Când războiul a dat buzna în adolescența lui, Kais Massoud a învățat câte ceva despre viață și moarte. Apoi a ajuns în România.

Acum trei ani, Kais Massoud a decis să plece din Damasc, capitala Siriei. Cu viză de studii, sau în cel mai rău caz, pe mare. Avea 20 de ani și era student în anul 2 la Facultatea de Arte. Se săturase să învețe pe întuneric, să nu aibă apă curentă zile la rând.

„Războiul nu e doar despre moarte. Nu aveam electricitate 12 ore pe zi. În ultimii 3-4 ani, am fost complet în întuneric. Dacă mă întrebi de ce m-am mutat, pot să spun că mai degrabă din cauza lipsei electricității decât din cauza fricii de a muri”, îmi spune Kais la prima noastră discuție, în primăvara anului trecut. 

Ne plimbăm prin Cișmigiu, povestind în engleză și română. Copiii se joacă, un tip cântă la darabane. „Oamenii din Siria nu se mai sperie de moarte acum. E foarte normal. Și dacă aud bombe merg la muncă sau la școală. S-au obișnuit.”

În primul an în România, l-au întrebat mulți dacă nu e bucuros că vede zăpadă. Dar ninge și în Siria, le-a răspuns. Portarul de la căminul Universității Naționale de Arte din București, un tip pe la 50 de ani, l-a întrebat de unde e. Și și-a făcut pierce-urile în Siria? Și tatuajele? Deși e musulman? Kais i-a zis că nu e musulman, ci face parte din comunitatea druzilor, dar sunt și musulmani cu tatuaje și pierce-uri.

Cei mai mulți dintre prietenii lui au ajuns, ca refugiați, în Occident. În schimb, el a sosit cu o viză de studii în Europa de Est, într-un climat relativ ostil. În 2016, cam toată regiunea se declarase împotriva primirii refugiaților. 56% din români credeau că nu ar trebui să primim niciun refugiat.

Kais e unul dintre cei aproape 5.200 de sirieni care trăiesc în România cu permise de ședere. Dintre aceștia, peste 4.100 au permise de ședere temporară (pe trei sau cinci ani, aici intră și cei veniți la studii, ca și Kais). 1.052 au permise de ședere pe termen lung (noul termen pentru ședere permanentă), conform datelor primite de la Inspectoratul General pentru Imigrări. În afară de aceștia, mai sunt câteva mii de sirieni care și-au obținut cetățenia română, a spus Mazen Rifai, un jurnalist sirian stabilit în România.

Cum e viața unui tânăr sirian în România? Cum se transformă relația lui cu familia? Și mai ales, cum se vede viitorul când ești departe de casă, când chiar noțiunea de casă devine tot mai improbabilă?

 

Adolescența

Kais s-a născut în As-Suwayda, un oraș de deal din sud-vestul Siriei, liniștit și curat, la două ore de Damasc. Acolo a fost acasă, pentru mult timp. „Îmi iubesc copilăria. Fericirea e atât de ușor de trăit când ești copil. Dar în situații normale, nu în război sau sărăcie”. Adolescența i-a fost dementă și frumoasă, la început. Dar cu nimic diferită față de viața puștilor din alte părți ale lumii. Când a ajuns în România, a auzit fix aceleași povești: muzică, dragoste, petreceri.

Dar la 16 ani, a început războiul. Era în clasa a 10-a. Nu a înțeles ce se întâmpla pentru că totul a fost foarte rapid și neașteptat.

„Ca și cum dormeai și te trezești în altă situație. În război. Auzi că se întâmplă ceva ciudat în alt oraș. Auzi de ISIS. Era pentru noi la fel de ciudat cum e pentru voi. Ce e ISIS? Nu știam numele ăla.”

Orașul lui a fost bombardat de două ori: o dată spitalul și o dată o clădire a administrației locale. „Au murit mulți oameni. „Dar asta nu înseamnă că orașul a ajuns în război. Comparând cu Alep, noi eram în siguranță.” Doi dintre prietenii lui buni au murit împușcați într-un autocar, când călătoreau din As-Suwayda în Damasc.

Viața în timpul războiului nu se oprește, explică Kais. „Nu știu dacă e ok să spun asta.” La început, când aveau loc tragedii în alte părți ale Siriei, Kais și prietenii lui își anulau petrecerile. Li se părea că e lipsit de respect să mai iasă în oraș. Dar după ce asta se repetă de foarte multe ori, treci peste. Mergi la petrecerea sau la întâlnirea planificată. Nu poți rămâne în aceeași stare de paralizie. Nu ai cum.

Dacă mori, mori”

După liceu, Kais s-a mutat în Damasc, ca să studieze design la Facultatea de Arte. A stat un an și jumătate acolo. În unele zile, bombardamentele durau ore în șir. Cea mai mare parte a capitalei a rămas de-a lungul războiului civil sub controlul președintelui Bashar al-Assad, cu unele cartiere fiind ocupate, temporar, de către grupări rebele sau de către ISIS. Dincolo de pericol, Damasc era un oraș terminat. Toți profesorii buni plecaseră, nu era buget pentru educație, posibilitățile de a te dezvolta erau zero.

Pentru Kais, plecarea era singura opțiune: fie ilegal, fie cu o bursă de studii. A fost acceptat la facultate în România și Italia, dar Italia ieșea din calcul, pentru că e o țară prea scumpă.

Apoi a aplicat pentru viză în România. Cei de la Ambasada României din Damasc i-au zis că durează 40 de zile. „Am așteptat 40. 45. 50. 60. Și nimic. Sună-ne săptămâna următoarea. Am întrebat, primesc sigur? Au zis că nu suntem siguri. Poate că da, poate că nu.”

 

S-a sfătuit cu familia: dacă nu primea răspunsul în următoarele trei zile, urma să plece ilegal cu prietenii lui în Germania. În weekend s-a dus în Damasc ca să își ia la revedere de la cunoscuți.

În punctul ăla, ar fi plecat prin orice metodă. Nu îi era frica. „Mă simțeam atât de energizat la ideea aia. E greu să înțelegi. Eram în război deja de patru ani. Era destul pentru noi. Chiar dacă erau oameni care mureau pe mare, voiam să merg. Chiar și părinții mei erau ok. O să mergi. Dacă mori, mori. Dacă nu, nu. Și dacă stai e aceeași situație. Oricum poți să mori.”

Luni dimineața l-a sunat tatăl lui, Nabeel. Primise viza.

Altfel

Primul an în România a fost foarte greu. S-a trezit complet singur. Era prima dată când pleca de acasă, într-o cultură total diferită.

„Trebuia să fiu mereu atent. Să fac o impresie bună pentru că sunt străin și mai ales sirian. Să nu fac o greșeală. Să par de treabă, politicos.”

A studiat limba română pentru un an, apoi a dat examen de admitere la Universitatea Națională de Arte din București, departamentul de design. A fost interesat de arta vizuală de când era copil, de linii, forme, culori. Colegii de atelier se uitau insistent la el în primele două luni. „Se așteptau poate să mănânc altfel, să beau altfel. Să desenez altfel. Să mă îmbrac, să vorbesc altfel.”

 

Când spune că e din Siria, mulți sunt surprinși. „Serios? Ai venit de foarte foarte departe.” Distanța dintre România și Siria e, de fapt, aproape aceeași ca distanța dintre România și Franța. Aproximativ 1.700 de km.

A învățat să creeze și să mențină o oarecare distanță față de oamenii pe care i-a cunoscut. În felul ăsta a evitat posibile conflicte. Dar a rămas și destul de singur. A locuit într-o cameră de cămin, cu trei colegi și cu mulți gândaci, apoi într-un apartament pe care l-a împărțit cu studenți Erasmus.

Singurul băiat al meu”

Cu părinții vorbește o dată la câteva zile pe Whatsapp. Dar nu despre război. Oamenii din Siria nu mai vorbesc despre asta, spune Kais. „Ne întristăm un pic, o oră maxim, și ne întoarcem la viețile noastre.” În schimb, îl întreabă dacă a mâncat. Întrebarea universală a părinților din toată lumea.

Tatăl lui, Nabeel, a studiat în Cluj-Napoca, la Facultatea de Stomatologie, acum 35 de ani. I-am trimis un mesaj în care i-am spus că fac un material despre fiul lui și l-am întrebat dacă ar vrea să stăm de vorbă. Mi-a răspuns în română că de țara asta îl leagă amintiri bune și rele, dar cea mai frumoasă amintire e de când a trecut examenul la microbiologie în anul doi de facultate.

Băiatul lui a plecat din țară din cauza războiului, „un război nedrept și greu de înțeles”. Din Occident nu se înțelege exact conflictul din Siria, a explicat Nabeel, care crede că războiul e rezultatul poftei „de jaf și dominație” a marilor puteri.

În scurt timp, el era cel care punea întrebările. Dacă Kais a învățat română, dacă îl cunosc personal, cum se poartă. Mi-a recomandat niște cărți ca să înțeleg Orientul Mijlociu, pe un ton didactic. Apoi mi-a trimis mesajul ăsta.

 

Un nou provizorat

Vara trecută, Kais a mers o lună în Siria ca să își viziteze familia. A zburat la Beirut și apoi a luat o mașină până în Damasc, un fel de taxi împărțit cu alții. Nu a fost un drum ușor, cu mai mult de 20 de controale de graniță. Când l-a văzut, mama lui i-a spus că a slăbit. Lui i s-a părut că părinții lui au îmbătrânit. „Dar e ok”, spune Kais, ca să dea la o parte orice emoție.

Apoi a mers cu o bursă Erasmus în Poznań, un oraș polonez mai mic și mai puțin aglomerat ca Bucureștiul. Și-a vizitat în timpul ăsta și prietenii care emigraseră ilegal în Germania în urmă cu patru ani. Unii lucrează acum la magazine ca Zara, alții la firme de curierat. Au apartamente închiriate în Berlin și sunt mult mai stresați ca înainte. În ultimii ani, viața lor a fost doar muncă. Ca și Kais, au puțin peste 20 de ani. Ieșiți nu demult din adolescență, dar deja bine ancorați în viața de adulți.

 
Desene de Kais Massoud

De curând, Kais s-a întors din nou în București. Ne-am văzut la o terasă la mijloc de iunie și mi s-a părut mai stresat ca ultima dată când am stat de vorbă. Urmează un an greu: trebuie să își pregătească lucrarea de licență și să caute soluții ca să nu fie nevoie să se întoarcă în Siria. În 12 luni, viza de studii în România îi expiră.

Ar putea să se înscrie la un program de master undeva în Europa, dar ar vrea ceva mai stabil, nu doar pe o perioadă de doi ani. Ar vrea să aibă un loc de care să spună „ăsta e locul meu.” Prietenii lui care au mers ca refugiați au reușit să construiască ceva într-un loc. Pas cu pas. Sunt viitori cetățeni ai țării respective. Pe când o viză de student înseamnă un nou provizorat, urmat de stresul de a găsi o altă soluție după cei doi ani. Și o alta. S-a gândit să emigreze în Canada. Dar deocamdată nu știe cum.  

Pasiunea de a trăi

„Ce se întâmplă în Siria nu e atât de ciudat pentru mine”, spune Kais. Nedreptăți și războaie au existat mereu. Încă există. E suficient să te uiți la istoria oamenilor de culoare în America, adaugă el.

Kais crede că războiul din Siria se va încheia la un moment dat. În zece, treizeci, cincizeci de ani. E inevitabil. La fel cum, inevitabil, războiul va începe din nou, altundeva, la un moment dat.

„Povestea asta despre Siria va rămâne în urmă. Și alți oameni vor avea aceleași probleme cu războiul și vor suferi și vor trebui să își părăsească țara. Asta e viața. Asta e planeta noastră.”

Războiul l-a schimbat foarte mult, spune Kais. Dacă nu era războiul, era alt om acum. Sirienii din întreaga lume s-au adaptat extrem de repede la culturi noi, explică el. Prietenii lui din Germania au învățat limba într-un an. El a învățat româna.

„E pasiunea aia de a trăi după ce pleci din război. Să trăiești din nou. Să dovedești celorlalți că ești o persoană normală, care ascultă muzică, bea, e educată. Nu mai bună ca ceilalți, dar nici mai jos. Poate că asta e partea luminoasă a războiului. Mica parte luminoasă.”