Salon

Acasă e doar în tine

de Venera Dimulescu, fotografii de Ioana Cîrlig

În clubul Control, o fată învăluită în fum albastru apasă ușor pe clape și ne întreabă de ce ne cenzurăm emoțiile. „Acasă e doar în tine”, ne spune și parcă ne mângâie pe cap cu vocea. Ascultăm cuminți povești despre traume, rușine, neputință. Melodiile ei sunt confesiuni asumate. Nu știu unde se termină muzica și unde începe viața. Aș putea să jur că sunt la terapie.

Prima oară am auzit-o pe Sofia Zadar la Radio Guerrilla. Spunea că suntem învățați de mici să disprețuim emoțiile și să le asociem cu femeile, pe care ajungem să le urâm prin alianță. Versurile îi urmează ideile și muzica ei sună ca un pop-folk feminist care le dă încredere femeilor prin cunoașterea emoțiilor și grijă de sine. Mesajul ei e o raritate nu doar pentru scena muzicală din România, dar și pentru cea occidentală, unde eliberarea femeilor este un act defensiv, mereu în competiție cu un celălalt care le cenzurează. Am vrut să o cunosc pe această fată de 24 de ani care vrea să ne învețe cum să ne iubim vulnerabilitățile și femeile.

Sofia avea trei ani când s-a mutat din Suceava la București. La muzică și-a ciulit urechile prima dată la școală. A auzit-o pe profa ei cum cânta Für Elise la pian. A emoționat-o așa de tare încât a bătut-o la cap să o ia la meditații. „Vreau să cânt și eu așa frumos și să plângă alții!” i-a spus. Era în clasa a patra.

La meditații și-a dat seama că îi plăcea muzica atunci când nu erau reguli de urmat. „Mi-a plăcut să compun melodii așa, fără să știu nimic”, povestește ea, în curtea ceainăriei în care ne-am întâlnit prima oară. Doi ani s-a uitat la partituri fără să vadă vreo legătură cu viața ei de puștoaică. „Eu voiam să scriu muzică, nu să repet cu digitația perfectă după cum scrisese nu-știu-care.” A renunțat, atunci, la pian.

Pe la 13 ani a descoperit în sfârșit chitara pe care i-o luase bunicul când era mai mică. Mama o tot muta de pe un dulap pe altul, ca pe un lucru de care te tot împiedici, dar nu te-nduri să-l arunci. Sofia a luat-o în dormitorul ei. Se trezea dimineața și lua chitara în brațe. Învăța din tutorialele de pe net disciplina degetelor, apoi exersa acordurile. „Era metoda mea numărul unu de procrastinare. Aveam multe chestii de făcut la școală care nu mă interesau absolut deloc”.

Mama m-a obligat să citesc o carte pe săptămână,

iar tata îmi dădea afecțiune numai când îi aduceam note bune.

Abia așa s-a lipit cartea de mine.

Părinții i-au oferit libertate Sofiei, dar ea nu știa cum să aleagă. De multe ori alegeau ei pentru ea. „N-am învățat niciodată să exprim ce vreau, să mă gândesc la ce vreau. Cred că multe fete au problema asta: tot timpul asculți de alții”.

Amândoi făcuseră inginerie, ca mulți dintre părinții noștri în anii ‘80-‘90. După Revoluție s-au angajat în corporații și s-au integrat bine pe piața liberă. În timpul liber citeau mult și idealizau intelectualii pedepsiți de comuniști. Își doreau ca fata lor să învețe bine la școală și să devină o intelectuală. „În liceu eram din-aia care băga comentarii pe Facebook: N-ai pus cratima unde trebuie! Nu știi să scrii!”, îmi explică ea și taie amenințător aerul cu degetul arătător. Când venea de la școală cu note bune, părinții o copleșeau cu laude: „eram cea mai minunată, genială, incredibilă, super deșteaptă, cuminte, perfectă”. Când nu se ridica la așteptările lor, nu mai vorbeau cu ea.

I’d rather be angry than silenced and numb

Mai bine sunt furioasă decât amorțită și fără glas

În timp ce părinții o învățau să devină o intelectuală, bunicele o instruiau să fie o fată stăpânită. Sofia petrecea mult timp cu ele, după școală, până ieșeau părinții de la serviciu. „Dacă nu faci curat în cameră, n-o să te ia nimeni de nevastă! Dacă nu înveți să gătești, n-o să ai niciodată un soț!”, își amintește Sofia. „Ca fată, trebuia să fii persoana împăciuitoare, care nu-și exprima opiniile, pentru că nu trebuia să fii conflictuală. Era foarte clar că sunt oameni deasupra ta față de care nu ai dreptul să exiști în felul tău natural”, îmi explică ea. Cu timpul, a învățat să-și înțeleagă istoria personală ca-n cărțile de psihanaliză.

Sofia și-a încuiat emoțiile în piept și a devenit un copil timid. Dar cu cât le ascundea mai tare, cu atât ele o sufocau. Ea plângea, iar tatăl se speria. „Tata nu știa ce să facă cu emoțiile altora. Îmi zicea: Du-te-n camera ta, nu vreau să văd așa ceva! El voia să mă crească strong.”

Do you allow yourself to feel no remorse?

Îți dai voie să uiți de vină?

Muzica o ajuta să-și exploreze emoțiile fără rușine. Era un proces liber de auto-cunoaștere. „Am folosit muzica pe post de terapie. Vărsam tot. Și-n cuvinte, și cu sunetul. Le dădeam afară, le retrăiam când le cântam, mă acomodam cu ele și le înțelegeam altfel de fiecare dată.”

Literatura mergea mână-n mână cu muzica, o învăța să se exprime în cuvinte. La 14 ani citea mulți bărbați, mai ales Bukowski. Îi plăcea de el că reușea să-și potolească emoțiile cu rațiunea. Sexualitatea și-a descoperit-o cu o carte scrisă de-o femeie. „Pe la 13 ani citeam Virginia Woolf, Orlando. Am picat în fund”, râde ea. Romanul este autobiografic și dezvăluie printre rânduri relația de iubire dintre Woolf și o altă femeie. „Ceva în mine rezona foarte tare cu asta, chiar dacă nu știam să pun în cuvinte.” La liceu, la clasa de filo, cine citea cel mai mult era cel mai respectat în clasă. Elitismul devenise o presiune și acasă, și la școală.

La 15 ani a descoperit cultura de pe internet. Muzică, filme, devora tot. Asculta Patti Smith și Ani DiFranco și se uita la The L Word, un serial american despre relațiile intime dintre persoane de același sex. „Cam atunci am început să mă familiarizez cu ideea că există discriminare”.

Un an mai târziu, a simțit discriminarea pe propria piele, când și-a făcut prima iubită. Sofia își amintește că oamenii le înjurau și le scuipau când vedeau că se țin de mână pe stradă. „OMG! Lesbiencele dracului!”, îi imită și râde. Informațiile găsite online funcționau ca niște scuturi de protecție pentru adolescenți ca Sofia. Să știi însemna să fii mai puternic. „Faptul că exista discursul queer, chiar dacă nu era în România, dar tu aveai acces la el, în momentul în care venea cineva și-mi zicea că o să putrezesc în iad, nu luam chestia aia ca pe o realitate. Eram: A, ăștia sunt ăia care discriminează.


Sofia și-a creat lumea pe care și-o dorea în versuri. În primele piese, critica războiul și spera că iubirea va salva lumea. „Eram hipioată!”, răbufnește în propria bucătărie, la a doua noastră întâlnire. Între noi moțăie o pisică cu fulger alb în frunte și ochi de reptilă. O cheamă Ziggy, ca pe superstar-ul extraterestru și androgin al lui David Bowie.

Le cânta prietenilor și părinților, la ea în dormitor sau la foc de tabără, în munți. Mamei îi plăceau piesele mai melodioase și romantice, pe când tatăl le prefera pe cele mai poetice și cu mai multe cuvinte.

La clasa de filo din liceu cânta cover-uri după Muse și Placebo. Avea o profă care o ruga să vină cu chitara la ultimele ore dinainte de vacanță. „Mă simțeam foarte expusă și mi-era atât de rușine. După ce începeam, îmi plăcea. Cânta toată lumea. Era sentimentul ăsta de comunitate”.

Doar un privilegiu

Când a urcat prima oară pe scenă, nu i-a plăcut. Era clasa a unșpea și a participat la o emisiune TV, secția debut. „M-a băgat o tipă care lucra la emisiunea respectivă. Era prietena mamei. Am avut emoții enorme”. Un impresar a plăcut-o și s-a oferit să-i deschidă ușa în industria muzicală. „Atunci, eu voiam doar să-mi fac poveștile mele și să fiu lăsată în pace”, îmi spune ea. Ăla a fost momentul în care s-a oprit din cântat.

Tu ai vrea să ocupi chiar și spațiul din mine

La 19 ani a plecat în Anglia să cucerească mediul academic și să rămână fata lui tata. S-a dus la Cambridge, la istoria artei. Și-a plătit studiile printr-un împrumut din partea guvernului englez și a trăit din burse sociale și din banii părinților. „Era acest super achievement să reușești să ajungi acolo.” Urma să devină o intelectuală cu diplomă.

Mai mult decât trauma te doare umilința

La facultatea de prestigiu a descoperit feminismul și depresia.

Colegii au făcut mișto de ea din prima. „A, ești din România, să-mi păzesc geanta”, își amintește Sofia. Prejudecățile elitei intelectuale de acolo nu aveau nimic în comun cu fantasma ei despre progresul societăților occidentale. „La facultate, xenofobia și discriminarea de clasă mi se păreau mult mai nasoale. Cumva, cu chestiile astea de aici sunt obișnuită, pe când alea au fost un mare șoc”. Era un alt loc în care nu se simțea acasă.

Fără muzică, depresia a încolțit-o încă din anul întâi de facultate. Ritmul în care trebuia să producă lucrări academice era o presiune mai mare acolo decât în școala românească, unde avea cât de cât spațiu și timp pentru o viață privată. Muzica devenise o anexă la activitățile casnice. Mai fredona din când în când, în timp ce spăla vasele. „Simțeam că-mi pierd din profunzime și că nu mă mai pot conecta cu oamenii”, își amintește.

Hold on to your empathy in times of hopelessness, relate to me

Când nu mai ai speranță, ține-te bine de empatie, conectează-te cu mine

De la depresie au salvat-o femeile. Cu ele îi era mai ușor să vorbească despre vulnerabilitate. Și-a făcut trei prietene la facultate, britanice. „Toate aveam probleme de sănătate mintală: anxietate, depresie”. Întâlnirile lor erau ca niște ședințe de terapie în grup. „Era un spațiu foarte safe, în care nu aveai cum să fii judecat pentru emoțiile tale: e ok să simți ceea ce simți.” Descoperise, astfel, solidaritatea.

Sofia a început să consume la greu literatură feministă și să asculte punk nouăzecist: Bikini Kill și Riot Grrrl. Împreună cu prietenele ei scria articole despre sănătate mintală și acceptarea propriului corp. „Muzica am înlocuit-o cu oamenii, acolo. Dar îmi lipsea. Era ceva care nu necesita prezența altora.”

Cercul solidarității s-a rupt când au terminat facultatea. Pentru Sofia, ăsta a fost un prilej să caute în altă parte comunitatea pe care o sudase în studenție. Așa că a pornit în lume. „Nu aparțin nicăieri, asta înseamnă că pot să-mi găsesc locul oriunde”, își zicea.

S-a mutat la Berlin și și-a luat spațiul public ca scenă. „Voiam să cânt și dacă nu mi s-a oferit o platformă, am zis că-mi iau orice platformă”. În barurile berlineze nu aveau intrare decât artiștii deja cunoscuți. Timp de un an, a cântat la metrou. În fiecare dimineață, la ora șapte, mergea să-și ia aprobarea și era repartizată în câte-o stație. Unii se opreau să o studieze cu privirea, alții calculau câți bani a făcut.

În Barcelona s-a dus după soare. Acolo, străzile erau mai luminoase și primitoare. Cânta foarte mult Tracy Chapman - Talkin’ About A Revolution. „Și lumea înnebunea!”, își amintește și râde. Era mai rentabil să cânte cover-uri. Lumea recunoștea piesa și dădea bani. Marea o inspira să cânte despre natură și schimbările climatice. Până la urmă, strada era mai ok ca dormitorul. Era un exercițiu bun să-și învingă anxietatea.

Dar comunitatea și cântatul pe scenă tot în România le-a găsit. A descoperit asta întâmplător, acum un an, când venise să înregistreze câteva piese într-un studio din București. Era mai ieftin ca în Occident. „Totul e mult mai ușor”, îmi spune ea, în bucătărie. Aici și-a făcut prieteni, aici a urcat pe scenă și i-a fost bine. „Foarte mulți pleacă în Vest pentru că acolo câștigă mai bine. Mie mi se pare că exploatarea e mult mai mare acolo și totul e mult mai greu. E mai multă competitivitate, mai multă invidie, mai multă alienare. Aici oamenii sunt mai deschiși.”

La început a cântat în locuri micuțe, care nu sunt neapărat orientate spre profit. Ceainăriile au primit-o cu ușile deschise și au plătit-o după fiecare concert. Apoi a redescoperit solidaritatea la Macaz, o cooperativă de artiști și activiști din centrul Bucureștiului. S-a unit cu ei în proiecte culturale, iar toamna trecută a debutat cu muzica din Lambada, o piesă de teatru regizată de colectivul Vârsta4, cu amintiri despre Revoluția din 1989.

După concerte, fetele îi fac mărturisiri personale, iar băieții o felicită pentru stilul muzical. Fetele se regăsesc mai des în piesele ei despre traume și relații toxice. Sofia și-a dat seama că e loc în România pentru discuții despre emoții și sănătate mintală. „E timpul să lucrăm cu problemele și traumele noastre, să avem o profunzime afectivă ca să putem să relaționăm între noi”, spune Sofia. „Există tentația asta, să fii productiv și funcțional. E omul pe care l-am construit în societate, care trebuie să fie strong și reprimat”. Cel mai mult își dorește să-i conecteze pe oameni cu propriile emoții și să-i încurajeze să fie solidari unii cu alții.

Sofia a făcut un an de când s-a întors în România, după aproape cinci petrecuți afară. Nu trăiește doar din muzică, deși cântă „pe bilete”. Mai traduce câte-o carte, se mai bagă în câte-un proiect de teatru. Părinții o pot ajuta în caz că rămâne fără bani. De la depresia din Anglia, când s-au speriat pentru ea, au înțeles că e important să o susțină în tot ce face. Acum, piesele preferate ale tatălui sunt cele despre vulnerabilitate.

Pentru proiectul ei muzical, și-a ales un nume de scenă: cunoașterea - sofia - în zadar. Cunoașterea elitistă, care te aruncă în cursă cu alții pentru obținerea unui statut social - intelectualul - e cunoașterea care nu ajută pe nimeni, zice ea. Acum cântă despre asta la chitară și la clape.


În continuare, visează să facă un podcast despre cum meritocrația și competiția îți afectează psihicul. „În meritocrație ești tu cu tine. Dacă muncești foarte mult, meriți să ai ceea ce ți se dă. Dacă nu, nu ajungi nicăieri pentru că n-ai meritat, nu pentru că ești dezavantajat social sau pentru că ai o culoare a pielii sau alta. Toată presiunea pe fericirea și nefericirea ta pică pe tine. Dacă ești nefericit, este fail-ul tău personal.”

Pe 21 februarie, Sofia va cânta din nou în București. O poți asculta live aici.

text de

fotografii de

  • Ioana CîrligIoana Cîrlig

    Fotografă & Editor foto. Niciodată prea mult timp în același loc. O găsiți aici.

15 February 2019 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9