Exploratori / Independent

Cum ne luăm la revedere de la Voicu

de Scena 9

Publicat pe 31 august 2021

A încetat din viață Voicu Rădescu, fondatorul teatrului independent din România, omul care a pus bazele Teatrului Luni de la Green Hours și Green Hours Jazz-café, unul dintre cele mai vechi cluburi de jazz din țară. 

S-a vorbit mult despre Voicu Rădescu în ultimele zile, s-a vorbit despre cât de vizionar a fost, despre generozitatea și blândețea lui, și despre impactul imens pe care l-a avut asupra scenei culturale bucureștene. Pasionat de literatură și ahtiat după cărți din tinerețe, Voicu a jucat polo de performanță și a lucrat ca excavatorist și tehnician geolog înainte de ‘89. Totul avea să se schimbe pentru el (și implicit pentru teatrul independent) în 1994, atunci când a preluat subsolul de pe Calea Victoriei 120, un loc deja legendar al capitalei. 

Eu unul nu l-am cunoscut prea bine pe Voicu și n-am fost unul dintre apropiații lui, dar l-am urmărit de la distanță și mi-a plăcut mereu faptul că risca, un lucru rar în lumea noastră culturală. M-am mutat în București la începutul anilor 2000 și țin minte cât de șocat am fost când am văzut primele spectacole la Green. Nu-mi venea să cred că se poate face teatru și într-un subsol/bar, era ceva cu totul nou și care modifica complet relația public-spectacol și care avea să influențeze și direcția teatrului independent în următoarele două decenii. Și Voicu era mereu acolo, fie jos, fie la terasă, deschis, curios și generos, mereu cu un pas înainte celorlalți.

I-am invitat pe câțiva dintre cei care l-au cunoscut pe Voicu, prieteni, oameni de teatru și muzicieni din generații diferite, să povestească despre el și să-i transmită un mesaj de la revedere. (Ionuț Sociu)

Rozana Mihalache și Voicu Rădescu (Foto: Mircea Albuțiu)

Rozana Mihalache, coordonatoare artistică Green Hours & Teatrul LUNI

Mi-ar plăcea să pot povesti tăcerile noastre dintr-un deceniu în care am împărtășit o existență haotică, dar indubitabil tandră. 
Sau emoțiile lui, în culise, înainte de o premieră. 
Cum filma probele de sunet și uneori uita să apese pe butonul de înregistrare. 
Sau cum am ascultat pe repeat So I write-ul lui Sidsel Endresen pe casetă, în timp ce străbăteam o insulă grecească. 
L-am învățat să-i placă pisicile. 
M-a învățat să fiu indulgentă. 
Ne-am obișnuit să ne citim unul altuia cu voce tare Amos Oz și Nikos Kazantzakis. 
Mi-ar plăcea să pot povesti detalii ale călătoriei noastre pe timp de furtună în mijlocul oceanului numit Green Hours. Dar poate că nu tot ceea ce ai trăit vreodată ar trebui povestit. 

Peca Ștefan, dramaturg

Mi-e greu să vorbesc despre Voicu la trecut. E prea devreme pentru asta. El e în mâna de prieteni de suflet care mi-au transformat viața. E spiritul Green Hours. Nu mai știu pe cineva atât de tânăr la minte, de nobil și de generos în spirit. Omul care spune da în țara lui nu. Omul căruia nu i-ar fi plăcut să îl omagiem așa, în texte din astea, de genul „nu mai știu pe cineva atât de tânăr la minte, de nobil și de generos în spirit”. Cert e că un al doilea ca el nu o să mai avem. Și așa e doar cum stau lucrurile.

Aseară îi spuneam lui Cinty (Ionescu) că de când m-am mutat în București în 2001, eu nu am experimentat orașul ăsta fără Voicu la Green. Nu știu cum o să fie de-acum încolo. Unele lucruri nu se pot înlocui.

Pot să întocmesc, la repezeală, o listă subiectivă. Care nu știu dacă o să facă sens pentru multă lume. Câteva momente care-mi vin în minte pe loc.

2001. Am 19 ani. Văd la Green Deșeuri. Sex, Drugs, Rock’n’Roll. Zi că-i bine. Zaruri și cărți. No Mom’s Land. Alcool, Amar, Amor. (Posibil ca pe unele să le fi văzut și-n 2002). Îl mai văd și pe Voicu. Cu Otto. Și pe Nic.

Întâlnirea dramAcum februarie 2002. Eu cu Laur(ențiu Bănescu) citim din Ziua futută a lui Nils. Voicu ne zice să-l facem la Green. Ca să uite un pic mai târziu. În iulie 2002 jucăm o dată Spectacol cu monștriBLAcrobație în iulie, pentru câțiva rătăciți.

2003 prin ianuarie. Ana (Mărgineanu) și Voicu în birou. Eu îi propun să facem Showdown. El a uitat cine sunt dar Ana îi reamintește. Decide că facem Off-Off X 2/Teatru pentru voi. „Dă și tu o țigară să ne mai împrietenim”. Eu îi dau. Îmi fură multe brichete. Dar îmi dă și el mie multe. Țigări, nu brichete.

Festivalul Sibiu 2004. Fac sunetul la toate spectacolele Green-ului. Și conduc mașina lui Voicu într-o noapte când se îmbată. Fiind și eu destul de beat. Nu pățește nimeni nimic.

2004. New York [Fuckin’ City]. Noaptea premierei. Voicu se plimbă ca un leu în cușcă. Nu știe dacă puștii de liceu care joacă în spectacol (Adrian Nicolae și Irina Ioniță) or să reziste. Ei rezistă. Iese bine. Se joacă vreo patru ani. Voicu îmi dă o cămăruță în casa lui și stau la el până mă mai pun pe picioare cu banii.

2005. Câteva luni sunt director de programe(programare de fapt). Nu rezist foarte mult, m-apuc de televiziune. Dar Voicu citește Bătrânul Kowalski într-un spectacol-lectură cu I HATE HELEN regizat de Ana. Bine citește. La Sibiu la Festival facem un spectacol într-o zi cu Toma Dănilă și Laur – Bonzo, ca să înlocuim un spectacol care nu mai poate veni. Voicu e aproape să facă infarct – sau în fine criză de diabet – pentru că avem 300 de oameni acolo. Dar iese bine și se calmează. E fericit.

Dublin 2005. Am închiriat o mașină și am lipit afișe cu The Sunshine Play pe ea s-o promovăm în oraș. Dar acum afișele nu se mai dezlipesc și disperați frecăm la mașină. Nu știm dacă o să mai reușim să plecăm. Sau în fine, dacă nu vom plăti o amendă cât casa.

Greenwich Village. 2006. După un spectacol The Sunshine Play la Telephone Bar în East Village (Reenactment-ul MONDAY Theatre @ ICR NY) ne ia un tip și ne duce într-un club privat, pe gustul lui Voicu. Tipii au un canal numit Useless Wankers Television. Bem, fumăm, ascultăm un mix de punk/underground. Jamăm la un moment dat ceva la chitară.

„Baza fundamentului postamentului”, zice Voicu. Avem succes la FringeNYC, apărem și-n New York Times. Și mergem la Vallejo la cort, unde e circul.

Revelion Viena 2006/7. Cu Voicu și Ana intrăm în U.E. Voicu insistă să stăm la preferata lui –pensiunea Quisisana. Mergem la Havelka – o altă preferată a lui. La final trecem pe la Metro și ia niște Alvorada – o altă preferată.

Zi Voicu 2007, 3 noiembrie, curte Green. Face nea Șărămat un grătar. Cred că el l-a făcut. Sper să nu confund cu 2006. Avem și-o poză. Începem să discutăm intens despre cum am putea să-l invităm pe Tom Waits să cânte în Green, de ziua lui. Ziua lui Tom, nu a lui Voicu.

Revelion Varna 2007/8. Merg doar eu cu Voicu. Trecem mai întâi prin Vama Veche, mâncăm ceva. Ajungem într-un apartament comunist, la un party bulgăresc. Îi place, poate chiar mai mult decât în Varșovia, unde fusesem cu Bucharest Calling.

Germania – Danemarca – Suedia 2008/9. Facem roadtrip împreună. Eu aflu că tata e în stare gravă. Zbor acasă imediat. Legătura este, ironic, prin Varșovia. Tata moare la final de ianuarie.

2008. Ziua futută a lui Nils în sfârșit se face. Unde altundeva decât la Green?

În 2011, ajungem la New York cu el. Prindem un cutremur, prindem și uraganul Irene. Eu sunt la Ana. S-a-nchis metroul. Voicu și echipa în Manhattan. Află că Cinty a luat un premiu la FringeNYC pentru video. Aceea a fost o izolare avant-la-lettre, non-pandemică. Mi se povestește doar că s-a băut și s-a chefuit.

În 2012 Voicu e arestat. O făcătură infectă/mafie imobiliară care se clarifică în instanță cu mult mai târziu. Arhiva Green-ului este sechestrată atunci. Urmează ocupația Green Hours. Voicu joacă și dansează superb (finalul e cu el dansând pe Undergound-ul lui Tom Waits) în Green Hours – Un Serial Site-Specific serial, Episodul 3 – The Green L.P. , regizat de Andreea Vălean și făcut cu foarte mulți oameni super tari. Îmi dau lacrimile când îl văd.

Mă mut la Berlin. Voicu mă vizitează în 2017. Ascultăm Abdulah Ibrahim noaptea târziu. Îi pun și vinilul cu Iron Butterfly și preferata lui In a Gadda da Vida. Facem Invent/(-)ar [PK] la aniversarea de 20 de ani a Teatrului LUNI. Și iar am ocazia să încerc total altceva, anti-performativ. Pentru că Voicu a zis da din prima.

Decembrie 2019. Îi zic lui Voicu să vină iar la Berlin și el zice c-ar veni. Vine pandemia în schimb.

Octombrie 2020. Concert URMA și concert Ada Milea în Green. Două zile consecutive. Mulți prieteni vechi prin preajmă. Îi zic lui Voicu: „Parcă ne-am întors în 2004 sau 2005. E ca atunci atmosfera.” E ultima dată când mai văd un concert cu el. Dar nu știu asta.

Decembrie 2020. Voicu intră la Nouameapiesă?. Online. Îi place. Stăm la bere online după. Zice să vin la Green s-o fac și în spațiu fizic, când s-o putea. „Abia aștept”, îi zic.

Prin martie aflu de boala lui. Îi scriu că-l iubesc și replica lui e „totu-n viață e căcat în afară de pișat”. Țin secretul deși mă consumă îngrozitor. La un moment dat prin iulie ajung să-l văd. Discutăm vreo trei ore, ca-n vremurile bune. Ne luăm la revedere. Eu plec la Berlin. Apoi prin țară, cu lucrul.

Între timp pleacă și el. Fără mare tamtam. Cum și-a dorit. Dar cu playlist. Cum o să-mi doresc și eu pentru mine când va fi momentul. Am ghicit câteva cântece de pe listă și m-am bucurat.

Nu știu în ce formulă va continua Green-ul după Voicu. Dar ar fi bine să continue. Cred că ăsta ar fi singura formă de celebrare pe care ar fi acceptat-o el.

Sper să se găsească o formulă în care orașul sau ministerul să subvenționeze spațiul ăsta iconic care s-a identificat atât de mult cu spiritul nobil al unui om. Să rămână un spațiu în care muzicienii și artiștii de teatru (și nu numai) să găsească da-uri și uși deschise. Nu e posibil decât într-o formulă în care chiria să nu condiționeze arta.

Sunt sigur că Voicu ar fi de acord cu mine.
 

Peca Ștefan și Voicu Rădescu

Ana Mărgineanu, regizoare

În câteva zile, de când s-a aflat, s-au scris râuri de cuvinte peste tot. Și ce e drept, Voicu merită un râu, ba chiar un ocean. Nu e artist să nu fi debutat la Green sau să nu fi fost ajutat de Voicu la un moment dat. A fost iubit, bârfit și înjurat ca nimeni altul, ca un bun național, ca o mamă pe care o lași și la care te întorci, cu care te cerți și te împaci, și care îți trimite bani și pachet chiar când tu, adult fiind, câștigi mai mult decât ea. Iar acum dispariția lui chiar e o pierdere națională. E greu de adăugat ceva despre cineva care aparține tuturor într-un fel atât de profund și de intim.  

Și totuși. Ce m-a fascinat pe mine mereu la Voicu (și nu am mai întâlnit asta la nimeni altcineva, niciodată), a fost disponibilitatea de a deschide ușa tuturor, necondiționat și fără judecată. La Green erau bineveniti și studenți și Dabija. Și toți beneficiau de aceleași condiții, și toți erau numiți de Voicu reverențios „artiști”, indiferent dacă arta lor consta în examenul de admitere la UNATC sau aveau la portofoliu spectacole și succese renumite. Și cred că asta a fost pentru că Voicu, spre deosebire de oricare dintre noi, vedea într-un om potențialul său maxim. 

Pe la mijlocul anilor 2000, când deja debutasem la Green și luasem niște premii și făcusem ceva turnee, mă simțeam deja profund de-a casei, ba chiar aveam senzația că Teatrul LUNI are nevoie de mine și nu invers, am făcut împreună cu alți artiști la fel de încrezuți și de binevoitori o comisie. Ideea era să „ridicăm” nivelul Green-ului, să nu se mai joace acolo o amestecătură, ci să avem un program coerent și bine gândit, aprobat chiar de noi. Ne-am apucat cu entuziasm să criticam eforturile colegilor ceva mai tineri (ce hilar pare acum, că nici eu n-avem cu mult peste 20 de ani). Voicu a zis „da” la oferta noastră de nerefuzat de a-l ajuta. Dar când a asistat la vreo doua ședințe de „feedback” și ne-a văzut puși pe tăiat și pe cenzurat, m-a tras deoparte și mi-a zis ceva de genul „Anuța, nu. Nu cred că faceți bine. Cred că artiștii, chiar și cei foarte tineri, trebuie să facă ce cred ei, nu ce cred alții, și eu o să îi las să facă asta aici”. Comisia noastră s-a desființat la fel de repede cum a apărut, mulți din copiii lăsați să se joace nesupravegheați la Green au devenit mai apoi artiști cunoscuți și recunoscuți, iar eu mi-am amintit des lecția primită. Aceea de a nu crede că știi mai bine, ci de a avea încredere în altul că știe ce face. Lecția că încrederea, ca și iubirea, funcționează doar dacă sunt necondiționate. 

Ana Mărgineanu și Voicu Rădescu

Radu Afrim, regizor

A plecat Voicu Rădescu, fondatorul teatrului de la Green Hours, singura ușă care mi s-a deschis când am ajuns la începuturi în București. Am locuit într-o cămăruță în podul fostei lui case de pe bulevardul Dacia. Apoi, pentru că nu prea aveam cum să plătesc chiria, am făcut și al doilea spectacol tot la teatrul lui Voicu. Și n-am plătit nicio chirie. Vorbesc de prima parte a anilor 2000. Era locul cel mai cool al acelor timpuri, dacă veneai din Cluj evident nu-ți puteai dori altceva decât un loc alternativ ca Green-ul. Am vorbit cu Ada Milea zilele astea despre Voicu, despre cât de mult a făcut el pentru teatrul contemporan de la noi, pentru teatrul cu mesaj social dar și pentru formulele experimentale. Știam și m-am bucurat că s-a întors Maria (prietena lui solară din acele timpuri, pictorița de icoane de azi) din Roma să-l îngrijească în ultima lui perioadă, eram la curent cu eforturile Liei Bugnar de a fi alături de el și de a strânge bani pentru îngrijiri fără ca el să afle. Mi-l amintesc pe Voicu râzând la spectacole, agitat printre clienții care se călcau în  picioare sa intre la shou, făcând loc fiecăruia în parte. Ultima dată l-am văzut de la depărtare în sala mare de la TNB  la Pădurea spânzuraților. Îți mulțumesc Voicu pentru că șutul în fund pe care l-am primit atunci de la un teatru din Ardeal s-a transformat într-o șansă pe care mi-ai dat-o tu, dincolo de Carpați. Drum lin.

Lia Bugnar, scriitoare și actriță

Am scris de multe ori despre Voicu. Pe Facebook, că unde altundeva. Am scris din preaplinul iubirii, din bucuria că îl am în existența mea, fără alt motiv anume… pur și simplu, o dată la o vreme am mai scris despre Voicu, despre cât de drag îmi e. Acum e nevoie să scriu ceva la moartea lui Voicu și, uite, nu-s în stare. E așa de…de necuprins gândul că Voicu nu mai e, că nu pot să-i mai dau telefon, că nu pot să-l mai ochesc în curtea de la Green și să mă duc glonț la el, că nu pot să mai urc în catastrofa aia de birou al lui și să încep compulsiv să-i golesc scrumierele, în timp ce eu însămi îmi aprind o țigară. Nu sunt în stare să scriu la moartea lui Voicu, ăsta-i adevarul. Nu pot. N-am atâta talent, n-am atâta inteligența. Una e când scrii din senin, pentru că nu mai poți de dragul cuiva și alta e când scrii din întuneric, pentru că nu mai poți de dragul cuiva care deodată nu mai e. Deci, nu pot să vă ajut cu materialul ăsta, deși sunt conștientă că Voicu merită râuri de cerneală, uite că eu nu pot să-mi aduc contribuția. În ziua în care s-a aflat că Voicu nu mai e (marți, 24 august), a explodat Facebooku’. Tot la două postări, una era despre Voicu, despre plinul și golul pe care îl lasă în urmă. Ieri (miercuri), întârziații, cei care află toate mai târziu, își strigau și ei tristețea și nedumerirea că un om ca Voicu poate să dispară. Astăzi (joi), cei care plângeau marți pun deja poze cu farfurii de mâncare și case de vacanță, și cu ei în costume de baie. E, dacă aveam vreo îndoială, truismul ăla cu „viața merge mai departe” care, când are așa de mare legatură cu tine, se poate formula așa: „viața dansează nesimțită mai departe, viața țopăie impertinentă ca și când totul e cum trebuie să fie, viața se zbenguie sfruntat în timp ce Voicu nu mai e”.  Nu pot să scriu despre Voicu după ce a murit, n-am atâta talent și nici știință a scrisului. Voicu e Voicu și după el râman un plin și un gol, unul mai mare ca altul, greu de stabilit care.
 

Lia Bugnar și Voicu Rădescu

Gianina Cărbunariu, regizoare și dramaturg

Ultima dată m-am văzut cu Voicu în iarna lui 2019 la deschiderea spațiului independent „Tandem” din Piatra Neamț. Venise împreună cu Maria Răducanu pentru a susține, printr-un concert, demersul inițiatorilor acestui proiect. Cred că acest gest spune totul despre devotamentul unui independent de cursă lungă. Atunci am realizat cumva că au trecut mai mult de 15 ani de cînd am intrat prima dată într-un loc care, în mintea mea, va rămîne mereu imaginea „teatrului independent”: o cafenea la subsol în care tăiai fumul cu cuțitul. Nu am făcut decît un spectacol în Green, nu fac parte dintre cei care au acompaniat pe termen lung aventura Teatrul Luni de la Green Hours și am avut destule discuții în contradictoriu cu Voicu pe tema „teatrului de consum”. Totuși, ne-am intersectat într-un moment important pentru mine: eram în anul al V-lea la regie si hotărîsem că, dacă o să fac meseria asta, atunci o să lucrez doar ce vreau eu, cum vreau eu și împreună cu anumiți oameni. Pentru niște absolvenți, scenariul ăsta era destul de greu de imaginat într-un teatru de stat.

Repetam noaptea tîrziu pentru că trebuia să așteptăm să se ridice ultimul client al barului ca să putem stinge toate luminile și să putem repeta cu lanternele – singurele elemente de decor și, în același timp, surse de iluminat în spectacol. Țin minte diminețile, după repetițiile de noapte, cînd plecam acasă să dormim în timp ce orașul începea să se trezească. Aveam senzația că facem ceva aproape ilegal sau, oricum, „altfel”. Teatrul LUNI reprezintă pentru mine adolescența ideii de „teatru independent”: fără reguli clare, fără o direcție anume și fără finanțare. Voicu a fost adolescentul-șef al acestui spațiu, înconjurat mereu de tineri și foarte tineri artiști care încercau, fiecare în felul său, să  își imagineze un posibil început de drum sau pur și simplu un drum paralel cu cel oferit de instituții. Spectacolul pe care l-am făcut pentru acel spațiu s-a jucat și în alte teatre, textul a mai fost montat de alți regizori, dar pentru mine nici o reprezentație nu a mai fost ca cele pe care le-am avut la Green. Lipsea decorul creat de fumul de țigară. Și încă ceva ce e mai greu de spus în cuvinte. Cum ar fi zis unul din personajele spectacolului de atunci: „Fără cuvinte mari... Fără să...”. 

Iulia Popovici, critic de teatru

Voicu n-avea nici un oscior (de pește) de om de afaceri – de afacerist nici nu încape vorba – în el. O știu, măcar și din telefoanele pe care mi le dădea, în ultimii ani, despre fiscalitatea și contractele artiștilor, dacă nu din memoriile fostului fotbalist și președinte al FC Steaua (în anii ’90) Marcel Pușcaș (știați că Voicu e nepotul de soră al magnatului austriac de la Alvorada – cafeaua – și că mai degrabă i-a intermediat lui Pușcaș o afacere, de import de cafea, de mare succes decît să se apuce el de ea?). 


Ce-avea, în schimb, Voicu nu se învață nici la ASE și nici măcar la universitățile de arte (apropo, n-am aflat niciodată ce studii are Voicu, nu m-am gîndit niciodată la asta): o capacitate naturală de a face să se-ntîmple lucruri prin purul lui talent de a interacționa cu oamenii. Printr-un fel de contagiune (care n-avea nimic de-a face cu vorbe mari, magia teatrului, iubirea de jazz, blablabla). Green Hours e ceva ce n-ar fi fost (și n-a fost) posibil decît în contextul începutul de ani 2000 și decît cu acest spirit supraviețuitor al viselor decembriste, naiv după criteriile comercialului și cu o de invidiat rezervă de speranțe și optimist neabandonate, care era Voicu Rădescu.
 
Cînd vorbim despre alții, vorbim, de fapt, despre noi în relație cu ei. În viața mea profesională și personală, nimic nu a fost mai important decît anul 2003 și întîlnirea cu „generația dramAcum”. Iar punctul central al acelui moment a fost Stop the Tempo! al Gianinei Cărbunariu – la care, e adevărat, Voicu era cît pe ce să renunțe pe motiv de risc de atingere adusă imnului național (totuși, n-a renunțat). Nicăieri altundeva nu putea fi montat acel text decît la Teatrul LUNI de la Green Hours și niciodată (sau rareori, să nu tentăm zeii) n-a existat o potrivire mai mare între un text, un spectacol, un loc și un timp (în mersul societății și al teatrului din România). Și nu pentru că ar fi avut Voicu un plan sau, feri Sisoie, vreo preștiință. Voicu n-a avut niciodată planuri și nici Teatrul LUNI, cine știe ce coerență repertorială gîndită dinainte. Cumva, n-avea nici nevoie – ce-avea Voicu era o încredere infinită în oameni-artiști și o ureche rară pentru ceea ce contează în artă.

Aici am o certitudine: Voicu Rădescu e ceva cu care nu ne vom mai întîlni niciodată în România. Este, nu a fost.    

Mihai Iordache, muzician

L-am cunoscut pe Voicu prin ‘94 sau ‘95. Pianistul Lucian Ban, în al cărui grup cântam atunci, auzise că există un patron de club „deschis” la ideea unor concerte de jazz. Atunci am cântat prima dată la Green Hours. Au trecut 25 de ani. Cariera mea, atâta câtă este, e legată de istoria acelui loc. Am revenit acolo în toate formulele posibile. Cel mai recent, acum o lună. Voicu mi-a transmis, prin Rozana, că i-ar fi plăcut să fi putut veni. Am simțit un nod în gât: știam ce i se întâmpla.

Îi plăcea jazzul, poate la fel de mult cum îi plăcea teatrul. Dar asculta și muzici care mă enervau, iar unele chiar ajungeau pe scena de la Green. Mă scotea din sărite aparenta lui lipsă de criterii - mai târziu am înțeles că era vorba de generozitate. Decât să judece, cu riscul de a greși, prefera să lase publicul să decidă. Negocia gajurile trupelor destul de dur. Nu din zgârcenie, ci fiindcă voia ca biletul să fie accesibil pentru cât mai mulți. Muzicienii și studenții la Conservator intrau pe gratis - i s-ar fi părut penibil ca aceștia să nu aibă acces la manifestări ale artei lor dintr-un motiv atât de ridicol ca lipsa banilor.

A făcut Green Hours Jazz Fest, o chestie practic imposibilă, la nivelul artistic la care s-a întâmplat, ani de-a rândul. Dar a reușit, în mod aproape miraculos. A făcut casa de discuri Green Records, fără să știe prea clar cum funcționează un label. A editat unele dintre discurile importante din jazzul românesc de după ‘90.

Acum câțiva ani ne-am certat, rău. Sunetistul provizoriu de la concertul meu a făcut niște gafe, s-au auzit microfonii, l-am certat de pe scenă și am oprit concertul. I s-a părut un sacrilegiu, față de public, mai ales. N-am mai fost chemat la Green vreo trei ani - în schimb, aflat odată acolo pe la prânz, înainte de festival, am primit bilete pentru toate concertele. Nu mă iertase, dar i se părea important să ascult muzica.

În vara lui 2020, m-a sunat. Voia să cânt acolo. M-am bucurat mai mult decât am lăsat să se înțeleagă: cântam, din nou, în clubul meu preferat! Voicu a fost un geniu al diseminării culturii - muzicale și teatrale. O generație întreagă de artiști s-a lansat datorită spiritului său viu, deschis și profund democratic. Suntem acum, cum spune clișeul, mai săraci - noi, Bucureștiul, țara. Mulțumesc, Voicu.

Vlaicu Golcea, muzician

Mi-e greu să sintetizez în câteva paragrafe aproape 30 de ani de când îl știu pe Voicu - așa că nu o voi face. Iar pentru mine el este un prezent continuu, în ciuda evidențelor. Cine dorește să afle despre ce înseamnă Green Hours și are bune intenții, o va face. Cine dorește să se laude cu prietenia cu el - o va face. O parte dintre noi vom ști că de fapt deschiderea și curiozitatea genuină a lui Voicu erau în realitate ancorele ce stabilizau sau hrăneau acele relații. Era o vreme când relațiile nu se întrețineau cu emoticoane și like-uri, ci se bazau pe o comunicare, o conviețuire și o comunitate REALĂ. La fel de reală ca și răsfrângerea lui în alții. Am debutat la Green. Există un singur debut. În continuare, pentru mine Bucureștiul înseamnă strada Amzei care te duce de la Romană la Green. Durerea și derizoriul unei dispariții și-o integrează fiecare cum poate. Rămân însă certitudini, un spirit și mai ales, un SENS.

În breasla asta artistică mereu „atentă și iubitoare de oameni” mi s-a zis de multe ori Voicu. Nu m-am supărat niciodată. Dimpotrivă. Iar asta pentru că acest nume are o față pentru mine. De aceea, de multe ori îi invit pe cei ce nu-mi știu numele, să-mi zică mai simplu…..Vloicu.

Voicu Rădescu, Vlaicu Golcea, Edi Neumann, Aristides Panaitescu Alegria, Vadim Tichișan, Emil Soumah. Din foto lipsește Lucian Ban, fondatorul și liderul Jazz Unit.

Katia Pascariu, actriță

Voicu chiar a plecat...Chiar nu o să-l mai văd niciodată, cu privirea lui blândă, zâmbetul încurajator, cu geanta pe umăr, o carte sau un ziar în mână, o țigară… tușea, mereu prins, mereu ubicuu…mereu preocupat, mereu cu o vorbă bună.

Am petrecut mult timp cu Voicu pe drum, pe drumuri, în turnee. Era un partener excelent de călătorit. Am avut ani când îl vedeam aproape zilnic, am parcurs cu el, cu Otto și cu colegele și colegii mei, sute, mii de kilometri. Și când era greu, și când apăreau probleme, Voicu era mereu cu soluțiile, să ajute, să facă să fie bine pentru toată lumea, să evite conflictele, să vadă partea bună a lucrurilor și a oamenilor. L-am văzut fericit, l-am văzut supărat, necăjit, preocupat, bolnav, l-am auzit fredonând, l-am văzut plângând, nu eram mereu de-acord, ne mai și certam, nu țipa, nu mi-aduc aminte să fi făcut rău cuiva, ne proteja, știam că are grijă de noi… gusta din farfuriile tuturor, dădea tot ce avea și mai mult, dacă ar fi putut. Învățai doar pentru că erai cu el, în preajma lui. Atâta candoare și generozitate într-un singur om…Haosul lui Voicu era magic.

Aș vrea să povestesc, dar mi se par prea prețioase toate amintirile pe care le am cu el și, egoist, vreau să le țin pentru mine. Poate pentru că știu că a însemnat foarte mult pentru multe persoane. Poate și pentru că am avut mereu sentimentul că Voicu, oricât de apropiați am fi, e prea important și necesar pentru prea multă lume. Nu voiam să-l deranjez, să-l încarc și eu cu ale mele… Când vorbeam cu el știam că nu pot să-l țin „ocupat” pentru că sunt atâția alții care au nevoie de el, că sigur e așteptat undeva, sigur are ceva mai important de făcut decât să stea cu mine. 

Nu mai spun că pentru mine Green-ul e punctul zero - mi-am dorit din liceu să ajung acolo, doar acolo, să joc, să fiu la Green, și am fost… și prin Green-ul lui Voicu i-am cunoscut și am lucrat cu cei mai apropiați oameni cu care lucrez și azi, cu care sunt prietenă și azi. Nu mai zic ce înseamnă Green-ul și Teatrul Luni pentru București, pentru România, pentru jazz, pentru teatru. E clar, e cert, e incontestabil.

Am flashback-uri, de câteva zile, cu Voicu și vocea lui caldă, biroul lui atât de dezordonat și atât de plin de comori, cu Voicu prin NY căutând o bară de striptease, cu Voicu la bazinul Dinamo - transformat pentru câteva luni în Teatrul Luni, cu Voicu la proteste, cu Voicu la volan și Otto dormind pe picioarele mele, am râs foarte mult cu el, m-am bucurat cu el și nu am știut mereu cât de mult învăț doar fiind în preajma lui. Dar am fost conștientă mereu cât de norocoasă sunt să fiu și eu acolo, cu el, în lumea lui.

Voicu spunea mereu că dacă vreau să nu rateze mailurile, trebuie să scriu titlul cu majuscule și cu multe semne de exclamație, și cu roșu… deci: VOICU, ÎȚI MULȚUMESC!!!! 

Mădălina Craiu, actriță

Mi-am dat seama când am intrat în cabină, după ultimul spectacol la Green, și Voicu nu era acolo mâncând piureul. În Stă să plouă facem piure, îl mâncăm live și întotdeauna rămâne din el; era bucuria lui să ne aștepte la sfârșit și să termine piureul făcut de noi. Ne strângeam toți să ne răcorim după spectacol și vorbeam despre orice în timp ce Voicu mânca piureul. A prins toate reprezentațiile. Și la fiecare mai găsea ceva care să-i placă și îl distra mult faptul că și piureul era diferit în fiecare seară. Dădeam multe rateuri, cartofi nefierți, prea multă sare, îl mânca de fiecare dată. Câteodată făceam prea puțin, dar găseam o soluție să păstrăm un pic ca să îi rămână și lui Voicu. A venit cu noi și la Bruxelles. Încerc să explic de ce era Voicu atât de important pentru noi și îmi dau seama ca s-ar putea să nu pot. E frustrant și în același timp s-ar putea ca asta sa fie ideea. Era un fel de iubire necondiționată ce practica Voicu cu toată lumea și îmi pare rău că sunt niște cuvinte care sună ciudat și pretențios. Era invers. Era ceva care te face să te simți atât de confortabil ca uiți de unde vine confortul. Asta e incredibil. Că nu simțeam că e, dar ne-a lovit pe toți în moalele capului că nu mai e.

Voicu Rădescu (& un bol cu piure), Bruxelles, ianuarie 2020

Daniel Chirilă, regizor 

Am luat contact cu peisajul teatral autohton în anul 2009, atunci când facultatea de teatru din Iași avea nevoie de locuri ocupate în clasele de actorie. Încă din primele luni, am înțeles că există teatrul de stat și teatrul independent, și tot de atunci, mi-a rămas în cap că teatrul independent este acel tărâm în care oamenii chiar fac ceea ce vor în numele iubirii pentru teatru. Și că unul din părinții acestui tărâm este Voicu Rădescu. Green-Hours. Teatrul LUNI de la Green Hours. Voicu a fost pentru mine un mit până în momentul în care m-am mutat în București, când alături de câteva cunoștințe am vrut să încercăm, să jucăm, să ne zbatem acolo unde chipurile toți cei cu o energie specială aveau să ajungă. Noi nu l-am prins pe Voicu, și inclusiv Green Hours-ul, în perioada de glorie, nu. Aș minți dacă aș spune asta. Noi, cei de la Frilensăr, am prins declinul. Atunci când Voicu și Green Hours fuseseră în mare parte părăsiți de aproape toată lumea. Știu că atunci, în 2015, ne-am bucurat împreună. Noi că exista cineva care avea încredere nemărginită în noi, el că după mult timp energia reapăruse în Green. Câțiva ani ne-am bucurat împreună de tot ce au trăit la un moment și alții care au pornit din Green. Însă am „respectat” pattern-ul, am „respectat” ceea ce la un moment dat, într-un fel sau altul, s-a întâmplat cu toată lumea. M-am desprins de acolo de jos și-am luat-o la fugă uitându-mă în spate din ce în ce mai rar. Evident, vom aduce în apărarea noastră tot felul de motive, tot felul de neînțelegeri, însă în istoria neaoșă a teatrului contemporan vor fi consemnate doar acțiunile. Deși știu că în momentul de față fac acest lucru doar pentru mine, aș vrea să-i mulțumesc lui Voicu pentru deschidere și încredere, pentru căldura cu care ne privea, pentru felul lui stângaci de a fi și pentru dârzenia cu care a crezut în artiști. Și-n același timp, aș vrea să-mi cer iertare pentru lipsa de stăpânire, onestitate și curaj din anumite momente.

David Schwartz, regizor

A încetat din viață Voicu Rădescu. Contribuția lui la dezvoltarea teatrului critic, cu mize social-politice, din România este imensă. Majoritatea artistelor și artiștilor implicați social din anii 2000 și 2010 au făcut spectacole la Green la începutul carierei. Voicu primea la Green pe oricine îi propunea un spectacol (eu cel puțin nu știu să fi refuzat pe cineva). Dar acorda o atenție deosebită spectacolelor cu mize sociale și se bucura când i se propunea o temă de interes politic imediat.

La Green am făcut primele spectacole de după absolvire. La Green am făcut ultima petrecere tangaProject, una dintre ultimele lansări ale Gazetei de Artă Politică și tot la Green am jucat prima dată într-un spectacol. Când, în anul II de master, dintr-un accident birocratic, am rămas fără bani de producție pentru spectacolul Faceți loc!, Voicu s-a oferit să acopere costurile din banii de bar. Când, aproape 10 ani mai târziu, ni s-a ars un proiector la Macaz, l-am sunat pe Voicu și am primit un PC în câteva ore.

A sprijinit cât a putut proiectele artistice și lupta anti-evacuări din Rahova-Uranus, iar când aveau loc proteste ale evacuaților era nelipsit. Mă ruga întotdeauna să îl anunț când se organizează ceva.

Când ne-am hotărât să deschidem Macaz, a fost primul om cu care ne-am sfătuit. L-am invitat, împreună cu Victor, să vadă spațiul. Pe lângă câteva sfaturi practice super-utile, ne-a dat și altceva de care aveam mare nevoie - încurajare: „Pe sistemul ăsta kibuț în care vreți să lucrați voi, și în spațiul ăsta, în principiu nu are cum să nu meargă!”.

Dincolo însă de generozitatea „profesională”, l-am admirat pentru inteligență și plăcerea dialogului. Am discutat aprins de zeci de ori istorie, filozofie politică, strategie și tactică. Cine ne auzea credea că ne certăm îngrozitor - de fapt ne făcea o plăcere enormă să ne contrazicem. Când ne-am apropiat mai tare mi-a povestit despre familia lui evreiască. Când ne-am apropiat și mai tare, mi-a vorbit despre trecutul de ilegaliști al părinților lui și despre simpatiile lui „extremiste” de stânga din tinerețe. Acum, la maturitate, aparent „moderat” și „împăciuitorist”, rămăsese de fapt un om de stânga, umanist și idealist până la utopie, gata oricând să ajute pe cei nevoiași și cu o nevoie fantastică de a crede că (se) poate schimba lumea. De fapt, un spirit viu și contradictoriu, revoluționar până la naivitate, care, sunt convins, îi epata pe prietenii lui „de dreapta” cu admirația sinceră pentru Salvador Allende și Patrice Lumumba la fel de tare cum ne contraria pe noi cu credința fără rest în Nicușor Dan.

În ultimii ani, alergând printre aplicații și plecări, spectacole și bar, școală și reșapări de pandemie, l-am văzut din ce în ce mai rar. Și nu cred că am apucat să-i mulțumesc față în față pentru sprijin și pentru momentele deosebite pe care le-am petrecut împreună.

Voicu Rădescu și David Schwartz

Radu Iacoban, regizor și actor

Voicu e dragoste. Dar dragoste pe bune, nu impresie pasageră. Voicu a format o generație de actori, regizori, dramaturgi care, oricât de diferiți ar fi ei, cu gusturile și abordările lor prezente și viitoare, a fost pătată cu un Green Hours care nu mai iese la nicio spălare. De ce? Petru că Voicu e dragoste. Cu amintiri și experiențe mega-faine, cu sfaturi și vorbe de duh pe terasa din Calea Victoriei, în cluburi din țară doar de el știute, în festivalurile de la Sibiu, Arad, Timișoara, Craiova sau New York. O să mă feresc de starea groaznică pe care mi-a dat-o vestea plecării lui și o să mă rezum la a spune că atunci când am aflat, mi-am amintit de primul meu show de la Green: Ziua Futută a lui Nils
Dear Voicu, 
E foarte fucked-up că ai plecat.

Nicoleta Lefter, actriță

Voicu era un artist mișto și un om minunat care îți punea la dispoziție spațiu pentru repetiții și te lăsa să joci și, dacă erai bun, rezistai în timp și rămâneai în stagiune. Ce poți să îți dorești mai mult ca tânăr regizor sau actor? Am jucat destul de mult la Green, am jucat chiar și când Green-ul era oficial închis, intram cu toții pe furiș, repetam și jucam. Green-ul & Voicu au însemnat nod de legătură între artiști si public în centrul Bucureștiului, așa cum sunt unele orașe din țară de unde pleacă trenurile spre locuri greu de ajuns. 
O sa îmi lipsești, Voicule! Îți mulțumesc!

Oana Stoica, critic de teatru

Dacă aș alege un element definitoriu pentru teatrul independent din România postcomunistă, acesta ar fi Teatrul Luni de la Green Hours al lui Voicu Rădescu. Dacă aș alege trei evenimente majore de aici, acestea ar fi debutul lui Radu Afrim în Bucureşti, cu No mom's land (cu Ada Milea, Nicu Mihoc şi Mihai Iordache la saxofon în 2001), Sex, drugs, rock&roll în regia şi cu Florin Piersic jr. (spectacol care aduce primul premiu Uniter teatrului independent, pentru cel mai bun actor, în 2003) şi programul Teatru de consum (2003 – 2004), din care a făcut parte spectacolul Gianinei Cărbunariu, Stop the tempo!, producţie fundamentală pentru o direcție teatrală care se rupea de tradiția conservatoare a marilor scene. 

Cel mai important lucru la Teatrul Luni era ușa, fizică și metaforică, mereu deschisă. Pe acolo au intrat mulți artiști tineri pentru care sistemul nu avea nicio ofertă, niciun loc / program / formulă în/prin care să poată lucra. Fondurile nerambursabile (AFCN, Fonduri norvegiene, Europa creativă etc.) nu existau. Exista în schimb Voicu, cel care primea / propunea proiecte tinerilor artiști, indiferent la formatul artistic și direcțiile estetice / politice, nu pentru că nu ar fi avut criterii de selecție (am pierdut nopți vorbind despre spectacole care ne-au fascinat precum Reunificarea celor două Corei al lui Joël Pommerat, l-am văzut mut de emoție după Toată liniștea din lume de la Replika), ci pentru că criteriul lui era să asigure celor care aveau ceva de spus un loc în care să spună. 

Teatrul Luni / Green a fost în mare măsură lansatorul teatrului independent autohton. De aici s-au decantat direcții, estetici, formate și concepte teatrale (inclusiv o parte din dramaturgia contemporană). Însă Voicu a păstrat mereu Luni / Green pentru cei tineri, vagabonzii și „șomerii” teatrului, nu ca un act de binefacere, ci ca o etapă normală în evoluția unui artist, pe care însă nu o asigura nimeni. Voicu a făcut din Green un loc boem, intuind că artiștii au nevoie nu doar de spațiu de încercare și expresie, ci și de dezbătut idei și legat proiecte, de scuturat angoasele și pierdut capul.   

Alergic la tot ceea ce însemna rigoare, birocrație, normă, mereu liber, găsind ordine în aparentul său haos, funcționând ca liant între artiști tineri, concepte / forme noi de expresie și sistemul teatral ruginit, incapabil să le absoarbă, independentul Voicu a devenit el însuși o instituție: un amalgam de zâmbete, încurajări, posibilități care veneau la pachet cu un câine, un copac și un subsol. Istoria teatrului independent (underground, alternativ, off) contemporan postdecembrist din România stă pe subsolul de la Green și pe munca lui Voicu. 

Ilinca Manolache, actriță

Oricât o să mă strofoc să scriu ceva pe masura lui Voicu, nu am să reușesc, așa că o să scriu cum o să pot, pentru că oricum Voicu e de necuprins. Voicu era o prezență care căpătase nemurire deja din timpul vieții în sufletul meu și în sufletele prietenilor mei. Iar acum, că nu mai e fizic printre noi, continuă să fie, doar că altfel. Continuă să fie prin felul în care unii dintre noi vedem și facem teatru. Voicu a fost un vizionar, mult înaintea timpului. Și, cel mai important, a fost un artist om. La Green conta ce se întampla în jur, conta ce dai mai departe, conta ce provoci în cel care vine să vadă ceva făcut de tine, artistul. Alături de Voicu, la Green Hours, am adorat teatrul, i-am găsit sensul și i-am simțit puterea de a schimba ceva. Voicu a creat acest loc! Nu exista așa ceva în Bucuresti și, cu cinism spun, nici nu cred că va mai exista ceva la fel de valoros și de onest. Acolo m-am format ca actriță și acolo mi-am găsit locul. Acolo m-am îndrăgostit prima oară de actori pe scenă și acolo mi-am petrecut zilele într-o satisfacție și într-o mulțumire pe care acum nu le mai regăsesc niciunde. Te iubesc, Voicu, tare! Chiar dacă în meschinăria mea nu prea am știut să ți-o arăt decât vag.

Voicu Rădescu și Ilinca Manolache

Marius Giura, directorul Festivalului de Jazz de la Gărâna

Ne-am cunoscut la Green Hours jazz&theatre-café, la el ,,acasă", în urmă cu mulți ani, nu mai știu câți. Mulți. Nu a existat drum făcut prin București, în care să nu trec pe acolo. Am fost la concerte organizate de el, la festivaluri organizate de el, am ținut conferințe de presă în curtea sa, și am organizat și un festival acolo.

La rândul său venea la Gărâna, la Timișoara la evenimentele organizate de mine. O prietenie cu un om ca el, plecată de la pasiuni comune, de la dragoste de muzică și de cultură în general, va lua, nefiresc, o pauză. Iubea teatrul în egală măsură, avea teatrul său, cu care făcea și turnee prin țară. Un promoter dedicat și pasionat, a trăit prin artă și pentru artă. Un soi ales de filantrop, bun, mărinimos, generos și plin de noblețe. Îmi vei lipsi Voicule, după cum vei lipsi și cercului nostru de prieteni și celor care ți-au fost aproape.
Rămâne #greenhours, un loc creat de tine, pentru tine, și pentru prieteni.

Drum bun, Voicu!

Foto main: mezanin.ro

Green Hours, 1995 (foto: mezanin.ro)

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK