Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. 




Mai jos, episodul zece, din care aflăm despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris (1919).

Când delegația română a ajuns la Paris la începutul anului 1919, pentru a participa la trasarea granițelor noii Europe postbelice, membrii ei aveau toate motivele să fie cuprinși de emoții. Liderii delegației – Ionel Brătianu, Nicolae Mișu și Alexandru Vaida-Voievod – erau oameni cu o bogată experiență politică și nu se îmbătau cu gândul că România Mare se va realiza în doi timpi și trei declarații de unire. Vizita la Paris nu era pentru o plimbare la Versailles; era pentru un război al nervilor, pe care doreau, evident, să îl câștige, dar pentru care nu aveau încă foarte multă muniție.

Chiar și cele trei declarații de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia aveau o valoare politică limitată. Bineînțeles, valoarea lor simbolică era uriașă, dar acest lucru nu putea să încălzească sângele tuturor realiștilor adunați din toată lumea la „marea împărțeală” de la Paris. În lumea reală, declarațiile de unire cu România aveau o valoare juridică nulă. Iată de ce:

În primul rând, în dreptul internațional de-abia își făcuse loc ideea de referendum și aceasta nu era acceptată orișicum. Era de preferat ca referendumurile să fie organizate sub autoritatea conferinței și să fie monitorizate de comisii internaționale. În al doilea rând, chiar și acceptate în forma în care avuseseră loc, ele păstrau prin definiție un rol consultativ, nicidecum deliberativ. Iar în al treilea rând, caracterul democratic al adunărilor populare ale Unirii era sublim și lipsea cu desăvârșire. Se cuvine aici să facem o recapitulare:

  • În Basarabia, Unirea a fost adoptată de Sfatul Țării. Chiar dacă era o organizație cât de cât reprezentativă, Sfatul Țării nu avea legitimitate, avea un caracter provizoriu și și-a încălcat propria promisiune – aceea de a organiza alegeri pentru o adunare constituantă (singura formă democratică de deliberare a destinului unei țări).

  • În Bucovina, Unirea a fost adoptată de așa-numitul Congres General, care a reușit să adune reprezentanții a mai puțin de 50% din populația provinciei. Românii, polonezii și germanii și-au exprimat dorința de unire fără să aibă aderarea explicită a ucrainenilor și evreilor.

  • La Alba Iulia, Unirea a fost declarată de adunarea națională a românilor din 26 de comitate ale Ungariei. Însă ponderea românilor în teritoriul revendicat era puțin sub 50%. Astfel, tot ce se putea clama era că românii, nu populația din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș,  își doreau unirea cu România.

Cu toate aceste neajunsuri de ordin juridic, declarațiile de unire și-au demonstrat forța de convingere la negocierile de la Paris. Ceea ce doresc să subliniez este că ele nu au fost un argument suficient sau Unirea în sine, ci au fost doar unul dintre argumentele necesare în favoarea Unirii. Alte argumente au cântărit în egală măsură: faptul că au existat majorități absolute românești în părți mari din acele provincii; faptul că România avea garantate provincii din Austro-Ungaria în schimbul participării la război; faptul că Rusia bolșevică și Ungaria sovietică erau considerate inamice ale Conferinței de Pace; faptul că exista un precedent istoric în cazul Bucovinei și Basarabiei (desprinse din Moldova medievală); faptul că alte naționalități începeau să accepte starea de fapt din provincii și să adere la Unire; și faptul că trupele române nu mai puteau fi date afară din provinciile revendicate fără izbucnirea unei noi crize militare.

A fost nevoie ca argumentele acestea să ajungă la membrii Consiliului Suprem al Conferinței de Pace (compus din liderii Franței, Marii Britanii, S.U.A., Italiei și Japoniei) și să-i câștige de partea României. De reușita acestei masive operațiuni de convingere s-au ocupat zeci de personalități românești și de prieteni ai românilor, precum și zeci de jurnaliști pe care-i lovea inspirația după ce fumau niște țigări fine oferite în dar de membrii delegației române. La Paris, în capitala lumii civilizate, fiecare delegație își urmărea interesele naționale cu o ferocitate demnă de legea junglei. Românii n-au stat pe margine: și-au suflecat mânecile, s-au aruncat în confruntarea politică și au adus acasă o Românie Mare.


Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.

Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919.