Am fost la „Adăpost pentru vremuri incerte”, conceput la sfârșitul lui 2025 de tranzit/București și Stația de Cercetare pentru Artă și Viață ca un spațiu de învățare la intersecția dintre artă, comunitate și grijă. Prin plimbări, ateliere, prezentări, momente performative și discuții, artiști & gânditori au schițat un teritoriu al imaginației, un gest de rezistență și speranță în fața schimbărilor politice, culturale și ecologice ale prezentului.
În acest cadru, unde reflecția a devenit ancoră pentru un exercițiu colectiv de redefinire a adăpostului, am pornit pe urma mai multor întrebări: Ce fel de infrastructură afectivă și imaginară se construiește atunci când arta își mută centrul de greutate în afara orașului? Cum se leagă ideea de adăpost de crizele sociale și ecologice actuale? Poate fi visarea colectivă o formă de rezistență?
Când ajungi pe Intrarea Primăverii din satul Siliștea Snagovului, te izbesc cerul și lumina. Cer cât vezi cu ochii, într-un câmp deschis, unde păsările zboară nestingherite deasupra lotului de pământ unde au fost ridicate, rând pe rând: o seră, o bucătărie de vară, un cuptor, o cabină de lemn pentru toaletă uscată și un container metalic pe care scrie Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață.
Povestea Stației a început în 2021, când un grup de artiști, curatori, teoreticieni și alți lucrători culturali și-au unit forțele pentru a scoate arta din oraș, într-un spațiu mai liniștit, în contact direct cu pământul, aproape de lac și pădure. Mai aproape de imaginație și de visarea colectivă.
Raluca Voinea, critic de artă și curatoare, co-directoare a Asociației tranzit.ro, se află printre cei care au inițiat procesul. Dar începutul nu a fost idilic. Raluca, un om cu o atenție deosebită pentru felurile în care arta poate construi comunități și relații de grijă, își amintește că, atunci când a ajuns prima dată pe Intrarea Primăverii, peste tot în jur erau câmpuri de grâu. „Era greu să-ți imaginezi mai întâi oamenii locului și, mai apoi, existența altor plante în afara monoculturilor”.
Procesul de transformare s-a dovedit mai lung decât era planificat inițial. În anii care au trecut, au reapărut insectele, inexistente anterior din cauza pesticidelor folosite pentru monoculturi. Iar această revenire a biodiversității, oricât de fragilă, a arătat că schimbarea este posibilă chiar și la scară mică. O formă de a da înapoi pământului ceea ce a oferit cândva și care „a încetat să mai ofere din cauza acestei impuneri, a acestei violențe și a nevoii de a ordona (prin separare și granițe)”, spune Raluca.
Micul ecosistem, poate mai puțin vizibil, format de Stație de-a lungul ultimilor patru ani, a consolidat legăturile dintre artiști, vizitatorii curioși și cei care au lăsat amprente asupra spațiului. Grădina Cosmos, proiectată de peisagista Georgiana Strat ca un laborator viu de experimentare, gândit să răspundă provocărilor schimbărilor climatice, bucătăria comunitară Acaret 44°N 26°E, construită de Atelier Ad Hoc (Daria Oancea & George Marinescu), și cuptorul Demetra, realizat de poetul Vasile Leac sunt câteva dintre aceste amprente - infrastructuri în jurul cărora comunitatea se adună pentru a găti, mânca și povesti.
Pe această fundație de practici și întâlniri s-au dezvoltat și alte inițiative care au extins ideea de adăpost dincolo de dimensiunea sa palpabilă. În același spirit s-a construit și Shelter for Collective Dreaming („Adăpost pentru vremuri incerte”), proiectul organizat toamna trecută la Stație – un fel de școală alternativă unde, alături de artiști locali și internaționali, am vorbit despre importanța și memoria apei, despre respirație și ritm, despre sustenabilitatea și regenerarea materialelor. Am discutat despre feluri în care ne puteam imagina ceea ce se poate proiecta pe o parcelă lipsită temporar de o funcție clară, despre formele de co-organizare și schimbările care apar atunci când un proiect artistic alege mediul rural ca spațiu de lucru, cercetare și acțiune. Am luat prânzul împreună , am plantat puieți adaptați secetei, am râs și ne-am jucat. A fost un mod de a testa, la scară mică, ce înseamnă să construiești adăposturi nu doar materiale, ci și simbolice, pentru forme alternative de a fi împreună în vremurile care nu se anunță tocmai prietenoase.
„Cum adică doar să respiri?”
O mână de oameni stăm unii lângă alții, la umbra unui adăpost, pe băncuțe și scaune, sprijiniți cu coatele pe o masă lungă.
„Am un pic de emoții. Nu sunt foarte pregătit, așa că nu vă așteptați la vreun meteorit care să aterizeze aici”, spune Mihai Mihalcea, performer și coregraf, sau „șefu’ la sensibilitate”, cum și-a scris în bio-ul de Instagram. „A început să mă intereseze respirația, dincolo de procesul biologic. Nu pot să spun că am ajuns foarte departe cu cercetarea – e ceva foarte nou, dar care mă ocupă din ce în ce mai mult ca proces. Mi-ar plăcea să fac un cor de respirație. Poate, la un moment dat, și o partitură. Iar aceasta e o primă etapă, în care poate încercăm, la un moment dat, ceva legat de asta.” Mihai este cunoscut ca un pionier în dansul contemporan, co-fondator și una dintre inimile Centrului Național al Dansului București, mereu deschis să experimenteze și să împingă limitele formei când vine vorba de spațiul performativ.
Ideea acțiunii, spune el, este legată de o amintire puternică din momentul în care a văzut-o pe mama lui „când a părăsit acest teritoriu”. „Am însoțit acest proces de final și am văzut cum respirația pur și simplu se reduce.” Povestește foarte empatic, dar și detașat și spune că nu-și dorește să fie dramatic, chiar dacă pentru unii dintre noi ar putea fi destul de dur.
Toată lumea e cu ochii pe Mihai în timp ce scoate din buzunar o hârtie împăturită ca o batistă și ne citește textul scris de el în pandemie, când a dus mai departe acest episod personal, spre „ceva mult mai fun, mai delirant, cel mai puternic trip”.
Am vrut să las aici doar un fragment, dar asta ar fi însemnat să trunchiez povestea lui Mihai. Așa că luați-vă câteva momente, trageți aer în piept și parcurgeți rândurile de mai jos.
„Sunt în casă, fără mască. Respir cu geamurile deschise. În rondul pe care îl privesc de la geam aud deodată Deșteaptă-te, române. La câteva secunde, de pe o a doua stradă, intră în rond o altă mașină a poliției cântând Deșteaptă-te, române, cu câteva secunde la distanță de prima. Respir. Respir iar și încă o mașină intră în rond de pe a treia stradă cântând Deșteaptă-te, române, cu câteva secunde la distanță de primele două. Respir, dar nu știu dacă mai văd și aud bine. N-apuc să înțeleg nimic când o a patra mașină intră în rond cântând Deșteaptă-te, române! Toate patru se învârt în rondul de la izvorul rece cântând defazat, Deșteaptă-te, române! Iar eu am senzația că halucinez. Imediat după aia respir. Respir încă de câteva ori și aud I can't breathe. Iar respirația mi se schimbă și devine brusc un spațiu mai mic și mai mic în care timpul dispare. Genunchiul pe gât transformă respirația într-un loc vizibil al puterii. Nu mai este doar despre metabolism, schimb de gaze și volum pulmonar. Ultima respirație a lui George Floyd este structurată de relațiile de putere care îi arhizează social. Lui nu îi se mai dă dreptul la aer. Tot în acea perioadă am dat peste cartea Breathing, Chaos and Poetry a lui Franco "Bifo" Berardi, filozof și teoretician italian. Lipsa de aer este sentimentul general al timpului nostru. Trăim într-o atmosferă de panică, accelerare și sufocare. Organismul social nu mai reușește să-și găsească ritmul, iar corpul individual resimte asta ca pe o contracție a spațiului de respirație. Ceea ce numim anxietate este tocmai această imposibilitate de a expanda plămânul sufletului. Poezia, și aici îmi locuiesc cuvintele lui Bifo, spune că mișcarea este excesul limbajului care redeschide respirația, care creează un spațiu unde ritmul corpului și ritmul cosmosului pot rezona din nou. În acest sens, mișcarea – el spune poezia –, mișcarea nu este ornamentală, ci vitală, ea este o politică a respirației. De atunci respir ca să negociez etic și politic spațiul, respir ca să reconfigurez timpul și ca să afirm că viața nu este un capital care trebuie maximizat, ci un bun comun fragil care trebuie îngrijit. Respir pentru a trece de la respirație ca funcție privată, la respirație ca infrastructură comună, politică. Respir.”
Apoi am făcut alături de Mihai câteva exerciții de respirație.
Suntem cincisprezece participanți – artiști, arhitecți, curatori – răsfirați pe terenul Stației. Stăm cu ochii închiși aproximativ 20 de minute și respirăm la unison. La sugestia lui Mihai, lăsăm sunetele din împrejurimi să se întrepătrundă cu respirația. „Încercați să nu adăugați meaning sau straturi de intenție, sensuri”, spune el.
Apoi am deschis ochii și am încercat să ne acomodăm privirea cu ceea ce ne înconjoară și să privim lucrurile „as simply as they are: fără să ierarhizăm nimic, fără să proiectăm, fără să lăsăm mintea să lucreze — să agațe informații, să construiască sensuri, să înceapă să opereze la un alt nivel.”
Nu mai știu exact cât am stat în postura respectivă, dar ce m-a surprins a fost absența vocilor, a dialogului între oameni. Am simțit pentru prima oară liniștea pe terenul Stației. Liniștea ca un personaj în sine. În spațiul dintre noi, soarele strălucea cu putere și pătrundea în crăpăturile din pământ – urmele pe care seceta le-a lăsat vara trecută. Din depărtare se auzeau înfundat câinii din sat și chicotelile copiilor care se legănau în hamacele colorate Suspended Dreams, realizate de artista Mihaela Moldovan.
Un alt exercițiu propus a fost să ne grupăm, corp lângă corp, să închidem ochii și să co-respirăm. „M-ar interesa să existe un contact, cel puțin, cu o altă persoană. Și nu înseamnă că trebuie să respirăm în același timp, sincron, nu e despre asta,” spune Mihai. Deschidem ochii treptat. „Nu vă feriți să-i priviți pe ceilalți. E un pic de disconfort, nu? Să stai așa cu cineva, doar să respiri. Cum adică doar să respiri?”
Cred că ceea ce a făcut Mihai prin exercițiile de respirație, a fost să ne arăte că putem să respirăm împreună cu tot ceea ce ne înconjoară, nu doar cu propriile noastre gânduri și corpuri.
Apa și teritoriul
Acțiunea lui Mihai mi s-a părut o pistă foarte bună pentru următorul workshop ținut de Ovidiu Țichindeleanu, filosof și teoretician, interesant de gândirea decolonială și modurile diferite de a cunoaște și înțelege lumea, dincolo de perspectivele dominante sau recunoscute oficial.
Ovidiu a deschis atelierul prin descrierea unei geografii mai ample și s-a apropiat treptat de împrejurimile locului în care ne aflam, la aproape 40 km de București.
„Gândiți-vă la Nord, unde râul Ialomița izvorăște din munți, alimentează lacul Snagov, care oferă apa pe care o folosim aici, iar mai departe, spre Sud, curge marele Danubiu. Între Sud și noi se află atât monoculturile de grâu și porumb, cât și grădinile de legume — cele mai bune grădini de legume — dar, mai presus de toate, se află pământul cel mai vizibil amenințat de deșertificare, de uscăciune și de schimbările climatice, la fel ca Stația însăși.”
La celălalt capăt al firului, intră printr-un apel invitatul lui Ovidiu, Aldo Ramos - artist, povestitor, călător, poet. Vocea lui Aldo răsună din Mexic, printr-o boxă portabilă, poziționată în mijlocul unei vâltori, un „colector” de apă inspirat de forma vâltorii tradiționale, folosit pentru spălarea țesăturilor în apele repezi de munte, regândit aici ca spațiu de șezătoare. Vâltoarea, intervenția artistului Dan Vezentan, are două mize: una ecologică, prin colectarea apei de ploaie și semnalarea importanței gestionării resurselor în contextul deșertificării, și una socială, ca amfiteatru pentru spectacole, discuții, audiții sonore sau întâlniri comunitare.
Stăm așezați pe niște palete uriașe din lemn, componente ale vâltorii, și îl ascultăm pe Aldo cu atenție în timp ce vântul suflă cu putere și se suprapune peste vocea lui. Terenul pe care stăm astăzi s-a inaugurat oficial cu ocazia proiectului „Adăpost pentru vremuri incerte” și îi aparține Colectivului seminței de Amarant / Amaranth Seed Kollective (ASK). Un grup format din artiștii Mihai Mitran, Dan Vezentan, Mihaela Moldovan, Eduard Constantin, managerul cultural și performera Maria Mora, curatoarele Raluca Voinea, Adelina Luft, și arhitecții George Marinescu și Daria Oancea.
Propunerea atelierului, ne spune Aldo, a fost inspirată de întâlnirea lui cu comunitatea Iku din munții sacri ai Columbiei, care păstrează o cunoaștere profundă despre pământ. „Am lucrat în Sierra Nevada, în lanțul muntos. Când am ajuns acolo, mi-au cerut să mă prezint pietrelor. Dar nu despre ce fac sau ce diplome am, ci despre cine sunt dincolo de statul-națiune. M-au întrebat în ce fel de peisaj am crescut, ce fel de apă era în jurul meu. Cine sunt împreună cu pământul.”
Aldo a crescut în Petemoro, Mexic, unde pământul este foarte arid. Există însă un izvor care alimentează o mică oază în aceste ținuturi uscate. Primul lucru pe care l-a făcut bunicul său cu acest izvor a fost să construiască un cub de beton pentru a reține apa — o piscină. „Am crescut în această piscină. Ea este mereu prezentă în visele mele, în viața mea. Așa că m-am prezentat prin această piscină, pentru că este cel mai aproape de originile mele.”
Pentru comunitatea Iku, explică Aldo, apa este „gândirea Mamei Pământ”, purtătoare de memorie, care conectează toate ființele vii printr-un ciclu continuu. Mama Pământ este vie, nu un singur corp, ci multe corpuri împreună, asemenea organelor noastre: ficatul, plămânii, stomacul. Fiecare teritoriu are o funcție diferită, o natură diferită.
Pornind de la experiența lui Aldo, atelierul a propus să ne uităm la propria relație cu apa și cu proximitatea ei din copilăria noastră: dacă am crescut lângă un râu sau un lac, ce fel de apă este prezentă în visele noastre sau ce ne vine în minte atunci când ne redefinim ca parte a acestei mari rețele a apei.
Apele care ne poartă
Cu gândul la vâltoarea care strânge apa de ploaie, în jurul căreia a avut loc atelierul, am colectat șase mărturii ale participanților, în speranța că cititorii și cititoarele vor face același exercițiu de imaginație pe măsură ce parcurg poveștile.
„M-am născut unde Dunărea se varsă în Marea Neagră. În fiecare an, Dunărea ia oameni — încearcă să înoate, se îneacă. Într-un fel, mama mea se temea că, dacă aș merge în același loc, relația mea cu apa ar rămâne una distantă. Dar, într-un alt fel, atunci când locuiesc undeva, este important pentru mine să fiu aproape de apă.”
„Locul care mi-a dominat copilăria este unul puțin post-uman, să spunem — clădiri abandonate, în zona Timpuri Noi. În jurul blocurilor, apa era prinsă în acest buzunar de noroi unde erau multe broaște. Într-un fel, și ei erau copii, dar noi eram de o sută de ori mai mari. Eram entuziasmați de această viață nouă care ieșea din acest buzunar magic.”
„M-am născut pe cursul unui minunat corp de apă numit Marea Neagră. Dar cea mai specială amintire a mea este legată de partea nordică a litoralului, de la Sulina. Am o slăbiciune pentru apusuri, când soarele apune în mare. Pe litoralul românesc al Mării Negre nu prea ai asta, cu excepția acestui punct de lângă Sulina, unde chiar poți vedea soarele apunând în mare. Am avut norocul — sau ghinionul — să fiu acolo și să văd acest apus minunat chiar înainte de izbucnirea unei furtuni, numită de localnici Hulă Marină. Este un fenomen extraordinar, foarte special și înfricoșător: ești pe o barcă, sunt valuri uriașe, dar ele nu se sparg, nu fac spumă — ceea ce înseamnă că încă ești în siguranță, pentru că atunci când încep să facă spumă, totul s-a terminat. Este o furtună mare, periculoasă, exact în locul unde Dunărea se varsă în mare. Acolo simți atât curenții Dunării, cât și curenții mării. Se produce o adevărată orchestră de curenți care este, în același timp, înfricoșător și minunat.”
„M-am născut în nord-estul României, într-un oraș numit Piatra Neamț. Acolo aveam un râu mic, Cuiejdi, care se varsă în râul mai mare, Bistrița. Albia râului era din beton și foarte mare. Pentru mine era ciudat să văd un râu mic, ca o linie subțire, într-un spațiu atât de mare de beton. Nu înțelegeam de ce avea această formă. Uneori, după topirea zăpezilor din munți, râul creștea mult. Era aproape o inundație: apa nu doar că ieșea din matcă, dar ajungea și pe străzi. În visele mele, uneori, râul îmi aducea lucruri. Cred că am fost influențată de o poveste a tatălui meu, care spunea că și-a recuperat umbrela pierdută în râu. O pierduse într-o noapte, când venise beat acasă. A doua zi s-a dus să vadă, din curiozitate, dacă umbrela (una veche, de modă veche) mai era acolo. Și chiar era; îl aștepta. Cred că această poveste m-a influențat, pentru că visam că râul mic devine mare și aduce lucruri.”
„Sunt din apropierea graniței cu Ungaria, din Satu Mare. Am o amintire foarte puternică legată de apă, dar una pe care nu am putut niciodată să o ating sau să mă bucur de ea, pentru că mereu o traversam. Există un râu numit Someșul, care împarte orașul în două. Casa mea era la periferie, așa că trebuia să traversez râul ca să ajung la școală încă din clasa întâi. Dacă nu luam autobuzul, mergeam pe jos. Existau trei poduri: Golescu, Decebal și Podul de fier. Podul de fier era cel mai aproape de casă, dar era extrem de periculos — treceau trenuri, iar tu erai foarte aproape de șine. Eram foarte mică și mergeam cu colegii mei, pe care îi luam pe drum. Erau patru kilometri până la școală. Someșul nu este doar un râu, este un simbol al orașului și o graniță între centru și periferie.”
Eu m-am născut în București, pe unde trece râul Dâmbovița. În vară am avut ocazia să ajung aproape de punctul zero al râului, în Munții Făgăraș, la barajul Pecineagu. A fost un moment special să mă aflu atât de aproape pentru că nu m-am gândit niciodată de unde vine râul, sau cum acel mic fir de apă crește atât de mult pe traseul lui până în capitală. Apoi am aflat că, de fapt, 60% din apa potabilă a Bucureștiului vine de acolo. După această experiență, simt că nu voi mai privi niciodată Dâmbovița cu aceiași ochi.
Pe măsură ce poveștile au fost împărtășite, a devenit limpede — atât pentru grup, cât și pentru Aldo, aflat la distanță și străin de geografia locurilor invocate — că provenim din teritorii foarte diferite, asemenea apei.
La final, ne-am adunat laolaltă pentru un scurt moment performativ, ca niște „picături care se întâlnesc, se ciocnesc și se desprind,” formând un nor colectiv. Gestul, propus de Ovidiu, s-a legat foarte mișto coregrafic de ultimul exercițiu a lansat de Mihai Mihalcea.
Harta infrastructurilor colective
În câmpul deschis, sub soarele blând de toamnă, s-a inaugurat ATMOS 1: Specular Field Unit, proiectat de Atelier Ad Hoc. La prima vedere, ar putea părea un obiect căzut din spațiu pe terenul de la Siliștea. Structura sa telescopică susține o membrană textilă speculară – un material folosit atât în agricultură, cât și în cercetarea spațială – care reflectă lumina soarelui și creează umbră. Umbră de care este mare nevoie vara pe terenul de la Siliștea. În vârful unității, un manșon de vânt măsoară și face vizibili curenții de aer, transformând mișcarea atmosferică într-un semnal vizibil pentru toți cei aflați sub structură.
La umbra lui ATMOS 1, curatoarea și cercetătoarea Fabiola Fiocco, stabilită la Roma și cunoscută pentru documentarea colectivelor feministe și a practicilor de artă angajate social, și-a desfășurat atelierul Morphologies of Labour. Pornind de la experiența ei în colective precum Art Workers Italia sau And Others, Fabiola e interesată cum pot fi create structuri de muncă mai solidare și sustenabile care au la bază colaborarea.
Ne așezăm în semicerc, la mesele din lemn, și începem exercițiul propus de Fabiola: să ne observăm rolul într-o configurație de lucru din care facem parte, fie că e legată de job, de activism sau de un colectiv. Avem zece minute la dispoziție să desenăm o infrastructură colectivă mai puțin vizibilă – pilonii, rădăcinile și resursele care mențin totul în funcțiune –, dincolo de modelele tradiționale prin care este privită munca și să propunem noi forme de colaborare.
Elementele desenate puteau fi tangibile sau intangibile, afective sau materiale, orice se potrivea narațiunii fiecăruia. Eu aleg să mă sustrag din exercițiu și să-i observ pe restul: cineva desenează niște cercuri pe o foaie A4, o hartă montană, altcineva o casă imaginară. Fiecare are o poveste a felului în care se percepe într-un colectiv. În spatele schițelor se află prietenia ca pilon central, auto-exploatarea ca fundație, munca emoțională ca resursă esențială și resursele financiare sub forma unui acoperiș.
Experiența mea din trecut în colective precum CUTRA sau Atelierele Malmaison m-a făcut să realizez că ceea ce menține un astfel de nucleu în viață ține în egală măsură de sarcini și roluri clar trasate, cât și de grija și respectul pentru ceilalți. O combinație cam greu de echilibrat pe termen lung, dar nu imposibilă.
Între topinambur și Contesa de Paris
Cum ar arăta un proiect artistic desfășurat la sat și ce impact ar avea asupra comunităților locale și asupra mediului? Sunt gândurile pe care Amélie Aranguren, curatoare și cofondatoare a colectivului Paisanaje, le-a adus cu ea din Madrid la Siliștea și le-a folosit ca punct de plecare pentru atelier.
„Aproximativ 38% din teritoriul Madridului este destinat agriculturii”, spune Amélie, „însă o mare parte din acest teren este abandonată, iar ceea ce rămâne e dominat de ferme mari care epuizează solul, apa și resursele comunităților din jur.” În acest context, Paisanaje – o structură feministă, orizontală, abordează criza eco-socială prin artă, explorează modurile în care locuitorii orașului pot contribui, chiar și parțial, la producerea unor elemente esențiale ale alimentației mediteraneene: ulei, vin, lapte, brânză și carne.
În cadrul întâlnirii de la Stație, Amélie, o prezență caldă, care zâmbește în timp ce vorbește, a inițiat un exercițiu de imaginație despre relația noastră cu mediul rural și despre felul în care noi, cei care trăim în oraș, definim „țara”.
„Fiecare trebuie să creadă în rolul său, să-l definească și să acționeze ca și cum ar fi real”, ne-a spus Amélie. „Luați-vă două-trei minute să vă gândiți cine ați vrea să fiți. Ne putem plasa la Siliștea Snagovului, ceea ce ne va ajuta să imaginăm mai ușor contextul.”
Pe coala întinsă pe masă și susținută în colțuri de pietre, au apărut rând pe rând, scrise sau desenate, următoarele roluri: un primar, un investitor imobiliar, un copil, o mlaștină, un topinambur (asemănător cartofului, cu floare galbenă), un arhitect, un artist, un nuc bătrân, un câine, un spațiul liminal și un trecător. Eu am ales Contesa de Paris, un pom fructifer pe care l-am adoptat și plantat în 2023 în grădina Cosmos, pe terenul Stației.
Rezultatul atelierul a fost ceva similar cu un teatru improvizat în aer liber. Rolurile au scos la iveală tensiunile, contradicțiile și beneficiile relațiilor dintre structurile de putere care ne modelează imaginarul despre rural și urban, dar și un strop de poezie.
Trei Frasini: o nouă călătorie
Suntem pe parcela de pământ alăturată Stației, care poartă numele Fundația Trei Frasini / Three Ashes. „Vă propun să facem o scurtă plimbare, timp în care să colectăm o informație pe care o cunoșteam deja despre teren (plante invazive, solul și alte aspecte mai puțin vizibile) și alta pe care ne-am dori să o descoperim sau s-o imaginăm pentru viitor”, spune Charles Esche, curator și scriitor stabilit la Amsterdam, noul vecin care s-a alăturat oficial comunității de la Siliștea.
Exercițiul propus de Charles pornește de la observarea terenului ca spațiu în repaus, temporar lipsit de o funcție clară, și de la deschiderea către intervenții viitoare: eliminarea gardului dintre Stația de Cercetare și Trei Frasini, apariția unei biblioteci, a unei grădini și a unor spații comune.
Un detaliu curios, aflat de la curatoarea Adelina Luft, este că cele două terenuri vecine, despărțite de gard, au aparținut cândva aceleiași familii: doi frați le-au împărțit în mod egal și le-au vândut separat. Prin apariția Fundației Trei Frasini, pământul celor două parcele s-a reunit.
Ceva ce a rămas cu mine din discuția de după plimbare e legată de arhivarea copacilor plantați care nu au supraviețuit din cauza solului arid, inclusiv prin gesturi simbolice, precum un „cimitir” al arborilor.
Martin Piaček, artist slovac, povestește că, pentru livada sa de pomi fructiferi din satul Rajka, Ungaria, folosește un index (o tablă pe care scrijelește numele copacilor care supraviețuiesc și ale celor care mor) inspirat de felul în care îi comemorăm pe oameni atunci când pleacă de lângă noi.
Practici de îngrijire și extractive
„Am decis să privesc mai atent modul în care sunt produse lucrurile, pentru că doar dacă sunt realizate într-un anumit fel pot fi cu adevărat reparate,” explică Eugenia Morpurgo. Locuiește în Veneția, iar naturalețea cu care vorbește despre materiale cu care lucrează arată o relație de lungă durată.
La umbra lui ATMOS 1, Eugenia înșiră pe masă niște mostre din materiale de origine vegetală și din biomasă animală: fibre de bananier, lemn de mango, frunze de ananas, resturi de porumb, cacao sau tomate, urzică, cânepă, sisal, lână și altele. Ne uităm curioși la fiecare mostră și le pasăm cu grijă din mână în mână.
Îmi sare în ochi Spanish Broom, un tip de plantă cu flori galbene, ale cărei fibrele lungi și poroase sunt folosite pentru producția de căptușeală la încălțăminte. Deși sunt adesea prezentate ca „soluții verzi”, materialele pot ascunde sisteme extractive, monoculturi și relații de putere globale, ne spune Eugenia. Nu materialele în sine sunt problema, ci felul în care sunt produse, de unde provin și ce lasă în urmă, precum și impactul direct pe care îl au asupra societății.
Highlight-ul prezentării a fost un design de încălțăminte, proiectat de Eugenia împreună cu niște agronomi, dintr-un număr redus de materiale, gândit să susțină atât producția de hrană, cât și pe cea de materiale. Cercetarea Eugeniei propune o tranziție de la un design orientat spre performanță, control și scară globală către unul ecologic care susține biodiversitatea, cunoașterea locală, practicile de reparare și relațiile comunitare.
Un adăpost pentru visare colectivă
Întinși pe perne și rogojine, cu fața spre cer și cu ochii închiși, Andreea David, coregrafă și performeră, rostește cuvinte aleatorii pe măsură ce îi apar în imaginar. Ne invită să facem și noi același lucru, prin cuvinte, propoziții sau sunete care vin în free flow-ul imaginației. Cunoscută și pentru inițierea proiectul civic și artistic „aici a fost o pădure / aici ar putea fi o pădure. nu cedez parcul IOR”, Andreea a propus o practică colectivă a visului, pornind de la întrebarea: cum am putea construi un imaginar comun și rescrie forțele care susțin grija și speranța în realitate?
Și ce adăpost mai potrivit pentru o astfel de acțiune decât sera Eastern Glasshouse. Construită în 2023, sera folosește geamuri recuperate din fostele sere ale inginerului horticol Vlad Nicolae, unde acesta a cultivat roșii, trandafiri, căpșuni și alte culturi. La sfârșitul anilor ’90, după o ninsoare puternică ce a distrus numeroase sere, inginerul le-a reconstruit, însă ulterior le-a desființat, neavând puterea să se mai ocupe de ele.
Rezultatul acțiunii propuse de Andreea a fost un cor fragmentar și idiosincratic de voci și respirații, la granița dintre real și ficțional. Nu a fost despre coerență, ci despre a simți împreună. Despre o stare suspendată, în care sunetele, dar și lipsa lor, coexistă sub același acoperiș. Despre a crea, preț de o oră, un spațiu care ar putea semăna cu un adăpost temporar pentru vremuri incerte.
