vlădăreanu îl intervievează pe tatăl său, Virgil Vlădăreanu, care a fost șofer de TIR timp de 50 de ani. A străbătut România și Europa înainte, după comunism, în anii tranziției, până la începutul anilor 2020, când s-a pensionat, la aproape 70 de ani.
Seara zilei de 10 iulie 1994 ne-a prins pe toți patru pe Valea Prahovei, iar partida România-Suedia am văzut-o în camera unui hotel de pe marginea drumului, în Timișul de Sus. Nu era ceva obișnuit să mergem toți trei cu tata în curse, dimpotrivă, cred că asta a fost o excepție și habar nu am cum de s-a întâmplat așa. La fel cum nu ne opream niciodată la hoteluri, de regulă dormeam în cabină. În 1994, eu aveam 13 ani, fratele meu 11. Părinții noștri erau tineri. Oricum, mult mai tineri decât sunt eu acum, când fetița mea cea mare are vârsta pe care o aveam eu atunci.
Când mergeam cu tata, mică fiind, mi se făcea somn. Nu mă culcam însă niciodată decât atunci când el însuși trăgea într-o parcare și se culca. Trăiam cu această convingere, că dacă eu adorm poate adormi și el. Așa că încercam să mă țin trează numărând stâlpii de înaltă tensiune răsfirați în câmp și imginându-mi-l pe cel care se cocoța pe ei: oare nu îi e teamă? Nu amețește? Se uită în jos? Dacă ăsta e jobul tău și tu ai rău de înălțime, ce poți să faci? Alteori priveam câmpurile și atât. Știam care e porumbul, care grâul, care orzul. Lucerna, floarea soarelui. Nu pot să zic că eram înnebunită să le știu. Dar tata se bucura dacă grâul era frumos și, dimpotrivă, devenea mohorât când porumbul era mic și prăpădit. Îmi imaginam că poate îi era dor de copilăria lui, când mergea la câmp, altfel ce treabă avea el cu astea?
Tata nu a fost prezent în evenimentele noastre importante de până la 20 de ani. Nu a venit niciodată la serbări, spectacole, examene. O singură dată a fost la o ceremonie de premiere, eram prin a șaptea, și m-a făcut să mă simt stingheră pentru că el însuși nu se simțea adecvat acolo, cu noi. Cred că mai degrabă preferam să nu vină. Nici când era acasă nu mă simțeam prea grozav în preajma lui. Mult timp l-am învinovățit că nu a făcut niciun efort pentru a se apropia de mine. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că așa era viața lui, că depărtarea de noi era sacrificiul lui. Tata și toți cei care îi populează poveștile sunt non-eroii pe care nicio reprezentare artistică nu i-a recuperat. Nu anti-eroi, un anti-erou e totuși un erou, pe când non-eroii sunt ceea ce sunt, oamenii care nu vor fi eroi în nicio formă de narațiune, ca noi toți de altfel.
În urmă cu mai mulți ani, începusem un text de teatru, TIR Driver, în care încercam să ficționalizez niște întâmplări cu el. Din neatenție, am pierdut documentul în care scrisesem vreo două scene și nu am putut să-l rescriu. La un moment dat m-am gândit că un dialog pe care să-l las cât mai needitat ar fi mai potrivit, asta și pentru că tata e un foarte bun povestitor.
A început să conducă în 1974, avea 20 de ani, era în armată. Făcuse Profesionala și se specializase ca lăcătuș-mecanic la Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia (IMUM), care a funcționat din 1951 și care în 1990 era cea mai mare întreprindere constructoare de mașini agricole din România. Printre ele, erau și niște combine de recoltat furaje, care, atunci când se defectau, aveau nevoie de echipe de intervenție pe teren. Și tata a început să lucreze pe o astfel de mașină echipată cu atelier mecanic. Dacă lucra și ca șofer pe lângă lăcătușerie, primea un spor de 20%. În 2004, acționarii IMUM au vândut la fier vechi peste 1600 de tone de fier - utilajele, ștanțele și matrițele fostei întreprinderi.
Pe TIR când ai început să lucrezi?
În ’79 am plecat la Canal*. Am lucrat pe mașina directorului. Vreo patru ani. Mai târziu am luat mașină mare cu care căram materiale.
Și unde ți-a plăcut?
Păi unde să-mi placă?! Meseria e... așa, e ok, sunt banii... Dar cam aiurea, plecai și o săptămână nu dădeai pe acasă. Știi și tu cum era. Până la Revoluție, nu aveai grija asta, că nu-ți iei bani, că nu-ți iei salariul. A venit revoluția, transporturile au fost primele care s-au privatizat. S-au desființat autobazele mari de transport, ITA, ITIA, ISAIA, au rămas șoferii fără muncă. Efectiv nu mai găseai de muncă. Pe la câți patroni nu am umblat cu traista-n băț! Și munceam, nu zici că... A ținut chestia asta până în 2004.
Această instabilitate.
Da. În 2004, șefii de la conducerea Ministerului Transporturilor au băgat atestatele și programul de lucru pentru șoferi.
Asta ce-nseamnă?
Trebuia să dai examen să îți iei atestatul. Eh, atunci s-a cernut. Atunci s-a stabilizat cât de cât. Asta a fost până prin 2010. În 2010 a început criza șoferilor. În Europa era de mult criză de șoferi. În ’99 când am ieșit prima oară din țară, era un băiat la Ankum. Eu căram mobilă din România și mă întorceam cu carne. Și m-am întâlnit de vreo două ori cu băiatul ăsta acolo. El era italian și avea cinci mașini. Îi trebuiau șoferi. „Hai, mă, vino!”. Aveam 45, 47 de ani atunci, eram tânăr, n-aveam 70 ca acum. „Hai, mă, vino la mine, îți promit că în doi ani ai compania ta, ai mașinile tale”. „Nu, vin, mă, am copii”. Voi erați la liceu. „Vino, mă, îi aduci și pe ei”. „Nu vin, mă”.
Îți pare rău?
Nu-mi pare rău. Dar... Unde să te duci, nu știai limba, nu cunoșteai pe nimeni... După 2004 a fost mai bine. S-a stabilizat salariul, s-a simțit.
Dar ce a făcut să se schimbe?
Atestatele și programul de lucru obligatoriu pentru șoferi. Trebuia să lucrezi la program, să respecți diagrama. Nu ai voie să lucrezi decât nouă ore pe zi, trebuie să faci pauze. Înainte... Prin anii 2000 lucram la Mama Nașa, făceam o cursă de zi și una de noapte pe București, așa lucram când căram banane. Și nu-mi dădea banii. „N-am, zicea, n-am!” „Băi, șefa, îmi încep copiii școala!” „Cât îți trebuie?” „Cât îmi trebuie! Păi trebuie să-i încalț, să-i îmbrac”. Băga mâna-n buzunar, „n-am decât 200 de lei!” Băga mâna-n sacoșă și atât scotea!
Eu țin minte că imediat după Revoluție, prin anii ’90, o perioadă ai câștigat foarte bine.
Da, până prin ’97, ’98, când a venit o criză, nu știu ce s-a întâmplat. Se devalorizaseră banii de tot. Lucram la Săpunaru, Săpunaru a vândut mașinile. Am rămas fără mașină, nu mai știam pe unde să mai merg să găsesc de muncă. Zic, mă întorc lăcătuș la IMUM, dar IMUM-ul se desființa și el, nu mai angaja, era pe ducă. Și atunci m-am dus la Cristache, care avea dube frigorifice. Se importa carne, se importa pește, nu eram în Uniunea Europeană. A fost bine, până prin 2000. Am plecat de la Cristache, că-l adusese pe giner-su și eu nu mai aveam loc. Am plecat de la el și m-am dus la Mama Nașa. Avea șase mașini. M-a dat afară în 2000, când tu trebuia să pleci la facultate. Eu așteptam să-mi dea salariul. A venit la mine, „Virgile, uite băiatul, îi dai mașina și de mâine nu mai vii”. Am zis că înnebunesc. Nu mi-a dat nimic, nimic nu mi-a dat, nici cinci bani! Și aveam la bani la ea! Un leu nu mi-a dat. M-am dus la Tudorică. Ăsta avea două mașini, dar nu avea de muncă. În fiecare dimineață plecam la Constanța cu trenul, mă duceam cu nașul, îi dădeam cinci lei, mai venea și supracontrolul, mă ascundeam să nu mă găsească, că nu aveam bani deloc. Din septembrie până-n martie. În martie, a venit Mama Nașa după mine. „Gura mă-sii, dacă mă duc, mă duc s-o distrug!” M-am dus înapoi în 2001 și am stat până în 2004. Când am plecat în 2004, am plecat cu doi colegi după mine. Am plecat în martie și în august deja era falimentară. Mi-a crescut inima atunci.
Dar ea a putut să te dea afară atunci așa pur și simplu?
Era o junglă, cărțile de muncă ni le ținea în sertar. Trei ani nu mi-a plătit cartea de muncă. N-aveam nimic, nici asigurare! Când m-am îmbolnăvit și am stat în spital am luat adeverință de la mama de la serviciu.
Deci nu plătea. Dacă ai fi avut vreun accident?
Nimic, nimic nu plătea! În 2004, când am plecat, i-am luat și pe Nelu și pe nea Sandu cu mine, din șase oameni a rămas cu trei. Și mașinile le avea în leasing. A angajat trei băieți. Unul lucrase mecanic la Basarabi, dar era șofer. Îi zice: „Șefa, trebuie aia, aia, aia la mașină”. „Te duci și încarci și după”. „Șefa, eu nu mă duc și încarc, înainte reparăm mașina”. Ea, nu și nu, că voia să prindă cursa. „Te duci așa, merge”. Așa că ăla a stat trei zile și a plecat. Un alt băiat din Oltina, Victor. Se duce Victor la București, „băi, șefa, bate motorul!” La Volvo! Nu are voie să bată motorul la Volvo! Dar ea nu schimba uleiul, nu făcea revizii la mașini, nimic nu făcea. Degeaba erau mașini noi că nu avea grijă de ele.Se duce Victor, descarcă, a reușit să ajungă, iese de acolo, „șefa, bate motorul!” „Vino, Victoraș, încet, nu te grăbi!” După vreo două ore, iar: „Victoraș, ai ajuns în port?” „Sunt la Bar, la la Medgidia, mașina e pe autostradă. Vezi că a ieșit biela prin bloc!” Spărsese blocul la Volvo!
Putea să facă accident.
Putea, sigur. Dar băiatul a lăsat mașina acolo, a oprit un coleg, l-a adus până în Medgidia de unde a luat un autobuz până în Oltina. A rămas mașina vreo două luni pe autostradă, nu mai avea nimic când s-a dus să o ia. Au furat tot, și cauciucuri, și rezervor, tot ce au putut lua! A angajat un alt băiat, din Negureni. Ăla fusese tehnician veterinar, nu avea treabă cu șoferia. Îl trimitea azi la București, ajungea poimâine. Nu se descurca. A stat vreo două luni. Îl angajează pe Nea Dumi. Fusese șofer pe autobuz în Năvodari. Era pensionar, avea vreo 67 de ani. Nu lucrase la cursă lungă, doar pe autobuz, în oraș. Prima cursă, la București, cu banane. La Lehliu a adormit la volan și s-a răsturnat cu mașina. Nu a murit, dar a făcut mașina aia praf. Duba frigorifică, tractorul, Volvo, făcut varză, plus 20 de tone de banane.
Dar asta cu oboseala... Apărea oboseala, nu? Te lua somnul?
M-a ferit Dumnezeu, niciodată nu m-a luat somnul. Aveam colegi care adormeau la volan. Aveam un coleg din Cumpăna. Tânăr, mai tânăr ca mine, avea 40 de ani. Era într-o sâmbătă, veneam din Hamburg și mergeam spre Danemarca. Era vară, nu aveam voie să circulăm pe A7, autobandul care duce în Danemarca. Trebuia să mergem pe un drum paralel cu autostrada. El era în fața mea. Îl văd că începe să meargă stânga, dreapta, stânga, dreapta. Îl sun. „Mitică, ce s-a-ntâmplat?” „Aoleo, nea Virgile, am adormit”. L-a scos pe unul cu turism în decor! „Ce faci, era să-l omori pe ăla!” „Bre, am adormit!” „Cum, mă, să adormi?” „Bre, eu adorm la volan!” „Băi, Mitică, las-o naibii de meserie! Dacă adormi la volan, nu e de tine meseria asta!” „Se mai întâmplă”, zice el. A venit din Danemarca, trecuse un an. A venit în concediu, între Sighetu Marmației și Negrești Oaș. A adormit și a intrat într-un cap de pod, a murit pe loc.
Tu ești o persoană activă. De ce ai făcut meseria asta? Nu te simțeai prins în cușcă pe scaunul ăla?
Nu e așa. Ești cuplat tot timpul când ești șofer, ești prezent, ești mereu atent, și cu programele de lucru, să nu depășești. În Germania, în Danemarca nu aveai probleme. Se mai întâmpla să depășești cinci minute, nu găseai parcare, că doar nu poți să zici am făcut patru ore jumate, mă opresc pe marginea drumului și am făcut parcarea. Trebuia să găsești parcare. Sau găseai și era ocupată și plecai.
Câți ani aveai când ai plecat în Danemarca?
60.
De ce ai plecat?
Îmi vânduse mașina.
De ce tocmai Danemarca?
Aveam colegi care lucrau acolo. M-am dus pe timp nedeterminat. Am plecat în octombrie și am venit în mai acasă.
În tot timpul ăsta unde-ai stat?
În cabină. Numai în cabină.
Și în orele de pauză?
Și-n orele de pauză.
De ce nu mergeai la hotel?
Trebuia să-ți iei păturile, cearșaful, pernele. Dar în cabină la tine erai ok.
Stăteai în parcare?
Da, aveam parcare, foarte bine organizați danezii. Aveau mai multe locații, și la Aarhus, și la holding. La holding aveam bucătărie, dușuri, mașini de spălat, mașini de gătit.
Nu îți era strâmt să stai acolo în cabină?
Îmi era suficient.
În restul timpului ce făceai?
Te mai duceai în oraș, te mai plimbai, mai mergeai la saună, la pescuit. Mai mergeam la plimbare. În holding aveam un hipermaket imens, nu am mai văzut așa ceva. Când am fost prima oară la magazinul ăla, m-am dus devreme, să fac piața. Am lăsat mașina în parcare. Erau opt intrări și în interior era un sens giratoriu. Era rotund și eu nu mi-am dat seama. Când am ieșit nu mi-am mai găsit mașina, am căutat-o două ore. Nici în Copenhaga nu am văzut așa magazin mare. Nici în Germania. Or fi, dar nu le-am văzut eu. Ce m-a distrat este că toaleta era în magazin. Deci intrai în magazin, puteai să bagi un sul de salam sub haină, o pâine și intrai la toaletă, îți puneai burta la cale și plecai.
Ai făcut asta?
Ei, Doamne-iartă-mă!
Aveai colegi care făceau asta?
Așa ceva, nu. Dar am avut colegi... mi-era și frică să intru cu ei în magazin. Furau! Erau unul de aici, din Kogălniceanu. Eu nu am știut ce face el. Am văzut că tot stătea pe lângă mine. Zic, „tu nu-ți iei nimic?” „No, lasă că pun în coș la mata”. Când am ieșit afară... Doamne, ce avea ăla! Băgat pe dedesubt, avea încă o dată ce aveam eu în coș. „Băi, să nu mai mergi cu mine!”
De ce făcea asta?
De debitoc! Că bani avea. Fane, un băiat din Constanța, s-a dus într-o duminică la un magazin, Netto, era aproape de noi. A luat o ladă de portocale, a pus-o-n mașină și a plecat. Nici n-a ajuns bine la garaj că a venit Poliția după el. L-a testat, era și băut, i-a dat interdicție nu știu câți ani pentru Danemarca. Cum să faci asta și în țară străină?!? Că și asta cu furatul – dacă nu le ai, nu poți să faci asta.
De sărbători ce făceați?
Stăteam, povesteam, făceam mâncare. Mai jucam fotbal, mai alergam, mai mergeam la saună. În Aarhus era o piscină ca lumea și era aproape de parcare. Lângă parcare, în Aarhus, era un gard de plasă. Și în partea cealaltă era o clădire. Cu toaletă, dar toaleta avea intrare și de la noi, de aici din parcare. Curat. Eh, în clădirea aia se drogau. Le ziceam venoșii, „la venoși”.
Șoferi?
Nu. Din oraș. Peste drum, erau magazine. Era un magazin din care ajungeai la gară, în aceeași clădire era și gara. La toaleta de la gară erau niște lumini galbene, așa, ca să nu-și vadă venele, să nu poată să se drogheze.
Voi ați încercat vreodată?
Eh! Doamne! Cum să încerc?! Nu am auzit pe nimeni de la noi care să se fi drogat.
Dar băutură?
Beam bere. La Fredericia era fabrică de bere. Și căram bere de la ei. În containere. Încărcam și duceam în port. Și ne dădeau și nouă. Două trei baxuri. Avea șase sticle un bax. Dacă făceai două curse pe săptămână, în timpul săptămânii nu beai, dar sâmbăta aveai bere. Și bună berea în Danemarca. Spirtoase, din astea, nu beam. Mai beam vin. Am fost la un terminal în Germania, la Lübeck. Nu fusesem niciodată acolo. Mă duc la terminal. Ăla de la terminal zice „te duci la birou, ieși, e o clădire, la etajul unu sunt birourile”. Am intrat în clădire și la parter era o sală de mese imensă. Dar goală. Pe margine, era bucătărie cu autoservire. Dar nu era nimeni. Într-o parte, era un magazin, doar de băuturi. M-am dus sus, am primit aprobarea să iau containerul și zic ia să mă duc și eu să văd ce-i acolo. Băutură ce voiai și ce nu voiai! Și vin ieftin. „Ce-i cu clădirea asta aici, întreb, că nu-i nimeni”. Zice „în weekend, începând de vineri seara, vin norvegienii, suedezii, finlandezii. Intră în sala de mese, mănâncă, se îmbată și aici dorm. Duminică pleacă acasă”.
Ce limbă vorbeai?
Mă dureau mâinile! Cu germana, ajunsesem să înțeleg foarte bine. Eu zic că 70% înțelegeam din ce spuneau. Dar nu puteam să vorbesc. Danezii vorbeau numai engleză. Dar m-am descurcat, nu pot să zic că am rămas cu marfa-n mașină că nu am știut unde să o duc sau că nu am știut unde să încarc. Nu a fost o problemă limba.
Dar ce a fost o problemă?
Dorul de casă.
Ce îți lipsea?
Câte nu-mi lipseau! Cum era acolo? Trebuia să stai cel puțin trei luni, la trei luni puteai veni acasă o lună. Dar banii pe care îi strângeai timp de trei luni acolo se duceau într-o lună acasă, nu mai rămânea nimic din ei. Că tu din banii ăștia trebuia să-ți oprești cât să trăiești o lună acolo până la următorul salariu. Te mai duceai și tu într-un concediu. Mai schimbai o ușă, un gard, se terminau banii. Când am plecat prima oară, am plecat în octombrie și m-am întors în mai, am stat șase luni și atunci aveam șapte mii de euro. Am făcut dormitorul și balconul la apartament. În următorul an am făcut sufrageria și holul.
Cât ai stat în Danemarca?
Patru ani. Veneam acasă o dată la 6, 7 luni.
Și-n restul timpul stăteai în cabină.
Numai în cabină.
Te întâlneai cu colegii sau nu?
Eh, cum să nu! Erau o mie și una de parcări. Puteam să ne găsim în Germania. În Danemarca, la intrare în vamă. Acolo e o parcare imensă. Și acolo stăteam. Aveam toate condițiile.
Ți-era teamă vreodată?
Evitam să rămân în parcări mai dosnice. Mi-a deschis de vreo câteva ori ușa la container în Danemarca. Odată încărcasem în Germania, la Duisburg, și mergeam în Suedia. Am încărcat joi, am venit până la Hamburg pe program, am terminat programul, am plecat vineri dimineață, apoi m-am oprit la holding, la noi, la garaj, mi-am făcut mâncare, mi-am spălat rufele, zic mă duc până la Copenhaga, sâmbătă și duminică mă plimb prin oraș. Și-am prins pe pod la Odense un accident. Și depășeam orele de program. Așa că am oprit la vreo 70 de kilometri de Copenhaga, într-o parcare luminată. M-am culcat. Mă scol dimineață, mă duc la baie. Când mă întorceam spre mașină, zic ăsta-i containerul meu? Nu mai avea niciun sigiliu pe ușă. Și ușa era așa, ușor crăpată.
Ce cărai?
Aveam niște piese de schimb pentru utilaje. Am dat telefon la Poliție. „Ți-a furat?” Am deschis ușa, erau niște cutii mari de lemn, „nu, n-a furat”.
În ce limbă ai explicat la Poliție?
Eh, m-am înțeles cu ei, știau și ei ce știam și eu. Am pus un sigiliu pe mașină și abia în vamă la Malmö m-am mai oprit. Polițistul mi-a cerut număr de mașină, număr de cotainer și luni dimineața când m-am dus la vamă, vameșul știa deja că am avut probleme.
Accidente ai avut?
Eh, au mai fost și accidente. În 2006, am avut accidentul ăla când mi-a fugit remorca pe contrasens. Am călcat frâna într-o curbă și mi-a fugit remorca. Era o familie, pleca în concediu, le-am stricat și concediul.
Li s-a întâmplat ceva?
Nu, nu li s-a întâmplat nimic. Dar două luni am stat fără permis. Prin 2007-2008, nu mai știu când, mă trimite șeful într-o sâmbătă, zice „te duci mâine și scoți un container din port și luni ești cu el la încărcat”. „Bine, șefu’”. Și sâmbătă, și Sfântul Ion. Mă duc, iau containerul din port, să vin acasă cu el. Când am ieșit din port, la Poarta 5, la semafor, m-am încadrat pe banda a doua, să vin spre casă. Nu era nimeni. Semaforul roșu. Se face verde, bag în viteză, plec de pe loc și hrrruu, ce s-a-ntâmplat? Am oprit. Când mă dau jos, pe partea dreaptă, două femei, cu o Toyota. Mașina nouă. Ele au venit din port pe prima bandă și probabil s-au răzgândit. Dar în loc să stea în spatele meu, s-au băgat în fața mea prin partea dreaptă. Nu aveam cum să le văd. Eu știam că nu am nimic în față. Dacă ar fi plecat imediat cum se făcea verde, se duceau, n-aveam treabă cu ele. Dar ele probabil vorbeau și nu au văzut că s-a făcut verde. Praf le-am făcut mașina. Roata din dreapta față era virată, am dat cu roata camionului în ea, și i-am smuls planetara cu motor, cu tot.
Ele nu au avut nimic. Bărbatul ăleia de la volan era comisar la Poliție. Cealaltă era contabilă șefă la Poliție, s-a dat jos din mașină și a început să mă-njure.
Dar ele erau vinovate?
Ele erau, sigur. Aveam un coleg care stătea chiar acolo și a văzut pe geam, „nea Virgile, ce-ai pățit?”. „Ia vino, mă, încoace!” El avea un telefon care făceau poze. „Ia fă, mă, niște poze aici”. A făcut băiatul poze. A mai venit un plutonier care era îmbrăcat în civil, a început și ăsta: „Nenorocitule, să vezi tu ce-nfunzi pușcăria!” „Ia pleacă, mă, de-aici. Eu la Poliție dau socoteală!” A plecat. Am mers la Poliție cu ele două. „Fă schița cum s-a-ntâmplat”. Am făcut schița, exact așa cum a fost: eu pe banda a doua, ea s-a băgat în unghiul mort. Se știa cu toți pe la Poliție, sărumâinile, la mulți ani, pupături, că era imediat după sărbători. Aoleo, mă lasă ăștia fără carnet, zic. „Băi, nea Virgile, uite, îți dau un avertisment, să nu crezi că sunt băiat rău”, zice polițistul de acolo. „Îi dai și tu asigurarea doamnei să-și facă mașina”. L-am sunat pe șefu’, „ dă-le, mă, asigurarea”. Le-am dat asigurarea, mi-au dat un avertisment, nu mi-au dat amendă. Am plecat. Asta a fost sâmbătă. Plec la București. Miercuri eram înapoi la garaj. Când, vine femeia de la poartă, tanti Lenuța, „Virgile, te caută doi băieți”. Bărba-su lu’ asta cu mașina și încă unul. „Trebuie să mergeți cu noi să dați o declarație la Asigurări, că nu vor să ne dea asigurarea”. „Merg, mă”. Vine șeful, „domne, îl aduceți înapoi, că nu are cu ce veni omul din oraș”. „Da, domne, îl aducem înapoi”. Mă duc la Asigurări, în Constanța. Pe bărba-su îl trimite la xerox, „du-te și fă niște copii la hârtiile astea”. Am rămas singur cu el, era șeful de la Asigurări din Constanța. „Domne, câți bani ți-a dat ca să-i dai asigurarea?” Scurt m-a luat. „Ce am pățit cu ei la Poliție, am zis că mă mănâncă!” Zice, „domne, eu nu le dau nimic și o să declanșez și o anchetă”. Încheiaseră procesul verbal scoțându-mă pe mine vinovat. Pe ea trebuia să o scoată vinovată. Vreo 15 polițiști au fost închiși atunci.
Când ai avut ultima cursă?
În aprilie 2023.
Îți e dor de mașină, de TIR?
Nu îmi mai e, gata.
Cât ți-a luat, după ce te-ai pensionat, până ți-a trecut?
Eh, Doamne-iartă-mă, și acum visez că pierd mașina, o caut, nu o găsesc, calculez cursele, traseele, de ce s-o iau pe acolo și nu pe partea ailaltă.
Ai mai pleca dacă ți-ar propune?
Nu, nu. Nimic.
De ce?
Salut, am terminat! Am predat mașina și am lăsat tot ce aveam, scule, furtunul de umflat, cabluri de pornire, nici nu mai știu ce-am lăsat în mașină! Nimic nu am luat de acolo, nu-mi mai trebuie!
De ce zici asta, ai obosit?
Gata! Măi, fetiță, am 70 de ani, cât să mai muncesc, te mai uiți și-n buletin!
Te-ai adaptat ușor? Cum te înțelegi cu mama? Voi nu erați obișnuiți să trăiți împreună.
Mai greu la-nceput. Vorbește întruna.
Dar și tu, taci și nu o bagi în seamă.
Eu selectez ce trebuie să vorbesc și ce să-i răspund.
Dar tu îți dai seama că și ei i-a fost greu, că și ea era obișnuită să stea singură.
Era obișnuită singură, să se-nvârtă pe la magazine, să se sucească. Eu acum am intrat, am luat, am plecat. Nuuu, ea trebuie să stea, să studieze.... Nu știu, te obișnuiești și cu viața asta de pensionar. E bine că avem grădina. Și îți piezi timpul în grădină, nu stai toată ziua cu mâna pe telecomandă sau cu nasul în telefon. Plus seara, când intru în casă, când zic să văd și eu știrile, adorm. Trebuie să ai activitate, nu poți să stai așa. Am fost câine dezlegat și acum deodată am ajuns la mâna lu’ mama.
Eh ai ajuns la mâna ei! Trebuie să învățați să trăiți împreună. Nu era mai greu când erați tineri și tu erai plecat câte o săptămână?
Sigur, era, dar astea trec.
V-ați obișnuit așa. Acum trebuie să vă obișnuiți să fiți împreună. Sau când eram noi mici: nu-ți era dor de noi?
Cum nu? Asta a fost meseria. Nu m-a obligat nimeni s-o fac.
Sigur. Dar ți-a plăcut?
Da, da, da. Nu-i meserie rea, dar trebuie să renunți la multe.
La ce ai renunțat?
La viața de familie. Cu asta a fost greu în primul rând. Duminica, toți sunt acasă, la masă, tu stai într-o parcare. Hai că acum mai ai cu ce să-ți umpli timpul liber, mai stai pe un laptop, mai vezi un film, mai stai pe un telefon, dar înainte n-aveai ce să faci.
Ce făceai când nu aveai telefon?
Știu eu? Stăteam în parcare, cinci, șase inși, și povestea fiecare câte-o întâmplare, ceva și stăteai în fața mașinii până la 10.00, 11.00 noaptea când unul zicea „băi, hai să ne culcăm, hai, gata, ajunge!” Acum nu se mai dă nimeni jos din cabină. Fiecare stă pe laptop, pe telefon. Îți dă mesaj pe telefon, „nea Virgile, e gata mâncarea?” Și el e la trei mașini de tine.
Și ce găteați voi acolo?
Ce gătești și acasă. În primul rând, ciorbă. Eu dacă nu făceam mâncare, nu știu dacă mai eram acum. Nu suport mezelurile. Nu aș fi putut sta numai cu mezeluri. Aveam colegi care mâncau numai mezeluri, hrană uscată.
Mâncați împreună?
În weekend îți chemai colegii, dar în cursul săptămânii nu aveai cum, că nu ne-ntâlneam. Fiecare avea programul lui, nu aveam program comun. Poate te mai întâlneai cu un coleg la încărcat sau descărcat, dar nu stăteai unul după altul. Odată, ne era poftă de gogoși. Aveam rețeta aia de la mama, cu brânză de vaci și iaurt. Le-am frământat, le-am copt, am făcut un castron de-ăsta mare. Colegul ăsta al meu, Vasile, stătea în cabină, pe laptop. Îi zic lui Vali, „hai, mă, să-l chemăm și pe Vasile, să mănânce și el o gogoașă”. „Da, nea Virgile, nicio problemă”. „Vasile, nu mănânci, mă, și tu o gogoașă?” „Da, cum să nu?!” Era masa și un scaun, scaunul era liber, eu cu Vali stăteam în picioare. Vine Vasile, se așază pe scaun cu castronul în față... două gogoși au mai rămas în castron! „Da’ voi nu mâncați?” Vali zice „încălzim ciorba noi, ce să mai mâncăm?” Eu mă gândeam numai dacă nu i s-o face rău, a mâncat atâta cocă. Zice „eu nu fac mâncare, bre, nu fac nimic, mănânc mezeluri”.
Luai la ocazie?
Pe timpul lui Ceaușescu, mai scoteai un salariu luând la ocazie. De fapt, îți scoteai mâncarea cu ocazia. Nu cheltuiai din salariu pentru mâncare. Acum ți-e și frică să mai oprești să iei la ocazie. Nu știi pe cine iei și cum iei. Plecasem din Germania și veneam spre casă. La granița dintre Cehia și Slovacia, m-a oprit Poliția. Și mi-a dat o femeie să o duc în Ungaria. I-am explicat că nu am program să ajung până în Ungaria, că merg până la Rajka și la Rajka mă opresc. „Până la Rajka, e ok”, 84 de kilometri. Așa m-am speriat, era drogată, nu știu ce era cu ea.
Și ce ați făcut cât a durat drumul? Ați vorbit?
Ce să vorbești cu ea?! Stătea dreaptă în scaun, tot făcea niște gesturi, nu știu ce era cu ea. Când am ajuns în vamă la Rajka i-am zis „gata, finish, coboară!” Nu prea voia, dar a coborât. I-am zis polițistului de frontieră „vezi, colegul tău mi-a dat-o”, știa. Cred că era clientă de-a lor, că a luat-o și a plecat cu ea.
Se-ntâmpla să fie întârzieri, să nu se respecte programul?
Cum să nu? Odată, am stat zece zile în Bremerhaven. Vaporul care trebuia să vină cu containere a avut o defecțiune și a intrat în Marea Britanie, nu știu unde, pentru reparații. Și a întârziat. Ce să faci zece zile?
Ce-ai făcut?
M-am plimbat prin oraș. Am văzut toate muzeele. Niște muzee foarte mișto în Bremerhaven. Unul legat de mare, ocean.
Mai ții minte când ne-ai luat odată, pe mine și pe frati-miu, la Buzău și am stat două săptămâni în parcare?
Nu am stat două săptămâni. Am plecat luni și pe voi v-am trimis joi acasă, câteva zile am stat. Nu am prins sâmbătă și duminică.
Eu țin minte că am prins sâmbătă și duminică și era groaznic, foarte cald, nu era nimic, nici în oraș, nici în parcare, nu aveai ce să ne dai de mâncare. Ne-ai luat clătite, pufuleți.
Ce era să vă iau? Nici nu mai știam de mine.
Mie mi-a fost foarte rău, m-a durut stomacul, aveam diaree. Dar nu ți-am zis. Știi? Eram foarte mică. Șase ani, probabil. De ce nu ți-am zis? Dacă fetelor le-ar fi rău, mi-ar zice, „mama, fac pe mine”. De ce nu ți-am zis?
Nu știu.
De la mâncare, cred. Căldură. Și ne-ai trimis acasă cu colegul ăla al tău care avea în mașină un borcan cu carne în garniță. Ne tot întreba dacă nu vrem să ne scoată de acolo niște carne. Dar nouă ne era scârbă, nu mâncam așa ceva. Pe frati-miu îl luai mai des cu tine. De ce îl luai, că ți-era urât sau pentru că chiar te ajuta?
Mi-era drag de el. Voiam să-l plimb.
De mine nu-ți era drag?
Tu erai fată.
Și dacă eram fată, ce?
Era mai greu cu o fată. Era greu cu doi copii. Și pe tine te-am plimbat.
Simți chestia asta de bătrânețe, te simți diferit?
Mă simt diferit! Nu știu, toate se schimbă. Am prostata mărită, ficatul gras, tensiunea mare, nu mai e nimic în barem. Cu cât înaintezi în vârstă, organismul se degradează.
Dacă ți se făcea rău când erai plecat, ce făceai? Că ți-a mai fost rău.
Veneam acasă. Când m-am operat de fiere, am crezut că nu mai ajung acasă.
Pe unde erai?
Prin țară, pe la Deva. Abia am tras de mine să ajung acasă. Nu mai puteam să stau, nici în pat, nici în picioare, nici culcat. Am plecat din Deva să ajung la Sibiu. Zic ajung acolo, intru în vamă și chem salvarea. Ca să fie mașina asigurată. Dar am ajuns la Sibiu și mă simțeam mai bine. Zic hai că ajung acasă. Pe Valea Oltului, aglomerat, zic merg pe Brașov. Mi-am făcut eu socoteala, numai bine, ajung seara la 22.00, se deschide DN și mă duc pe DN. Și-n noaptea aia am trecut de DN și am venit până la Malu. Mi-era rău la Malu, m-am culcat. Am dormit câteva ore. Am stat și am făcut nouă ore pe diagramă și am venit acasă. Asta era marți. M-am dus la garaj, „băi, șefule, mi-e rău”. „Du-te acasă, ce să-ți zic!” A doua zi m-am dus la Policlinica aia cu plată, la Constanța. Îmi face o ecografie și zice „nu-ți văd fierea. Ai mâncat?” „Păi n-am mâncat”, că nici să mănânc nu puteam. „Vino mâine dimineață la Spitalul Militar, dar să nu mănânci nimic”. La 7.00 a doua zi eram acolo. Cum m-a văzut, „vino încoace. Fierea trebuie operată, hai cu mine”. A scos o poză, „hai la etajul unu”. Intră acolo, nu a durat mai mult de 30 de secunde și m-a chemat, un băiat tânăr, la vreo 40 de ani așa, cu filmul în mână, se uită la mine: „O facem mâine, ce zici?” Zic, „aoleo, tratament, ceva?” „Nimic. Trebuie să te operez, că nu ai scăpare! Dar îți fac o perfuzie și te liniștești”. După perfuzie, mi-a trecut. M-am dus la muncă. Asta era joi. Și-mi dă un container cu fasole să merg la București. M-am dus în port, am scos containerul și nu mi-a făcut vama, am rămas pentru a doua zi. Zic nu mă mai duc la Medgidia, rămân aici până mâine. Peste noapte am crezut că mor. A trecut efectul perfuziei , mi se părea că nu se mai face ziuă odată! A doua zi, „băi, șefule, mi-e foarte rău, mor!” „Ce-ai? Fierea? Fișa medicală când ai făcut-o?” Îi era frică, știu eu la ce se gândea? Și l-am sunat pe doctor, zice „vino mâine”. A doua zi fiind sâmbătă. Sâmbătă m-a internat. Mi-a mai făcut o perfuzie care m-a ținut până duminică seara. Duminică seara iar m-a luat. Luni am făcut niște analize, apoi seara a venit și m-a luat din salon. Eu nu mâncam la timp, asta a fost, cu mașina nu mâncam la timp. Că ba erai pe drum, ba voiai să ajungi odată.
Ce se întâmpla în caz de evenimente în familie? Erai plecat!
Na, erai în cursă, n-aveai cum. Io știu, dacă se întâmpla ceva, lăsai mașina acolo și veneai cu trenul. Când a murit Costel eram la Iași. L-a sunat mama pe șefu’, „uitați, e un deces în familie”, dar el nu mi-a spus. A venit, i-am dat banii de cursă și nu mi-a zis.
De ce?
Trebuia să fac cursa. Am aflat când am ajuns acasă, după o săptămână. Ce m-am supărat, „nu vă e rușine, mă?” A zis că a uitat. Ar fi putut să sune la firma la care descărcam, „băi, anunțați-l pe ăsta că are un deces în familie”, putea să ia legătură cu mine.
Dar ție îți lipseau evenimentele astea din familie?
Eh, normal că ai fi vrut să fii acolo.
Care a fost ultima cursă, mai știi?
Nu mai știu. Dar era joi seara, am descărcat și l-am întrebat pe șefu, „băi, îmi dai ceva mâine?” Zice „hai să vorbim mâine”. Și eu mai aveam atestat până miercurea următoare. Și mă sună vineri dimineața, „Virgile, mai faci o cursă?” „Nu mai fac, șefu. Ajunge.” Era vineri dimineața, deja îmi strânsesem lucrurile, mi-ajunge. „Rămân dator la tine”, zic, când m-o lua Dumnezeu să-și amintească că mai am de făcut o cursă.
* Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil, care leagă portul Cernavodă de pe Dunăre cu porturile Midia Năvodari și Constanța aflate la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu circa 400 km. Primele planuri pentru canal datează din 1878, când ideea părea irealizabilă din motive tehnice. Construcția a început în 1949, sub noul regim comunist. Lucrările au fost sistate în 1952, reluate în 1973. Canalul a fost inaugurat în 1984.
