Familie / Femei

Anchetă: Artistă și/sau mamă?

de Andra Matzal, Ioana Pelehatăi, Luiza Vasiliu, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 20 mai 2016

Motto:
„Spune-mi Doamna Supă
 Spune-mi Doamna Spală-Vasele
Spune-mi Doamna Întinde Rufele
Spune-mi Doamna Imediat.”
(din Habemus Bebe, de Elena Vlădăreanu)

Am invitat șapte femei să vorbească despre relația complexă dintre maternitate și viață profesională. Svetlana Cârstean și Elena Vlădăreanu fac literatură, Suzana Dan e artist plastic, Dana Anghel e stilist, iar Raluca Durbacă, Ada Solomon și Anca Damian lucrează în cinematografie. Nevoia de a crea spațiu de discuție pe această temă a pornit de la o polemică stârnită de o afirmație controversată despre maternitate și carieră, făcută de Cristi Puiu în acest interviu pentru Scena9. Declarația regizorului a atins puncte nevralgice, care, odată zgândărite, au produs virulențe, critici, întrebări, confesiuni. De-acolo, a ieșit la iveală necesitatea unei dezbateri care, deși nu e nouă, se poartă din ce în ce mai vocal.

Se poate vorbi de subreprezentarea femeii în arte - și, extrapolând, în alte profesii? Un studiu realizat pe parcursul a 7 ani, de Rețeaua Audiovizuală a Femeilor din Europa spune că da: deși 44% dintre absolvenții școlilor de film sunt femei, mai puțin de jumătate dintre ele ajung să lucreze în industrie, doar 20% dintre filmele europene sunt regizate de femei și 84% din finanțări sunt direcționate către bărbați.

Până la urmă, în rândul celor pe care îi numim „mari artiști” se numără mai puține femei decât bărbați. De ce? Un eseu al Lindei Nochlin, publicat de ARTNews în 1971 indică o problemă sistemică. Contextul istoric, socio-economic și cultural, i-a dat mereu acces la educație și practică artistică doar bărbatului alb, din clasa de mijloc. Femeile n-aveau acces la anumite îndeletniciri „rușinoase” (cum ar fi pictura după model nud), iar cărțile de bune maniere le aminteau că o specializare tehnică/artistică le-ar distrage atenția de la adevărata lor vocație: maternitatea, familia, căminul. A-ți construi o carieră ca femeie, scrie Nochlin, „a necesitat întotdeauna o doză de neconvențional”.

Totuși, femeile ce zic? Scena9 le-a adresat două întrebări celor 7 invitate:

  1. Credeți că există o problemă de subreprezentare a femeilor în domeniul în care activați?
  2. Cât de greu vă este (sau credeți că v-ar fi) să păstrați echilibrul între maternitate și carieră?

Anca Damian, producătoare, scenaristă, regizoare (Crulic, Întâlniri încrucișate, Muntele magic):

„În regia de film avem de-a face cu o lume a bărbaţilor în  primul rând, care prin diferite atitudini şi abuzuri, nu prea lasă loc în jur.”

Cred că există cel puţin din două motive pentru o prezenţă mai fragilă a femeilor în regia de film. Primul se datorează faptului că femeile sunt altfel implicate biologic şi emoţional în familie şi în creşterea copiilor. Pentru o femeie, împlinirea personală este mai importantă decât pentru un bărbat. Anii cei mai buni ai maternităţii se suprapun cu anii de tinereţe. Chiar dacă la absolvirea facultăţii ele par că îşi vor urma chemarea, multe femei îşi schimbă mai apoi priorităţile. E normal asta, şi viaţa are valoarea ei dincolo de orice carieră profesională. Când revin, de cele mai multe ori femeile nu sunt în acelaşi punct în care reiau înainte de-a deveni mame, ele au de recuperat un handicap mult mai mare şi trebuie multă determinare pentru a reajunge în punctul de unde au ieşit din profesie. Dacă nu au o au, înseamnă că vocaţia nu este destul de puternică.

Al doilea motiv pentru care sunt puţine femei care reuşesc în regia de film este că avem de-a face cu o lume a bărbaţilor în  primul rând, care prin diferite atitudini şi abuzuri, nu prea lasă loc în jur. Am trăit toate formele de misoginism: de la impresia că nu exişti pentru comunitate, eşti pur şi simplu invizibilă, până la abuzuri de putere de toate tipurile. Am învăţat să trăiesc cu asta, însă de observat nu pot să spun că nu observ. 

Traseul meu profesional a fost la potenţialul lui înainte de-a fi mamă şi după ce fiul meu a avut 13-14 ani. Nu am regretat niciodată că i-am acordat timpul necesar atunci când avea nevoie de mine. Când însă a devenit adolescent, am revenit poate mai în forţă decât aş fi făcut-o dacă aş fi putut lucra cu continuitate, pentru că  aveam mult mai multe de spus şi timpul devenise preţios pentru mine. Problema care rămâne însă este cât din viaţa personală eşti dispus să sacrifici, pentru că, vrând-nevrând, pentru a face ceva la nivelul performanţei trebuie să sacrifici timp din viaţa ta.

Trailerul filmului „Crulic”, regizat de Anca Damian

Elena Vlădăreanu, scriitoare (spațiu privat, Habemus Bebe):

„Dintr-odată, maternitatea a devenit subiectul zilei. A intrat pe agenda cool a artiștilor și a celor care formulează și interpretează păreri. Altfel spus, noroc că tot un bărbat aduce tema asta pe agenda zilei.” 

Dacă aș răspunde la această întrebare, ar însemna să apelez și eu la instrumentul cel mai la îndemână, presupoziția. Nu am date, nu știu dacă există date privind numărul de bărbați vs. numărul de femei care scriu. Dar ar trebui să vorbim despre lipsa de susținere, despre mefiența cu care sunt privite femeile în literatură, despre grila de lectură care li se aplică scrierilor lor și care, ca să dau ca exemple extremele, le oferă „coaie” atunci când scriu bine și, cu aceeași generozitate, statutul de „curvă” sau, după caz, „nefe” dacă scriu în afara tiparului. Păi sigur că ți se ia la un moment dat. Sau cum zicea un dramaturg american pe care l-am mai citat, atunci când o femeie scrie chick lit, e chick lit. Când un bărbat scrie chick lit, ia Pulitzer. Deci și la case mai mari.

Noi am făcut un spectacol în 2014 exact pe tema asta (Habemus bebe , în echipă: Dana Voicu, Lala Misosniky, Carmen Florescu, eu și Robert Bălan,), cum continuă viața unei femei după ce devine mamă. Apoi, la Polirom, în 2015, a apărut o carte, despre scris și maternitate, coordonată de Alina Purcaru și scrisă de femei. Au trecut ca și neobservate. Sigur, am discutat tot noi despre ele, femeile scriitoare și artiste și mame, dar nu am rupt gura Facebook-ului, a fost tot o temă de budoar, să-i zic așa. „De-ale lor, de-ale femeilor”. Acum, Cristi Puiu a spus ceva controversat într-un interviu. Poate prost formulat. Poate insuficient lămurit. În fine. Dintr-odată, maternitatea a devenit subiectul zilei. A intrat pe agenda cool a artiștilor și a celor care formulează și interpretează păreri. Altfel spus, noroc că tot un bărbat aduce tema asta pe agenda zilei. Nu cumva ce a spus el e o oglindă în fața a ceea ce se crede în mod obișnuit în societatea românescă? Că după ce naști nu-ți mai arde de nimic? De parcă femeia nu ar avea un alt rost, decât acela de a se vedea mamă. Bun, probabil există un delay între intenție și realizare, cel puțin în primele luni (în primul an), nu mai ai tot timpul din lume, deși capul îți vuiește de idei, te întrebi de o mie de ori dacă merită să renunți la o oră de somn din cele câteva ore, dar până la urmă o faci. Știu femei care se trezeau în miezul nopții, atunci când bebelușul dormea, scriau, apoi se întorceau în pat. 

Dar ce înseamnă carieră? Ce înseamnă succes? Probabil în film mărimea carierei sau a succesului poate fi măsurată în funcție de premii, de prezența la festivaluri, de numărul de spectator. Dar cu literatura contemporană ce faci? Sau, și mai specific, cu poezia contemporană? Pentru mine, este un succes că mi-a apărut o carte de poezie în Italia, dar este absolut irelevant pentru oricine altcineva. Mi-am pus fetița de cinci luni în sling și, după multe ore petrecute pe drum, mi-am prezentat cartea împreună cu ea la un târg de carte. Asta nu cred că mă face o mamă lamentabilă. Dar nici o artistă mai grozavă. Pur și simplu face parte din viața mea. Poate peste câțiva ani, când concediul de paternitate va deveni o obișnuință printe tați, un bărbat își va pune puiul în sling și va merge cu el peste mări și țări să-și prezinte cartea. Asta nu îl va face un tată lamentabil, dar nici un artist mai grozav deși, pot să pun mâna-n foc, el va crede altceva.  

Ce mi se pare trist acum, dincolo de sexismul ideii că femeia e artistă până naște, apoi adio!, este că ne dăm în capul unii altora. Avem o cultură contemporană și așa împovărată de griji – lipsa banilor, linii de finanțare puține, sistem administrativ prost și concurență neloială, public restrâns, lupta pentru supraviețuire etc. -, în care suntem uniți, frați și surori, și noi am început războiul sexelor.  

Trailerul spectacolului „Habemus bebe” de Elena Vlădăreanu

Dana Anghel, experiențiator permanent, stilist freelancer, hub uman și mamă dedicată cu normă întreagă:

„Am ajuns curând mama care fuge la job de haosul de acasă și care acasă nu scapă de presiunile jobului.”

Acum aproape cinci ani m-am trezit în postura de a primi un job 24/7 pe perioadă nedeterminată. Acela de mamă. Peste o vreme s-a dublat. Eram încă indecisă ce să fac cu viața mea și mai tatonam perioada de experimentări fără a ști încotro să-mi croiesc o carieră, iar brusc m-am trezit că trebuie să mă împart între job și... Job. Asta mi-a stârnit dileme, însă mi-am dat seama curând că nu sunt genul carieristă, dar mi-am dorit foarte mult să fiu mamă și încerc să fac o „carieră” din asta. Într-o lume ideală, aș fi stat acasă și m-aș fi dedicat în totalitate maternității. Sau nu, că probabil aș fi luat-o razna. Realitatea m-a trimis înapoi la muncă destul de repede după nașterea copiilor și am ajuns mama aia care vrea și încearcă să le facă pe toate, care se împarte în mii de bucăți și le ține într-un echilibru instabil ca un jongleur pe uniciclu. Bucuriile pe care le-au adus copiii au fost cireașa de pe tortul împlinirilor personale, dar prezența lor în viața mea a complicat totul. Așa că am ajuns curând mama care fuge la job de haosul de acasă și care acasă nu scapă de presiunile jobului. O mamă care muncește și care oricât de mult s-ar strădui să ofere copiilor simte că nu le oferă destul. Și nu vorbesc aici de cadouri, dulciuri, călătorii sau împlinirea tuturor dorințelor, ci de timpul efectiv petrecut împreună, de momentele de calitate care se vor transforma în amintiri frumoase, de experiențele trăite împreună care ii vor influența ca persoane, de siguranța și încrederea că cineva este mereu acolo să-i sprijine, să-i înțeleagă și să-i ajute când e cazul, dar mai ales să-i accepte și să-i iubească necondiționat. Mi-am dat seama că pentru a mă apropia cât mai mult de modelul ideal de mamă din mintea mea, copiii sunt pe primul loc, iar tot restul trece pe un plan secundar, inclusiv cariera. 

Dar nu văd asta ca pe un sacrificiu pe care îl fac, ca pe o renunțare, o complacere, o alunecare în mediocritate. Înseamnă că I’ll do my best, în primul rând pentru stima mea de sine și mai puțin pentru faimă și câștiguri financiare. Înseamnă că o să le dau copiilor mei un motiv să fie mândri de mine, dar fără a-i priva de apropierea, grija și dragostea de care au atât de multă nevoie. Chiar dacă asta înseamna să luăm micul dejun în mașină în drum spre birou, alăptări în rulota de pe platoul de filmare sau excursii neplanificate în depozite de recuzită. Pentru că, la sfârșitul zilei, important e să te duci la culcare fără regrete, cu un mare zâmbet de satisfacție pe față că ai fost acolo pentru toată lumea și toată lumea este fericită.

Pentru că domeniul meu de lucru este despre haine, e mai populat de doamne decât de domni, așa că nici nu se pune problema de subreprezentare, dar de multe ori muncim mult, greu, în salturi și departe de casă. Și se intâmplă de multe ori să ne trezim că suntem una din cele trei femei într-o echipă de optzeci de oameni. 

Sveltana Cârstean citește din poezia ei

Svetlana Cârstean, poetă (Floarea de menghină, Gravitație):

„Copilul meu a primit și primește în viața lui diverse tipuri de experiențe, inclusiv aceea de a avea o mamă care scrie. Asta e realitatea noastră, realitatea lui.”

Cred că sunt un om norocos. Am un copil și două cărți. Aș fi putut avea mai multe cărți și mai mulți copii, e adevărat. Nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună dacă nu aș fi scris sau dacă aș fi renunțat la scris. Cred că aș fi fost pur și simplu alta, altă persoană. Cred că pentru mine și copilul meu a fost mai bine ca eu să scriu. Nu m-am oprit niciodată din scris din cauza rolului meu de mamă. Din alte motive m-am oprit. Dar cum spuneam, sunt un om norocos. Prietena mea e pictoriță. Ea s-a oprit din pictat. Și nu pentru că nu a mai simțit nevoia să picteze. Ci pentru că, neavând atelier, nu putea lucra în același loc unde își creștea și copilul, fie și numai din cauza substanțelor cu care își trata pânzele înainte să se apuce de lucru. Eu puteam scrie și pe colțul mesei, puteam reciti după ce adormea copilul, puteam rescrie dimineața de tot, înainte ca lumea să fie iar trează. Dar pentru structură, pentru construcția textelor, a volumelor, aveam mereu nevoie de mai mult timp, de o continuitate mai susținută și atunci așteptam să vină momentul bun. Prin urmare, am fost prin definiție mai norocoasă din punct de vedere tehnic. 

Nu mi-am pus niciodată problema să renunț la scris din cauza maternității. Maternitatea nu vine să înlocuiască nevoia ta de a crea. Aceasta din urmă supraviețuiește oricum. Copilul meu a primit și primește în viața lui diverse tipuri de experiențe, inclusiv aceea de a avea o mamă care scrie. Asta e realitatea noastră, realitatea lui.

Există multe poete reprezentative în poezia românească de azi. Ele nu scriu o poezie feminină, ele scriu pur și simplu poezie. E destul de greu să nu le vezi, să nu le recunoști forța. La o privire atentă, poți observa că nu conduc nimic, că nu se aruncă în jocurile de putere, că din când în când, aproape comemorativ, se organizează pentru ele mese rotunde despre literatura feminină. Cam atât.

Raluca Durbacă, scenarist și critic de film (Film Menu):


„Nu cred că putem vorbi de subreprezentare, ci de o lipsă de acces la anumite meserii”

În acest domeniu, al cinemaului, nu cred că putem vorbi de subreprezentare a femeilor. În schimb, putem vorbi de o lipsă de acces la anumite meserii. De exemplu, întâlnești multe producătoare sau scenografe, dar extrem de puține regizoare sau operatoare/ directoare de imagine. Și asta nu pentru că în UNATC n-ar exista studente ale secțiilor aferente. Cred, în schimb, că e o chestiune de încredere. Prima e încrederea producătorilor în regizoare sau operatoare (lucru ironic, având în vedere multitudinea de producătoare din domeniu). A doua e încrederea pe care femeile o au în abilitățile lor, pentru că nu sunt încurajate să practice aceste meserii sau pentru că, în momentul în care încearcă să le practice, sunt întâmpinate cu ostilitate. (Eu am fost întâmpinată uneori, de o mică parte, e adevărat, a bărbaților din domeniu cu apelative de tipul „fătucă” sau „fetișcană”, sau s-a țipat la mine și am fost jignită.) Deci, discuția e mai nuanțată.
 
Nu știu cât de dificil e echilibrul cu maternitatea, pentru că nu am copii. Dar îmi imaginez că ar fi complicat, deși nu imposibil. Cu siguranță dorința de a urma o carieră nu m-ar transforma automat într-o „mamă lamentabilă”. Mă deranjează aruncarea responsabilității facerii și creșterii copiilor doar în curtea femeilor și mă irită condescendența și lipsa de respect a discursurilor care sugerează că unica menire a femeii e să producă miracolul vieții. Ce-ar fi dacă le-am spune și noi bărbaților ce-ar trebui să facă? 

Lucrare de Suzana Dan, 2007

Suzana Dan, artist vizual și manager cultural (Noaptea Galeriilor):

„Ăsta este cel mai important lucru dobândit în viața profesională de când sunt mamă: faptul că, vrei nu vrei, musai trebuie să devii eficient cu timpul și disponibilitatea ta pentru orice.”

Numeric aparent nu, dar decizional da. Ceea ce mă ingrijorează însă, nu este neapărat subreprezentarea, cât agresivitatea dobândită o dată cu poziționarea într-o treaptă superioară ierarhic atât din partea bărbaților, dar mai ales cea a femeilor. Pe de altă parte, avem situația de la Catedra de Pictură a Universității de Arte din București, care este bizară rău prin încăpățânarea cu care este prezervată ca un ultim sanctuar în care femeilor nu le este permis accesul. Să nu-mi spună careva că în ultimii douăzeci de ani nu au absolvit acolo artiste foarte bune, că leșin; deci motivul pentru care nicio femeie nu a fost / nu este profesor acolo se subînțelege.  

Ca o mică concluzie, da, există situații în care absența femeilor este total nejustificată, dar totodată, cu tot respectul față de mișcarea feministă, îmi permit să consider cu mult mai importantă calitatea umană a unui individ, dincolo de gen.

Am reușit să dau prioritate maternității când a fost cazul și am lasat-o să crească “la liber” fără să mă simt copleșită ca de o extra-sarcină din fișa de post. Și pe chestia asta nu sunt un model de părinte, nici pe departe. 

Ca manager de proiecte culturale, e un pic mai greu și, dacă mai fac ceea ce fac este doar pentru că încă îmi iubesc proiectele. De altfel, cred că ăsta este cel mai important lucru dobândit în viața profesională de când sunt mamă: faptul că, vrei nu vrei, musai trebuie să devii eficient cu timpul și disponibilitatea ta pentru orice.

Trailer al filmului „Aferim” de Radu Jude, produs de Ada Solomon

Ada Solomon, producătoare (Aferim, Poziția copilului):

„Nu-mi place nici ideea de a avea un culoar favorizant pentru că sunt femeie, asta înseamnă până la urmă că trebuie să primesc o scăriţă ca să fiu la înălţimea bărbaţilor.”

Există o problemă de subreprezentare a femeilor în toate domeniile artistice, la noi şi în lumea largă, şi unii muncesc pe brânci să corecteze prin norme povestea asta, să introducă cote, să forţeze prezenţa femeilor regizor în cinematografie, de pildă, domeniul meu de activitate și cel pe care-l cunosc cel mai bine. În România, în procesul de selecţie și finanţare publică a proiectelor nu am simţit niciodată că există discriminare, că cineva zice „Asta e o femeie, n-am încredere, să mai stea”. Dacă restrâng domeniul şi mă refer la femeile producător din România, lucrurile se inversează şi sunt de fapt mai multe femei decît bărbaţi. Fac o lista scurtă, la prima mână, a colegelor mele, într-o ordine aleatoare: Velvet Moraru, Oana Iancu, Anca Puiu, Oana Giurgiu, Monica Lazurean, Anamaria Antoci, Gabriela Suciu, Anca Damian, Iuliana Tarnoveţchi, Marcela Ursu etc.

Mă irită niţel împărţeală asta pe genuri. Mai ales că astăzi cam purtăm cu toţii pantaloni. Pentru mine un cineast e un cineast, un artist e un artist şi mă interesează prea puţin dacă e bărbat sau femeie. Nu-mi place nici ideea de a avea un culoar favorizant pentru că sunt femeie, asta înseamnă până la urmă că trebuie să primesc o scăriţă ca să fiu la înălţimea bărbaţilor. Lasă că stau eu aşa pe vârfuri şi în general, pot să sar mai sus ca ei, la nevoie, că-s mai uşoară. În familia mea, în relaţie cu profesia, am avut următoarea situaţie: multă vreme am fost soţia soţului meu. După un timp, soţul meu a devenit soţul soţiei. Acum lucrurile sunt echilibrate: eu sunt soţia soţului meu în zona documentaristă, iar soţul e soţul soţiei în zona de ficţiune. Lucrurile iată, se aşază de la sine.

În ceea ce priveşte maternitatea şi cariera, cred că lucrurile sunt aşa cum alegi tu să te raportezi la ele. Dacă decizi că eşti mamă în primul rînd şi tu eşti cea care trebuie să se ocupe primordial de copii, atunci e aşa: copiii primează, cariera vine după. Dacă însă decizi că rolul de părinte se împarte egal între cei doi părinţi şi partenerul tău e de acord cu asta, atunci se pot face echilibrat ambele. Eu probabil că sunt o mamă atipică. Nu stau să verific caiete în fiecare seară, nici nu sun la profesori o dată pe săptămână ca să văd ce a făcut odorul, de ce a îndrăznit cineva să-l certe etc. Nici nu m-am dat peste cap să facă copiii mei 500 de activităţi suplimentare după şcoală şi, avînd în vedere că unul dintre copiii mei are deja 19 ani, îmi pare că n-am greşit major lăsîndu-l să se descurce mai degrabă singur cu şcoala.

Nu cred că sunt o mamă lamentabilă, dacă considerăm că sunt o persoană cu o carieră reuşită. Mă feresc să spun că sunt o femeie de succes, nu cred în sintagma asta, iar succesul e o chestiune așa de relativă – depinde din ce perspectiva te uiţi, depinde de ce consideri tu că e succesul, depinde de cât de mult te recunoşti tu în ceea ce văd alţii că ai fi, depinde de cât de bine te simţi tu în pielea ta de fapt. În plus, succesul e ceva extrem de efemer, relaţiile – de familie, de prietenie, de lucru – nu. Şi de fapt de aici porneşte discuţia, iar discuţia asta e la fel de valabilă pentru oricare dintre părinţi, nu e mai acută pentru mame decât pentru tați. Cred că pentru confortul emoţional al unui copil e nevoie de doi părinţi şi că e foarte greu ca unul să îl suplinească pe celălalt. Şi când vorbesc de doi părinţi, asta nu înseamnă în mod necesar că cei doi părinţi trebuie să fie împreună, dar să fie amândoi alături de copil. Dacă acest fel de a vedea lucrurile este out-of-fashion, eu sunt ok să nu fiu „în tendinţe”. Mai cred că dragostea şi grija nu se măsoară în timpul petrecut fizic cu copilul, ci în calitatea timpului pe care-l petreci cu el şi modul în care reuşeşti să-i transmiţi o seamă de valori. E uneori mai simplu să sufoci decât să găseşti puterea de a lasă spaţiu de manevră.

În loc de încheiere: chiar dacă aş putea alege la primăria Bucureşti o femeie „de succes” şi mamă, prefer să aleg un bărbat fără copii care e mult mai convingător pentru sistemul meu de valori.

Post Scriptum

Artista Amanda Palmer, cunoscută pentru campaniile de crowdfunding din care-și finanțează proiectele artistice, a fost întrebată de o femeie care-i era fan, dacă cere bani pe Patreon ca să-și finanțeze și sarcina. Palmer i-a răspuns în stilul caracteristic, onest: s-a temut că noua identitate de mamă o să-i tulbure și-o să-i schimbe identitatea de artist, pe care-a construit-o toată viața. Dar își asumă riscul și continuă să ceară bani pentru arta ei, pentru că nu există linii simple de demarcare între procesele din care-ți construiești identitatea. Există alegeri individuale, din care construiești și viață și artă.


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK