Schimbare / Romania

Cum mai spunem „La mulți ani, România” în 2022?

de Raul Ștef, fotografii de Raul Ștef

Publicat pe 1 decembrie 2022

Ce mai înseamnă „La mulți ani, România?”, care este rostul urării, unde se simte sensul secolului care a trecut de la Marea Unire, unde ne întâlnim cu toții, în care Românie? (Există aceasta cu adevărat?) Se referă urarea la bucuria că suntem împreună, înseamnă acceptarea tuturor, înseamnă empatie pentru cei slabi, înseamnă speranță? Sau poate, dimpotrivă, înseamnă că ne bucurăm doar de niște banale zile libere, că ducem copiii la parada unor arme care pot produce suferință. Este această dată diferită de oricare altă zi liberă, înseamnă ceva mai mult decât o formă trecătoare, care ne îmbătrânește pe an ce trece?

Cu câteva zile înainte de data festivă, am căutat răspunsul pe străzile Bucureștiului, acest bolnav ale cărui perfuzii sunt colorate de fiecare dată în roșu, galben și albastru, în încercarea de a-i acoperi infinitele nuanțe de gri. Am făcut fotografiile pe care le-am simțit, nu pe cele pe care vor autoritățile să le vezi și am întrebat patru observatori ai societății zilelor noastre ce mai înseamnă 1 Decembrie astăzi?     

„Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori”, zicea Iuliu Maniu

Vlad Pașca, istoric

După mai bine de 30 de zile naționale în care autoritățile politice s-au luat de mână cu forțele armate și cu forțele de ordine, îmi e foarte greu să văd sărbătoarea aceasta ca fiind o serbare a tuturor românilor. Mai degrabă statul (se) serbează, în timp ce românii își iau un răgaz de la muncă, eventual o minivacanță în aceleași destinații plictisite. Într-un fel, s-ar putea zice că românii își petrec ziua națională încolonați pe DN-uri, „bară la bară”, izolați împreună.

Cei cărora le place să se considere patrioți vor fâlfâi drapeluri, fără să (re)cunoască istoria și valorile exprimate la 1 Decembrie 1918. „Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori” zicea atunci Iuliu Maniu. „Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice”, proclama rezoluția Unirii. Tot atunci, muncitorimii industriale i se promiteau drepturi și avantaje ca în cele mai avansate economii din Occident. Astăzi i se promite creșterea salariului minim.

Ingrată din punct de vedere meteo, 1 Decembrie cere de la oameni răbdarea frigului și umezelii, descurajând până și proximitatea fizică, după ce solidaritatea națională a fost maltratată în restul de 364 de zile ale anului.  Închiși în case, nu ne rămâne decât să facem ca vecinul meu de la etajul șase: să golim sticlele și să ne căutăm neamurile din Spania pe whatsapp. Hasta siempre, Rumania!

Mai au oamenii nevoie să se unească, să simtă și să lucreze împreună?

Ciprian Mihali, conferențiar universitar al Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

Ce înseamnă „unirea”, dincolo de formula aceasta, „Marea Unire”, și de îndemnul „să fim uniți” pe care îl rostesc politicienii atunci când vor să-i protejeze pe unii de-ai lor? Ce îi unește pe oameni? Mai au nevoie ei să se unească, să simtă împreună și să lucreze împreună? Sau se descurcă mai bine pe cont propriu?

În timpuri de război și de criză majoră, unirea înseamnă unitate, disciplină, un singur corp care acționează la comandă împotriva amenințărilor externe. În astfel de vremuri, unirea înseamnă a merge pe front, a face front, a înfrunta, zid comun care să pună stavilă pericolelor care îi amenință nu doar individual, ci și colectiv.

În vremuri de pace nu avem de construit fronturi și ziduri, ci poduri și uși deschise. Unirea pașnică produce solidaritate, iar solidaritatea înseamnă că oamenii sunt diferiți și, diferiți fiind, ei pot să trăiască împreună și să lucreze împreună la prezentul și viitorul lor.

De trei decenii încoace, oamenii politici încearcă să ne convingă de faptul că e nevoie să ne mobilizăm ca la război ca să dovedim că suntem uniți. Iar oamenii privesc în jur și văd că singurul război de aici este cel purtat de corupție împotriva cinstei, de fraudă împotriva integrității, de incultură împotriva educației, de nosocomiale împotriva vieții. Iar la acest război cei mai mulți dintre oameni nu vor să participe. Desigur, există oșteni devotați cauzei acestei lupte, iar pe aceștia îi vedem defilând și jubilând seară de seară la televizor. Dar pentru cei mai mulți dintre români, Marea Unire în jurul acestora nu e cu putință. Pentru că unirea între corupți nu se numește solidaritate, ci complicitate. Și, decât să fie complici, oamenii preferă să fie egoiști, dacă asta îi salvează de la a se „uni” cu cei corupți.

Nu e posibilă unirea cu clica îmbogățiților pe spatele a milioane de români alungați din țară său aruncați în sărăcie. Nu e posibilă unirea cu plagiatorii pentru care a fura munca altora înseamnă răsplată pe viață și înaltă protecție a legii. Nu e posibilă unirea cu naționaliști și rasiști pentru care unii trebuie dați afară din țară, iar alții închiși în ghetouri.

Unirea e posibilă cu oameni care merg în aceeași direcție, pentru că li se arată un drum și o destinație în care cred. Dar dacă oamenii cred că drumul e greșit și destinația mincinoasă, preferă să o apuce pe orice alte cărări decât cele propuse de politicieni. Chiar și pe cărările exilului. Căci măcar acolo solidaritatea funcționează.

România este gaura din steag

Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare, eseistă

Înainte de decembrie 1989, Deşteaptă-te, române! era un cântec patriotic care mă fortifica – era ca un sânge sonorizat în creierul meu. După 1989, am crezut o vreme în „efectul Deşteaptă-te, române!”; dar, după ce politicienii au confiscat pe rând, cu discursurile lor gonflate şi vide, fie ziua de 1 decembrie, fie pe aceea de 22 decembrie, efectul patriotic s-a dezumflat în chip fatal. Astăzi, nu ştiu dacă acest cântec patriotic mai are vreun efect real asupra românilor sau doar stârneşte simple reacţii pavloviene. Mai degrabă aș zice că e vorba despre ultima variantă.

Percepţia asupra ţării mele, fie în timpul comunismului, fie în postcomunism, a fost multiplă. În perioada Ceauşescu, eram jenată de comunismul românesc, dar nu mi-am repudiat ţara, măcar pentru faptul că mai rămăseseră în ea destui curajoşi. În decembrie 1989, am fost exaltată, frenetică, tulburată: asistam la un catharsis în toată legea. La începutul lui 1990 am devenit intrigată în faţa viespăriei politice, a disensiunilor, ranchiunilor, frustrărilor, violenţelor tutelate de regimul Ion Iliescu. Am avut parte de un al doilea catharsis în perioada 22 aprilie -13 iunie 1990, când a avut loc acest ritual de graţie numit fenomenul Piaţa Universităţii. Cred şi ştiu că atunci mi-am dobândit conştiinţa morală. Un alt moment-cheie, înrudit cu fenomenul Piața Universității 1990, a fost acela al protestelor Rezist din marile orașe românești.

Sunt româncă, m-am născut astfel şi am ales să rămân aşa ceva. Acest lucru mi-l asum: la urma urmei nu am cum să-mi extirp ori să-mi lichidez identitatea. Tocmai întrucât este a mea. Am, în schimb, alergie şi port bătălii cu România grobianizată. Pe aceasta o resping, dar, chiar şi aşa, nu o insult. Tocmai pentru că este şi a mea. Nu am cum şi nu pot să ucid România, fiindcă aş comite un soi de sinucidere simbolică. Dar şi fiindcă nu mi-am pierdut nădejdea. Simţul meu critic este mereu un bisturiu apt să sancţioneze; dar nădejdea nu mi-am pierdut-o într-o ultimă Românie ceva mai pură decât înaintaşele sale. Manifest iritare la patriotismele lăcrămoase, la patetismele lichefiate. România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curăţată parţial, fragmentar, relativ.

Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A îţi iubi ţara cu luciditate, nu orbeşte. A o grădinări raţional, nu pasional şi coleric. Fără steaguri de sărbătoare, fără prapuri de înmormântare, fără lozinci ori petarde. Patriotismul nu mai are neapărat sens pentru români. Deşteaptă-te, române! e astăzi doar un cântec. În ce mă priveşte, am, totuşi, o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot să fie doar cel care îşi iubeşte ţara pur şi simplu: te naşti cu acest simţământ sau nu te naşti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de raţiune în judecata sa, care să cântărească lucrurile fără inflamare, fără patos. Patriotul ştie ce şi cât este ţara sa; el încearcă să o amelioreze, dacă este cazul. Şi, de obicei, este nevoie de aşa ceva, aşa cum este nevoie de ironie şi satiră pentru a sancţiona defectele umane. Nu există patrie ori ţară perfectă, dar există patrii ori ţări perfectibile. 

 

În ce privește cântecul Deșteaptă-te, române!, prefer versiunea reorchestrată de George Enescu, în adolescență, în perioada studiilor sale pariziene. Deșteaptă-te, române! făcea parte dintr-un proiect care se numea Suita română, o etapă de lucru la ce urma sa fie Poema română. Deșteaptă-te, române! era cântecul revoluționarilor de la 1848, pe care Enescu îl adora, ca dovadă că l-a orchestrat și l-a dezvoltat. Cuvintele explicative anterioare despre acest cântec marcant pentru români îi aparțin compozitorului clujean Cornel Ţăranu, cel care a descifrat partitura scrisă, pe când avea 15 ani, de George Enescu (aflată de ani de zile, uitată, la Muzeul Enescu din București). Orchestrația lui Enescu este o bijuterie muzicală și merită ascultată oricând, nu doar de 1 decembrie. Aș prefera ca această reorchestrare să fie imnul României astăzi. 

Distanța și dorul modifică imaginile, gusturile, mirosurile

Elena Stancu, jurnalistă Teleleu.eu

1 Decembrie însemna pentru mine doar un pretext pentru festivisme goale, emisuni TV împânzite cu reclame la „produse tradiționale” și campanii electorale mascate - înainte de a începe să lucrez acum aproape patru ani la un proiect amplu despre românii din diaspora.

De când călătoresc prin comunitățile de români din Europa am înțeles că simboluri care nu (mă) emoționau în România devin importante atunci când ești departe de părinții și de prietenii tăi și te bucuri că auzi românește pe stradă. 

Distanța și dorul modifică imaginile, gusturile, mirosurile și apare nevoia de a te agăța de o identitate etnică atunci când te simți sufocat, poate chiar asimilat de noua ta țară în care ai ales să trăiești. 

Pentru românii din diaspora, pachetul de acasă cu zacuscă, murături, verdeață congelată și mezeluri capătă o altă semnificație. Devine legătura cu România, cu locul în care ți-ai construit identitatea și care, de la distanță, pare idilic.

Fotografie de Cosmin Bumbuț pentru Teleleu.eu. Toate drepturile aparțin autorului.

În timp ce documentam o familie de asistenți medicali din Rugby, UK, aceștia au primit de la bunica Vica din Roman, care are acum 89 de ani, un pachet cu borcane de zacuscă cu ghebe, gogoșari și ardei la oțet, bulion, conserve de păstăi din grădină, leuștean și mărar din curte, nuci, usturoi și un Calendar Creștin Ortodox.

Transportul e mai scump decât valoarea materială a pachetului, dar aduce în casa românilor stabiliți în UK de 19 ani dragostea, grija, dorul, amintirea locului din care au plecat.

Găsești multe obiecte simbolice în casele românilor din diaspora – ia pe care o corporatistă din Barcelona, Spania, o poartă atunci când compania ei celebrează toate cele 40 de naționalități ale celor 500 de angajați care lucrează acolo, un vas de ceramică în casa unor cercetători din Suedia, emisiunile românești pe care le urmăresc românii dintr-o fermă din Germania, tricolorurile din casele românilor de peste tot. 

Acum privesc diferit aceste simboluri, pentru că le înțeleg contextul și mă emoționează. La fel ca tricolorul din benzi izolatoare lipit pe o scară într-un șantier naval din Danemarca, unde lucrează 140 de români. 

După fotografii, răspunsuri și o scurtă plimbare pe internet, printre planurile prietenilor, am rămas cu părerea că 1 Decembrie, în continuare, nu este despre noi, ci despre fiecare în parte. Rămânem surzi și orbi, grăbiți, în competiție unii cu alții, urând aceiași politicieni, aceleași idei și planuri, nu ajungem la empatie, la România de a fi împreună, așa cum suntem, poate prea înceți, poate prea grăbiți, puțin săraci sau foarte bogați, cititori sau simpli privitori, tocilari sau descurcăreți, analfabeți sau academicieni, civili sau polițiști, nici măcar în această zi. Poate una dintre soluțiile apropierii o găsim într-o idee citită la jurnalista și scriitoarea germană Carolin Emcke: 

„Poate ar trebui să nu mai punem întrebarea de unde ești, poate este mai relevant să întrebăm încotro dorești să mergi?” 

și să adăugăm împreună.  

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK