Când citeşti ceva de-acum 2000 de ani, e fascinant să vezi cât de diferită era viaţa oamenilor de-atunci, dar cât de mult seamănă trăirile lor cu ale noastre. Și că învățături dintr-un trecut ce-ți pare improbabil te pot ajuta să-ți clarifici lucruri dintr-un prezent al incertitudinilor. Pentru că a început de curând un an nou în care căutăm să ne limpezim, am zis să facem un pic de terapie cu înțelepții Antichității. După ce am văzut ce putem învăța de la filosofii greci, azi vorbim cu Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.). Seneca e un superstar al filosofiei romane, proslăvit şi criticat, care ne îndeamnă la răbdare, moderație, solidaritate, din postura de propovăduitor al stoicismului - un curent filosofic care ne sfătuiește să ne bucurăm de prezent așa cum e și să ne facem bine treaba pe lume.

*

Mi-ar fi plăcut să-l am unchi pe Seneca. M-aş fi dus cu el la pescuit toată vara şi-am fi stat de vorbă la marginea bălţii. El ar fi arătat şi-ar fi vorbit ca Nick Nolte. Mi-ar fi povestit despre problemele lui de respiraţie sau despre cum îl răsfăţau ai lui când era mic, în oraşul natal Córdoba, în provincia romană Hispania Ulterior. Despre cum o mătuşică l-a ajutat să ajungă senator în Roma, despre diverse #comploturi şi exilul lui în Corsica. Am fi râs deseori împreună, dar nu într-atât încât să ne veselim, căci ne-am fi abătut din calea virtuţii. În perioada crudă a copilăriei mele, mi-ar fi spus cu blândeţe că „omul este lucru sfânt pentru om.” În adolescența plină de tornade hormonale, m-ar fi sfătuit cu emfază: „Să nu doreşti este la fel cu a avea.”

La sfârşitul adolescenţei, când avea să moară tata, mi-ar fi spus: „Nu mai plânge. Durerea devine, pentru sufletul nefericit, o plăcere strâmbă.” Sau: „Suntem nedrepţi cu ce ne rămâne, de dorul a ce ne-a fost smuls” - s-ar fi referit la mama. Când aş fi suferit din dragoste, haţ: „Iubeşte raţiunea! Dragostea pentru ea te va înarma contra celor mai aspre încercări.” Iar când aş fi fost gata să capitulez în faţa greului, ar fi spus că greul e, de fapt, tonic: „Repede ar cădea viaţa într-o inactivitate plină de toropeală dacă ar trebui să se părăsească tot ce prezintă dificultăţi.” Vara, l-aş fi dus în cluburi doar ca să le şoptească tinerilor la ureche: „Adevărata plăcere este dispreţul plăcerilor.” Iarna, l-aş fi chemat să adune oamenii de la blocuri, la deszăpezit colectiv; ne-ar fi încurajat din vârful unui nămete: „Ia de la noi această putinţă de întovărăşire şi vei rupe unitatea neamului omenesc, pe care se sprijină viaţa.”

Am dat de Seneca într-o perioadă cu mofturi burgheze în care caut, în mod natural, abstinenţa & cumpătarea - m-am lăsat de fumat şi încerc să dau jos kilogramele care-au venit la pachet cu asta, să beau mai puţin, să nu mai pierd atâtea nopţi. Într-o perioadă în care mă tot caut de probleme de sănătate şi în care se adeveresc clişee motivaţionale de genul: viaţa are sens chiar şi-atunci când pare că l-am pierdut. Într-o perioadă de super irascibilitate, alimentată de renunţatul la vicii şi senzaţii, de valurile de critică şi duşmănie din bula mea socială, unde justiţiarisme de tot felul, hrănite de nelinişti, se ciocnesc între ele şi pun piedică solidarităţii. 

„Eu, unul, nu v-aş sfătui nimic mai mult decât să adoptaţi poziţia unui spirit mare şi să observaţi cât de josnice şi de abjecte sunt lucrurile acestea pentru care ne certăm, alergăm, gâfâim, ce nu trebuie luate în seamă de nimeni care se gândeşte la un scop profund sau înalt.”

 

Am citit doar trei dintre scrierile lui Seneca (ne-au rămas de la el multe eseuri filosofice, precum şi o serie de tragedii): Despre binefaceri, Despre mânie şi Nu mai plânge (consolaţii pentru oameni apropiaţi filosofului care-au pierdut persoane dragi)- publicate în România la editura care îi poartă numele. Poţi să le vezi ca pe nişte colecţii de statusuri de Facebook cu hashtagul #selfhelp şi cu potenţial uriaş de like-uri (de altfel, pagina asta în limba română dedicată lui Seneca are peste 85.000 de follow-eri şi postări dese, cu mii de aprecieri).

Ilustraţie de Livia Fălcaru pentru volumul „Despre binefaceri” al Editurii Seneca Lucius Annaeus

Citindu-le, mi-am amintit cât de zgârcit sunt cu ceilalţi. Cât de egocentric, de setat pe propriile nevoi; parcă aş renunţa la o parte din mine dacă i-aş ajuta necondiţionat pe alţii – fie şi prin simpla atenţie la problemele care îi macină. 

„Uneori ne simţim mai îndatoraţi cuiva care ne-a făcut daruri neînsemnate din tot sufletul, care a dăruit puţin, dar cu plăcere, care a uitat de sărăcia sa privind-o pe a mea, care nu a avut atât voinţa de a ajuta, cât dorinţa de a o face, care a socotit că primeşte o binefacere atunci când o dăruieşte.”

 

Cât de repede mi se strânge pieptul de la nervi când cred că mi s-a făcut o nedreptate, cât de greu atârnă nedreptatea aia și îmi înnămoleşte mintea, cum îmi distrug sănătatea alimentând conflicte imaginare sau împroşcându-i pe cei dragi cu frustrări. Cât de vulnerabil e omul în faţa sorţii, „un vas oarecare, spart, sensibil la orice lovitură”, deci cât de stupide sunt fanteziile mele de auto-glorificare, invidia pe succesul genetic şi profesional al altora, nerecunoştinţa pentru ce am primit.

„Răul mai violent decât toate acestea şi mai chinuitor este invidia, care ne pune pe jar atunci când compară: “Mi-a dăruit asta, dar aceluia i-a dăruit mai mult, iar celuilalt - mai grabnic”; apoi nu mai pledează cauza nimănui, păsându-i numai de sine, împotriva tuturor.”

„Ni se par nemeritate cele neaşteptate. Ne tulbură aşadar cel mai mult ce ni s-a întâmplat contrar speranţelor şi aşteptărilor noastre, şi, din acelaşi motiv, la persoanele din casă ne supără mărunţişurile, iar la prieteni numim jignire neglijenţa.” 

 

Cât de important e să nu cad în plasa durerii, să-mi „domesticesc” emoţiile - să le las să trăiască moderat, rezonabil -, să nu mă afund iar & iar în mâlul ăla al nerecunoştinţei faţă de viaţă şi faţă de darul ce mi-a fost oferit prin ea şi prin oamenii care ţin la mine. Să practic distanţarea de moarte - gândul la ea m-a paralizat de când am conştientizat-o, în pat, pe la trei ani -, de nedreptatea pe care i-o atribui. 

„Cel care plânge are obiceiul să fugă de tot ce iubeşte mai mult şi caută spaţiu liber pentru durerea sa (...) Ce nebunie este să-ţi ceri singur pedeapsa şi să-ţi sporeşti singur nenorocirile.”

„Ai în jur mulţi care să-ţi aducă bucurie: scutură-te de această ruşine, de a le arăta tuturor că o singură durere a cântărit pentru tine mai greu decât toate aceste mângâieri.”

„Moartea nu este nici un bine, nici un rău: poate fi un bine sau un rău ceea ce este ceva, dar ceea ce în sine nu este nimic şi reduce totul la nimic, nu ne hărăzeşte niciunei sorţi. Cele rele şi cele bune ţin de domeniul materiei: soarta nu are puterea să ţină în mână ceea ce natura a lăsat din mână şi nici nu poate fi nefericit cel care nu există.”

Ilustraţie de Ruxandra Andreea Tudor pentru volumul „Nu mai plânge” al Editurii Seneca Lucius Annaeus

Seneca atacă parcă fericirea standardizată de azi, consumul excesiv, ura care aprinde războaie între popoare şi între indivizi, dar susţine în acelaşi timp şi că oamenii ar trebui să fie indiferenţi la nenorociri. Atât timp cât ne percepem vieţile ca părţi integrante din viaţa întregului univers, orice boală, orice accident dureros pot fi privite drept ceva pozitiv, sau măcar nejudecate. La fel trebuie înţeles că mânia nu e o pornire naturală, ci o eroare umană, pentru că e rea, în timp ce natura e în esenţa ei bună, iar viaţa omenească - setată pe armonie şi ajutor reciproc (ce frumos sună!).

„Mânia este cea mai respingătoare şi mai sălbatică dintre patimi. În celelalte patimi există un pic de linişte şi calm: aceasta este însă pe de-a-ntregul violentă (...) Nicio nenorocire nu a costat mai mult neamul omenesc. Vei vedea masacre şi otrăviri, haine de doliu la ambii împricinaţi, oraşe distruse şi pieirea unor întregi neamuri.”

 

Stoicii nu prea merg ca lectură sub 30 de ani - ar fi moartea pasiunii. Ei chiar pledează, de altfel, pentru moartea pasiunii. Mi se pare că merg cel mai bine după 30, când la unii dintre noi apar dezvrăjirile vieţii, ne prind din urmă excesele şi nevoia tot mai mare de-a-ne consolida un loc în lume şi-a ne trăi viaţa - cam asta simt eu acum. Sfaturile stoicilor sunt dure, dar vibrante şi valabile pentru toţi atunci când fac lobby pentru solidaritate, generozitate, prietenie, stăpânire de sine, justiţie socială.

„Viaţa omenească înseamnă binefaceri şi armonie, şi este legată, nu prin groază, ci printr-o dragoste reciprocă, într-un pact comun de ajutorare.”

 

Ele au în spate un curent filosofic care-a apărut în Atena cu trei secole înainte de Seneca şi s-a răspândit până la Roma. Mi-am extras din el definiţia pentru o viaţă bună; una în care-ar fi OK să urmăreşti: o sănătate bună, absenţa pe cât posibil a durerii fizice, resurse materiale suficiente pentru un trai confortabil (de preferat ar fi austeritatea), o viaţă de familie chill, apetit pentru muncă, pentru dreptate socială, pentru cooperare şi sprijin reciproc. Totul în acord cu raţiunea. Simplu, fără dichis.

Nu-mi cade bine însă patima stoicilor în a reteza „patimile” în favoarea raţiunii, chiar dacă, în esenţă, este vorba despre o îmblânzire a lor - sunt un om emoţional, sensibil, asta e cartea mea de vizită, cum să renunţ la mine? Potrivit Seneca&co., pentru ă trăi ca la carte, trebuie să ne încărcăm cu înţelepciune, cumpătare & curaj şi să ne eliberăm de „vicii”, care includ nu doar chestii ca alcoolul, ci şi „patimile” - un conglomerat în care se amestecă durerea, mânia, bucuria, teama, invidia, iubirea pasională, chiar şi speranţa, tot ce ţine de natura emoţională a omului.

Ilustraţie de Maria Staicu pentru volumul „Despre mânie” al Editurii Seneca Lucius Annaeus

Toate astea nu sunt decât distrageri ale atenţiei în calea spre raţiune, aşa c-ar trebui să ne fie indiferente, la fel ca toate lucrurile care nu depind de noi - averea, statutul, sănătatea, chiar şi dragostea celor apropiaţi -, pentru că nu au valoare intrinsecă. Între timp s-a demonstrat totuși că sănătatea depinde și de alegerile oamenilor, iar dragostea nu crește în pom, are și individul o contribuție/responsabilitate. Raţiunea, spun stoicii, e singura care are valoare intrinsecă, ea e scopul suprem, iar dacă o atingem în stare perfectă, atunci înseamnă că am atins virtutea umană (#theshit). Ar merge niște shoturi de rațiune azi, într-o lume din ce în ce mai inflamabilă.

„Sufletului, dacă e cuprins de mânie, de dragoste sau de alte pasiuni, nu i se mai îngăduie să-şi înfrâneze pornirea; va trebui să se prăbuşească cu toată greutatea până în fundul prăpastiei, mânat de natura viciilor.”

 

Toţi suntem înzestraţi cu puterea raţiunii şi egali în drumul spre obţinerea virtuţii, spun stoicii. Ţine doar de noi cum folosim această putere pentru a ne organiza traiul şi societatea. Ar trebui să cultivăm cooperarea, iar efortul nostru comun să vizeze pe cât posibil clădirea unei societăţi bune şi bine guvernate. Succesul în acest sens e, însă, pur extern şi arbitrar. Tot ce se întâmplă în afara raţiunii noastre ţine de divinitate (întruchiparea raţiunii complete şi perfecte) şi nu trebuie judecat negativ. 

Binele cel mai de preţ se află în interiorul nostru, nu afară. Seneca spune, inspirat de Platon, că divinul există în toţi oamenii şi-i invită să se retragă în sine, să mediteze de- acolo asupra propriei condiţii şi să-şi găsească fericirea, să mulţumească naturii, adică divinităţii pentru statutul privilegiat cu care i-a înzestrat în faţa altor vieţuitoare. Să fie mereu recunoscători pentru lucrurile pe care le-au primit şi le primesc încontinuu şi fie pregătiţi oricând să le returneze - chiar şi viaţa.

Gândind aşa, ei pot duce o viaţă bună chiar şi în cele mai oribile societăţi; ar trebui să evite orice implicare politică şi să stea departe de revolta socială, s-o piardă, de exemplu, pe Viorica Dăncilă printre „lucruri indiferente”, să ignore neoliberalismul şi noul Cod Fiscal. Formularul 600 nu face decât să aţâţe mânia - şi, vorba lui Seneca, „este greu de închipuit vreun defect mai respingător sau mai urât” decât ea. Pe de altă parte, adevăraţii stoici, ar spune el, sunt cei care trăiesc azi în pragul sărăciei.

Ilustraţie de Livia Fălcaru pentru volumul „Despre binefaceri” al Editurii Seneca Lucius Annaeus

„Firea a făcut în aşa fel încât să nu avem nevoie de maşinării complicate pentru a trăi bine: fiecare are putinţa de a deveni fericit.”

„Este puţin lucru darul acela pe care şi-l împart deopotrivă toţi cei ce se nasc? Chiar dacă le lăsăm deoparte pe cele ce vin mai apoi, împărţite cu o măsură inegală, ne-a dat oare puţin lucru natura când ni s-a dat pe sine?”

 

Pe treaba asta, însă - cu descurajarea revoltei şi acceptarea vieţii în orice condiţii politice -, Seneca şi-ar lua azi o grămadă de emoticoane mânioase. De la românii care vor să plece din ţară, să caute „civilizaţia” şi mai binele pentru că aici s-au săturat, de la cei înrobiţi de împrumuturi şi drumuri la ANAF, de la cei care-şi pierd virtutea în faţa sistemului de sănătate, de la cei care ies în stradă să reclame sărăcia (nu s-o preţuiască) şi-un sistem care permite ca unii să doarmă în stradă. Etc.

Seneca a fost, de altfel, plin de contradicţii. Unii l-au considerat ipocrit, alţii martir. De pildă, deşi proslăvea sărăcia şi austeritatea, avea un stil de viaţă demn de Hollywood. „De ce bei vin mai vechi decât tine?”, se întreba chiar el în eseul Despre viaţa fericită. „De ce soţia ta poartă în urechi valoarea casei unui om bogat?”; răspunsul pe care şi-l dă e metaforic: „Înţeleptul nu trebuie să se dispreţuiască, chiar dacă ar fi pitic; deşi ar prefera să fie înalt.” Apoi, deşi propovăduia evitarea implicării politice, şi-a pus întreagă viaţă în slujba dictatorului Nero, fie voluntar, fie obligat.

„Sfătuieşte-ţi prietenul în taină şi laudă-l în public.”

Eseurile lui vorbesc, însă, puţin despre cariera lui politică şi despre relaţia cu Nero - în plus, anii în care l-a influenţat pe împărat, înainte să-i intre în dizgraţie, ar fi adus stabilitate statului. Ce mi-a rămas mişto de la el sunt spiritul de comuniune pe care-l împinge în faţă - spune şi că suntem toţi membri ai unei comunităţi globale, nu există graniţe -, accentul pe care îl pune pe binefaceri şi compasiune, pe inutilitatea acumulării de capital, pe prietenie - inclusiv în relaţia cu sclavii, pe care-i consideră egali cu ceilalţi în capacitatea de-a obţine virtutea şi pentru care cere respect de la „stăpâni”. Nu vede, însă, sclavia ca pe un rău social - iar astăzi asistăm la multe forme de sclavie -, nu cere abolirea ei, o consideră un handicap extern omului, pe care cei „buni” îl pot depăşi, susţine că adevărata libertate este cea interioară, cea externă nu prea contează. Chiar dacă nu era cazul pe vremea lui, mă dezamăgeşte totuşi lipsa lui de „activism”, din postura unui privilegiat cu statut & bani.

„Omul cel mai puternic este cel care îşi este propriul stăpân.”

 

Bonus, două cugetări din zilele noastre:

„Românii au mari aşteptări, şi eu am mari aşteptări” (Klaus Iohannis, preşedintele României, 2017)

„Cu siguranță nu se știe problemele existente” (Viorica Dăncilă, prim-ministra României, 2017)

 



Mulţumim Editurii Seneca, care publică în română textele lui Seneca și care ne-a pus la dispoziție câteva dintre ele. 

Alte surse: 

Seneca: Moral and Political Essays”, Cambridge Texts in the History of Political Thought, 1995

Seneca: Anger, Mercy, Revenge”, The University of Chicago Press, 2010

Such a Stoic”, Elizabeth Kolbert, The New Yorker, 2015

Foto main: Adaptare cu Prisma după tabloul lui Rubens cu Seneca.