Am stat de vorbă cu Aurora Mititelu, tânără artistă experimentală, despre control și identitate în arta ei, despre ce înseamnă să fii femeie într-un mediu dominat de bărbați și cum faci să o iei de la zero la mii de kilometri depărtare de casă.
Aurora stă pe un pat de dormitor cu un picior peste celălalt și un telefon în mână. Vorbește prin mesaje cu Abel, iubitul ei pe care îl vezi în spate, într-o imagine proiectată. Pe cearșaf sunt și câteva panglici mari, unele în formă de fundițe, pe care sunt inscripționate mesaje dintre foști parteneri. În altă imagine, Abel o îmbrățișează pe Aurora și arată de parcă se întrepătrund. Ambii poartă un tank top alb, iar de la gâtul Aurorei strălucește un pandantiv auriu în formă de cruce. Fețele lor arată aproape identic: ochii albaștri, felul în care își țin buzele întredeschise și o aluniță în aceeași poziție. Abel stă cu picioarele depărtate, într-o imagine în care ies în evidență șlapii, inelele și blocurile din fundal. Este pe o carpetă similară covoarelor pe care le aveam în casă la începutul anilor 2000.
„Există tot acest tipar (n.r.: în artă): un bărbat care creează o imagine a femeii. E o istorie foarte veche, de fapt. Și atunci apare întrebarea: cine reprezintă pe cine? În ce fel și cum, atunci când creezi un avatar feminin, de fapt ai un anumit tip de control asupra corpului ei, asupra felului în care arată, cum se mișcă, în ce ipostaze apare?”, îmi explică artista într-un local din București.
Abel este avatarul masculin pe care Aurora și l-a creat în 2023 cu ajutorul CGI și al inteligenței artificiale, ca o extensie a propriei persoane și într-un gest de redobândire a autonomiei ca femeie ce a crescut într-un mediu heteronormativ.
Aurora are 31 de ani și este artistă experimentală. În paralel, coordonează programul AI & Art Summer Institute din cadrul University of California Los Angeles (UCLA) Social Software. A plecat din țară în 2017, după ce a absolvit design grafic la UNArte, însă în arta ei încă se regăsește o influență puternică a spațiului din care provine. O atrag dezordinea și lipsa unor structuri clare, în contrast cu mediile în care a trăit după plecare. Când ne-am văzut prima dată, într-o zi cu ninsoare de la începutul anului, eu mă plângeam fără oprire de oraș, însă ea mi se părea că îl privește altfel: cu o curiozitate de care uneori îmi e dor și care mă făcea mai atentă la ce e în jurul meu. Am vorbit, pe patul care făcea parte din instalația ei expusă atunci la Strata Gallery, despre arta ei și cum se regăsesc concepte precum controlul și identitatea în ceea ce face, despre ce înseamnă să fii femeie într-un domeniu predominant masculin și cum faci să o iei de la zero la mii de kilometri depărtare de casă.
Pop culture, icoane și artă
Una dintre primele imagini cu Aurora pe care le-am văzut a fost o fotografie din 2005, în care artista, pe vremea aceea o fată de 10 ani, stătea în fața unui computer. Pe ecran erau desenate foarte detaliat în Paint o vrăjitoare și un iepure. Cum reușea să facă acele desene, care-i faza cu imaginea respectivă? Mi-a povestit râzând că în acea fotografie era la Palatul Copiilor din Buzău, unde obișnuia să meargă cu sora ei Amalia să deseneze în Paint, până au avut calculator acasă. Nu le explica nimeni care-i faza cu programele astea, îndrumătorii nu știau mai mult decât să deschidă acele aplicații. Însă, ea și sora ei testau singure lucruri. Se jucau cu gradienți, desenau, învățau tool-urile intuitiv. Obișnuiau să se joace Diner Dash, un video game în care joci rolul unei managere ce trebuie să aibă grijă de restaurant, și experimentau cu personajele. O interesa ideea de a schimba personajele din joc, de a le face cum își dorea ea – a fost poate printre primele momente în care a testat ce înseamnă să creezi și controlezi o identitate.
La șapte ani a primit primul calculator, de la o vecină care își cumpărase altul și voia să renunțe la cel vechi. Aurora obișnuia să se uite la anime-uri, să urmărească artiști pop și, treptat, a intrat tot mai mult în mediul digital, în care își dorea să creeze. Amândouă am crescut în anii 2000 și avem referințe oarecum similare. Ea era inspirată de Miley Cyrus și Hannah Montana, chiar dacă o contraria personajul în sine, pentru că era atrasă de felul în care era construit.
„Îmi plăceau foarte mult artiștii muzicali în general, dar nu neapărat doar pentru muzică, ci pentru modul în care își construiau o identitate – prin postere, videoclipuri, cover-uri și tot universul vizual din jurul lor. Cred că mă fascina, fără să pot formula atunci în cuvinte, ideea de personalitate și identitate construite prin media și artă.”
Amalia, sora ei, a fost și i-a rămas parteneră de creație. Au început să deseneze împreună de la cinci ani, pe hârtie, și continuă și astăzi. Amalia urmează acum un master de film în Chicago și încă vorbesc mereu la telefon, despre ideile lor și lucrările pe care vor să le facă sau procesul din spatele lor. „Mi se pare extraordinar să ai pe cineva cu aceeași sensibilitate, cu care să te înțelegi atât de bine. Pentru că, uneori, nici pentru ea, nici pentru mine, nu toată lumea înțelege ce facem”, continuă artista. „Dar e foarte valoros să ai pe cineva care poate spune: «știu exact la ce te referi». E ca un fel de univers comun.”
Părinții celor două sunt ingineri, dar le-au trimis pe ambele fete la școala de arte încă din clasa întâi. Acum că se uită în urmă, Aurora își dă seama că a fost o decizie curajoasă.
„Dădeau ultimii bani pentru noi și spuneau: «Nu contează. E important pentru fete!»”. Așa au primit și prima lor tabletă grafică, cu toate că părinții nu și-o permiteau. Au folosit-o foarte mult, a devenit esențială. O împărțea cu sora ei, cu care negocia cine și când are voie să o utilizeze.
Când a început să meargă la școală a apărut și un fel de ruptură între lumea în care trăia Aurora acasă sau pe calculator și ce învăța acolo. Nu a învățat nimic despre artă conceptuală, nici măcar în liceu. Făcea, în schimb, foarte multe picturi în stil tradițional și icoane. Elevii învățau mai degrabă prin imitare. Exista și o componentă practică în care pregăteau materialele manual: amestecau clei de oase cu praf de cretă pentru grund, lucrau straturi și pigmenți. „Acum, când mă gândesc, pare aproape ca un fel de witchcraft”, își amintește artista.
În tot acest timp, Aurora se gândea că și-ar dori să lucreze în Photoshop, nu să picteze icoane. Nici ea, nici familia ei nu aveau o relație cu religia, așa că pictura de icoane nu avea pentru ea un sens ritualic sau spiritual. „Era ca și cum contribuiam la ceva care nu avea legătură cu realitatea mea. Lumea mea era complet diferită: media americană, televizorul, jocurile, calculatorul, internetul, mesajele, un univers total separat.”
Când au ajuns să vorbească despre modernism la școală, își amintește că profii denumeau acea perioadă istorică drept momentul în care „arta s-a stricat”. Abia mai târziu și-a dat seama că aceste lipsuri în educația formală i-au încetinit procesul de a înțelege arta contemporană, tocmai pentru că nu avea contextul necesar și uneltele ca să o cuprindă. Între timp, mergea la olimpiada de TIC pentru că voia să învețe mai multe despre computere, știa să facă animații în Powerpoint și să folosească Photoshop, făcuse logo-ul liceului, care a rămas neschimbat până acum, și a lucrat peste vară într-o redacție din Buzău, unde a învățat ce înseamnă să faci un ziar de la zero.
„Bravo, fată!”
La facultate, la design grafic, a intrat prima din generația ei și își amintește că ăla a fost unul dintre momentele în care și-a zis „Bravo, fată!”. S-a gândit că secția de grafică era cel mai apropiat lucru de a face artă pe calculator, însă, pe parcurs, și-a dat seama că ce i se preda nu avea legătură cu ce voia ea să facă. „Cred că a existat și un fel de nealiniere între ce îmi doream eu și ce oferea facultatea. Aveam colegi foarte pasionați de graphic design, care erau foarte implicați în tot procesul. Pentru ei era o lume întreagă de descoperit: layout, sisteme, structură. Pentru mine, lucrurile astea treceau cumva rapid, le făceam și apoi mergeam mai departe. Nu simțeam neapărat acea dorință puternică de a construi, de exemplu, o carte sau un sistem de la zero.”
Direcția i-a devenit puțin mai clară atunci când a început să lucreze la festivalul de film de animație Animest, iar apoi la un studio, unde a învățat foarte multe din lucrurile pe care le face și azi și spune că și-a întâlnit primii mentori reali. Avea aproximativ 20 de ani și își amintește că era foarte „hungry”, își dorea să învețe cât mai mult, și, chiar dacă la început părea intimidant, tot procesul era și fascinant.
„Simt că datorez foarte mult din skill-urile mele de început oamenilor cu care am lucrat acolo. Chiar am crescut împreună cu ei. Mi-au oferit mai multe responsabilități treptat, iar asta m-a ajutat să cresc. În fiecare loc în care am lucrat, am simțit că învăț enorm și că am acces la lucruri la care altfel nu aș fi ajuns, inclusiv la tehnologie și metode de lucru.”
„Fuck it, I will do my own name”
Aurora îmi povestește cum, atunci când a început să lucreze, era singura femeie între mai mulți bărbați, iar situația s-a repetat și când s-a mutat în Berlin ca să colaboreze cu un studio de motion design. A început cu un internship și, ulterior, a fost angajată. Dacă se uită în urmă la perioada aia, își dă seama că fusese atât de entuziasmată că trăia acele lucruri, încât nu conștientiza pe deplin situația în care se afla. Spune că ajunsese să lucreze mai multe joburi în paralel doar ca să se poată întreține.
Chiar dacă lucra cu artiști precum Brian Eno sau Thom Yorke și făcea parte dintr-o lume culturală la care până atunci nu avusese acces, lucrurile în interiorul organizației scârțâiau. După ce au angajat-o, Aurora a observat că internii erau plătiți mai puțin, deși ei făceau adesea o parte consistentă din muncă.
„Mi-am mai dat seama treptat că eu nu apăream de fapt cu numele nicăieri, deși lucrasem la multe proiecte”, își amintește Aurora. „Am început să înțeleg atunci ce înseamnă să deții munca ta și să ai control asupra ceea ce creezi. Simțeam o oarecare dezamăgire legată de ideea că muncești mult, dar creditul merge către altcineva.” Asta a făcut-o să se gândească „Fuck it, I will do my own name” și să o ia pe cont propriu.
Berlinul i-a mai oferit și altfel de șocuri. Își amintește exact de un performance la care a fost în prima lună când s-a mutat acolo, în 2016. Young Boy Dance Group, un grup de dansatori foarte transgresiv și experimental, se târau pe jos, semi-nud, fără o coregrafie propriu-zisă, improvizau. A plecat spre casă cu prietenul ei de-atunci, gândindu-se că ce văzuse nu avea nicio legătură cu ceea ce învățase ea despre artă până atunci. Nu a fost prezentă la fiecare curs de istoria artei contemporane, unde ar fi trebuit să învețe toate aceste lucruri, dar și în dățile la care a fost nu văzuse exemple de acest gen. Poate că li se spusese de Marina Abramović, dar chiar și așa, era foarte departe de tot ceea ce cunoștea.
Multe dintre lucrurile pe care Aurora le învățase până atunci despre artă – mai mult iconografie, graphic design, fonturi și mai puțin artă experimentală – s-au dat peste cap într-un sens bun la Berlin: toate regulile despre compoziție, structură, fonturi, i s-au destrămat. A fost ca un electric shock, după cum îl numește acum. A devenit tot mai implicată în scena de new media, asociată acolo cu cea de techno. Mergea foarte des la AV shows, performance-uri cu sunet experimental, de fapt, își amintește astăzi că totul era experimental. Uneori simțea că „o doare capul” de la cât de multă informație nouă acumula. Crede că multe dintre lucrurile pe care le-a descoperit atunci au fost formative pentru felul în care înțelege arta acum.
Însă orașul în care simțea că poate să crească și să învețe lucruri a început să se schimbe în pandemie. Restricțiile și imposibilitatea de a ieși în locuri publice alături de oameni o făceau să se întrebe tot mai des dacă îi place cu adevărat Berlinul. Lucra pe post de freelance cu clienți mari pe graphic design și CGI, precum Google, Max Richter sau TouchDesigner, însă voia ajungă mai aproape de zona de cercetare, să fie undeva între artă, știință și mediul academic, să lucreze mai mult în 3D. După o călătorie în Indonezia, și-a dat seama că își dorește să exploreze și alte societăți, să meargă într-un loc mai puțin limitativ pentru ea și arta ei.
În plus, deși lucra pentru clienți importanți, tot simțea că munca ei e invizibilă. A început să se întrebe tot mai des: „Eu cu ce contribui aici?”. De aceea a decis să dea la un master în State, pentru că știa că vrea să învețe programare, dar și cum poate să combine zona asta cu filosofie și teorie.
Observ, în timp ce vorbim despre începuturile acestui proces, că, la fel ca în momentul când s-a decis să dea la facultate sau când a învățat photoshop, Aurora pare că și-a organizat mereu tot ce avea de făcut atât de clar, ca și cum n-ar fi existat nicio alternativă la ceea ce își dorea. Mi-a arătat un document din laptopul ei, plin cu notițe din acea perioadă, în care scria mare că trebuie să intre la MIT. Idei despre valorile ei și ce vrea să spună prin arta sau munca ei acoperă zeci de pagini. „Cred că ce făceam, de fapt, era că încercam să aplic regulile de design și asupra mea. Practic, îmi «designuiam» viața”, îmi spune, în timp ce mă uit impresionată la planul ei de-atunci.
Avea bineînțeles, și piedici, în special de natură financiară. Nu avusese prieteni care să studieze în Statele Unite ale Americii. Știa că i-ar fi fost greu să plece la studii până și în Marea Britanie, unde taxele erau mai mari decât în restul Europei, dar tot mai mici decât în SUA. Așa că a căutat pe Google cum poate să facă rost de bani și a dat de bursa Fulbright, singura care îți plătea facultatea și acoperea și din costurile de trai. A urmat un an de interviuri și evaluări, iar într-un final a fost una dintre finaliști. Ultimele trei variante erau: NYU, UCLA și MIT, printre cele mai competitive universități din lume. A intrat la primele două, însă nu la cea la care își dorea cel mai mult la acel moment.
Și-a dat seama între timp că, de fapt, MIT Media Lab nu ar fi fost locul potrivit pentru ea pentru că este un laborator de cercetare în care ar fi lucrat din nou la proiectele altora, nu la ale ei. A ales UCLA pentru că era mai focusat pe artă & creative technology și avea o cohortă mai mică – de 10 oameni – față de NYU, deci putea să aprofundeze mai mult. „Încă voiam să-mi înțeleg valoarea, să cunosc lumea mai mult, să fac lucruri pe care poate nici nu credeam că pot să le fac. Numai că toate astea au și un cost. Pe de o parte a fost extraordinar, pe de altă parte, ca destabilizare emoțională, a fost greu.”
Digital body
Când a ajuns, în cele din urmă, în LA, totul i-a părut ireal, mai degrabă ca o simulare. Mai ales că toată lumea mergea cu mașina și mersul pe jos nu era o opțiune. Orașul îi amintea mult Aurorei de momentele în care juca Grand Theft Auto, fiindcă jocul video e gândit după străzile din LA. Facultatea, însă, îi aducea stabilitate. Făcea pentru prima dată Media Theory și se simțea complet absorbită de ce învăța, se conecta la absolut tot. Acolo a dat și de perspective politice diferite de ce asimilase până atunci. Din România învățase să asocieze automat comunismul cu ceva rău, așa că de fiecare dată când cineva aducea vorba de această ideologie, impulsul ei era să expună toate motivele pentru care este greșită. În timp, și-a dat seama că și ea avea o perspectivă rigidă asupra acestui subiect și a început să înțeleagă lucrurile și din alte puncte de vedere. A avut acces la un grup de oameni din diferite părți ale lumii, cu practici artistice diverse, care se influențau reciproc și creșteau împreună. „Și nu erau doar oamenii. Aveam și resurse. De exemplu, exista un fabrication lab, un curs de media history, altul de programare, toate funcționau împreună.”
Primul proiect la care a lucrat la UCLA este Self-Defense (2023). A fost multă presiune în această perioadă, pentru că abia se acomoda cu locul și trebuia să găsească și idei pentru o lucrare de solo show. A făcut un scan după corpul ei și apoi a construit peste el. Elementele erau toate generate în 3D, iar texturile le-a realizat folosind Cinema 4D. Headpiece-ul cu țepi din lucrare l-a sculptat în VR. A fost pentru prima dată când a sculptat în 3D, folosind mișcare fizică. Avea un headset și controllere și sculpta direct în spațiu. „Am lăsat mult loc intuiției, ceea ce era diferit față de procesul clasic de design, unde ai un plan clar de la început”, explică Aurora. „E o senzație foarte ciudată, să fii în VR și să ai în fața ta o versiune a propriului corp, la dimensiune reală, pe care o poți modifica în timp real.”
Lucrările au fost expuse într-o cameră cu trei pereți. „Lucrarea avea două personaje, unul cu spikes, iar celălalt într-o relație cu el, și cred că era foarte mult despre psihic și despre cum am perceput tranziția prin care treceam. Mutarea asta a avut un cost mare și mi-a schimbat felul în care mă vedeam și mă raportam la mine. Era mult despre ideea de defense. Acolo am început, practic, să lucrez cu conceptul de digital body.”
I se pare interesant cum, de fiecare dată când a trebuit să dea un nume unui proiect, a ajuns la un titlu potrivit pe moment, dar despre care și-a dat seama mai târziu că era și foarte personal. Atunci a început să lucreze mai mult cu identitatea ei. În solo show avea lucrarea despre defense, dar și una despre memorie. „Aceasta era construită ca un loop care se deformează de fiecare dată când se repetă – ideea fiind că, cu cât te gândești mai mult la un eveniment, cu atât îl distorsionezi mai mult. Era despre degradarea unei amintiri în timp.”
S-a gândit la memorie și la modificările care survin asupra ei prin prisma unui computer. De fiecare dată când vrem să salvăm ceva, apare un pop-up care ne întreabă dacă suntem siguri că mai vrem să adăugăm și acest nou lucru în memoria computerului. Fiecare save modifică, de fapt, memoria.
Și Aurora l-a creat pe Abel
În vara aceea, după primul an de master, a venit în România și a început să se gândească mai profund la ce înseamnă cu adevărat media pentru ea. Ce rol au jucat în copilăria ei toate filmele americane pe care le-a văzut la televizor, clipurile muzicale sau desenele animate? Își punea întrebări ca să înțeleagă de ce, după ce s-a mutat în LA, toate acestea ajunseseră să i se pară absurde, rupte de contextul ei, chiar dacă crescuse cu acel imaginar. „Fiind în București, am început să privesc orașul altfel. Toate detaliile pe care le vedeam în clădiri, în spații, în infrastructură… Locuiam aproape de Obor și mergeam acolo și simțeam că văd totul distinct. Îmi venea în minte ideea că aici nu este locul în care se construiește toată tehnologia la care eu aveam acces. Dar, în același timp, am realizat că eu vin din acest loc și pot să schimb asta”. Așa că a împrumutat o cameră foto de la niște prieteni și a început să fotografieze Bucureștiul.
O interesau mult contrastele în perioada aceea, între imaginile atent șlefuite și realitatea mai brută. Mai mult, voia să vadă în ce fel coexistă cele două lumi. Tot pe-atunci începeau să apară avatarurile pe social media, cum ar fi Lil Miquela, și erau tratate ca persoane reale.
Așa a apărut Abel, în lucrarea Meta Mahala. Aurora voia să pună un avatar în spații pe care alții le vedeau drept banale, cum ar fi în spatele unui bloc sau la o vulcanizare. A folosit un scan 3D al feței ei și a început să facă teste cu combinații de CGI și AI. Inițial, a încercat o variantă feminină, dar și-a dat seama că avea nevoie de ceva mai „încordat” și a mers pe un avatar masculin. Își dorea un nume apropiat oarecum de al ei și este inspirat din numele real al artistului The Weekend, care a contribuit la imaginea pe care Aurora o asocia cu LA-ul. Abel este și un nume biblic, iar mai târziu Aurora a aflat că Abel nu este doar primul om care moare în Biblie, ci și cea mai cunoscută victimă a violenței masculine din textul biblic, cel care nu a avut niciodată ocazia să vorbească pentru sine.
„Procesul a fost destul de rapid – și, sincer, uneori în perioada asta luam decizii mai mult intuitiv decât conceptual, pentru că nu era timp suficient să le gândesc complet. Dar asta e și partea interesantă, după aceea ai timp să reflectezi la ce ai făcut și să înțelegi de fapt de unde au venit alegerile.”
În acest caz, povestește Aurora, lucrarea a devenit și o expresie a materialității, fiindcă era pentru prima oară când nu lucra doar în digital. Era ceva printat, construit fizic, instalat în spațiu. Lucrarea a fost printată pe un textil asemenea unui covor și montată pe o structură construită în fabrication lab, cu tuburi și elemente proiectate în 3D și apoi printate. A fost multă muncă fizică la mijloc: vopsit, asamblat, testat materiale, uneori lucrat nopțile în atelier. Artista a învățat și multe lucruri tehnice noi, de la cusut, la lucrat la mașină și cum interacționezi cu un material. Ce a contat a fost că nu era singură în acest proces, ci alături de colegii ei de cursuri, care lucrau cot la cot ca să-și termine proiectele. Chiar simțea că face parte dintr-o echipă:
„Eu nici nu știam ce note au ceilalți și nici ei nu știau ce note am eu. Și asta era foarte bine. Practic, nu exista comparația asta constantă de tipul «cine a făcut cel mai bine». Primeai feedback, dar era ca și cum eram cu toții într-un colectiv: ne-am adunat aici, fiecare lucru făcut de fiecare are valoare, ne dăm feedback unii altora, dar nu există o ierarhie. Pentru mine era prima dată când experimentam asta.” A început să-și dea seama cât de bine se simte să nu fii mereu în competiție cu cei din jurul tău. Nu se mai raporta la ceilalți ca și cum i-ar fi rivali.
„Și asta mi-a dat libertatea să experimentez mai mult, să învăț fără presiunea că rezultatul trebuie să fie unul «corect» sau «de top». Adică nu e ca și cum pot să iau un job mai «bun» când termin pentru că, până la urmă, fac artă experimentală”, continuă Aurora. „Perfecționismul meu și ambițiile mele de a excela nu mă mai ajutau acum. Atunci când vrei să fii sincer trebuie să te lași să greșești, să spui ceva vulnerabil, să spui ceva prostesc.”
Un sentiment complex: atracție, control, reflecție
După ce a terminat lucrarea Meta Mahala și a expus-o, carpeta a ajuns la ea în atelier. Aurora petrecea, practic, ore întregi cu Abel, care se uita la ea de pe perete. Lucrase la scară 1:1, deci fața lui Abel avea dimensiunea reală a unui cap uman. „Tocmai asta făcea experiența ciudată, petreceam timp cu acel «personaj». Asta m-a făcut să mă gândesc mult la relația cu acel «bărbat» din lucrare. Cred că de acolo au început și primele mele gânduri mai serioase despre gen. Până atunci aveam multe intuiții, dar nu știam să le articulez clar.”
A început să se gândească la modelul clasic de feminitate cu care crescuse ea și cum nu s-a identificat niciodată cu ce i se prezenta atunci – ideea de soție, mamă, roluri tradiționale. Și-a analizat toate deciziile și și-a dat seama cât de mult s-a aliniat în viață cu ceea ce percepem ca fiind mai degrabă „valori masculine”. În tech la Berlin, de exemplu, unde mediul era male oriented, iar ea era de multe ori era singura femeie din încăpere, singura care lucra în 3D, și ce a însemnat asta pentru ea și munca ei.
„Apoi îmi rulau în cap toate aceste dinamici: bărbați care lucrează în mai multe studiouri și creează hot women sau avataruri feminine. Dacă te uiți pe platforme ca Midjourney, vezi frecvent imagini cu «big boobs», «idealized women», tot felul de reprezentări ale corpului feminin, de multe ori create de bărbați”, continuă artista. „Prima lucrare de artă digitală (ASCII) a fost tot un nud al unei femei. Și atunci începi să te gândești și la cum se construiesc aceste imagini și cine le construiește, de fapt. Adică e o istorie foarte complicată în ceea ce privește reprezentarea: cine reprezintă pe cine? Și în ce fel? Dacă faci un avatar de femeie, e ca și cum ai control asupra ei.”
Pentru ea a fost foarte ciudat momentul în care a început să-și dea seama că a făcut acest avatar, pe Abel, și, brusc, putea să facă tot ce voia ea cu el. Avea control complet asupra lui, la fel ca bărbații care creau avataruri cu femei. Era o combinație între sentimentul de control și o atracție bizară. „Era un sentiment foarte complex. Mă gândeam: e ceva ciudat în ideea asta de a crea un «om» care ți se pare atractiv și asupra căruia ai control total. Nu e ceva ce experimentăm în mod normal. Și atunci m-a dus într-o zonă și mai interesantă de reflecție. Mă întrebam: cum ar fi să duc asta mai departe? Să fiu într-un fel de relație cu acest avatar.”
În perioada respectivă lucra cu un profesor de la care a învățat limbajul de programare Python și atunci i-a apărut ideea să creeze un sistem cu care să poți să vorbești. „În același timp, aveam o relație la distanță cu cineva din New York și vorbeam mult prin mesaje, deci deja exista această interfață de comunicare mediată. Și mi se părea interesant cât de mult ne sperie AI-ul și avatarurile, ca și cum ar fi ceva complet «altceva», dar de fapt noi deja trăim prin interfețe digitale tot timpul, doar că nu le mai percepem ca fiind problematice”. Așa a început să dezvolte ideea din spatele Abel & I și, în paralel, proiectul Genesis – practic aceeași lume, construită dintr-un mix de fotografie, CGI și AI.
Am vorbit cu Aurora și despre limitele etice în ce privește folosirea AI în artă. Pentru ea și felul în care lucrează cu inteligența artificială, acest tip de tehnologie devine doar un material, un sistem compozițional. Partea etică o negociază și prin faptul că predă și poate să deschidă discuții mai clare cu studenții despre ce anume este în regulă la AI, ce nu și ce implicații are folosirea unei astfel de tehnologii. Întrebarea care apare cel mai des, îmi spune ea, este dacă putem să lucrăm cu această tehnologie și cum am putea reuși să facem asta, având în vedere că inteligența artificială schimbă cu totul procesele cu care ne-am obișnuit. Își amintește că atunci când s-a popularizat ChatGPT era asistentă la Media History și, dintr-odată, cadrele didactice trebuiau să corecteze eseuri de care nu erau sută la sută siguri că au fost scrise de către oameni sau AI.
Nu folosește imagini generate cu AI în mod direct în practica ei artistică, ci mai mult ca instrument conceptual și de lucru. „E complicat, pentru că deschide multe probleme: structurale, economice, politice. Și cred că a destrămat multe certitudini, inclusiv felul în care înțelegem imagini, adevăr, fotografie, jurnalism. Pentru că înainte exista ideea că o imagine fotografică e «adevărată». Dar poate că nici asta nu era complet adevărat, doar că acum e mai vizibil. Devine și mai complicat când vezi cum aceste tehnologii sunt folosite politic, ca instrumente de influențare a imaginației colective, indiferent dacă imaginea e reală sau nu. Și cred că lucrurile abia încep să se schimbe.”
Încheiem discuția în timp ce discutăm despre viitor și cât e de incert, dar și cât de mici și neputincioase ne simțim în tot acest proces.
***
În martie, eu și Aurora ne-am văzut într-un apel video. Aflase de puțin timp că a primit viza de artist pentru a pleca în Statele Unite, unde urmează să participe la expoziția Total Flow la New Museum din New York, ca membră a NEW INC’s Art & Code Y12 – programul de tip incubator cultural al muzeului dedicat artiștilor care lucrează la intersecția dintre artă și tehnologie. Art & Code este oferit în parteneriat cu Rhizome, o organizație artistică americană non-profit care susține și oferă o platformă pentru arta noilor media. Expoziția, curatoriată de Mindy Seu, artistă specialistă în tehnologie și autoarea Cyberfeminism Index, poate fi vizitată între 3 și 10 iunie. Tot acolo, Aurora Mititelu va fi parte dintr-un talk, alături de alți cinci artiști, în care vor vorbi despre cum se intersectează practicile lor cu tehnologia computațională și cercetarea.
De fiecare dată când ne-am întâlnit, eu și Aurora am vorbit despre plecare și despre cât de greu poate să fie acest proces. Toate imaginile cu planurile ei detaliate, organizarea și determinarea ei m-au făcut, cumva, să reflectez mai atent inclusiv la cum se simte arta Aurorei și la ideea de control din spatele ei, pe care o menționa și ea.
De atunci m-am întors de multe ori la conversațiile noastre, la ideile și întrebările pe care le ridică munca ei despre autonomie și identitate, dar și despre relația noastră cu aceste sisteme tehnologice pe care încă nu le înțelegem pe deplin. O văd pe Aurora în noua ei casă din New York, în timpul unui videocall, și îmi spune zâmbind că simte că și-a găsit în sfârșit locul și în State. Se simțea asta chiar și din spatele ecranului, m-am gândit atunci.
Imaginile din articol sunt editate de către Aurora Mititelu și fotografiate de Nur Khamis. Mulțumiri lui Filippos Charangionis (model – Abel), Bogdan Fuior și Andrei Lungu, care au ajutat cu spațiul pentru realizarea fotografiilor.
