Arte vizuale / Artiști

Artist Talk: Sorina Vazelina & Sașa Lazăr

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 2 octombrie 2020

Provocați de Noaptea Albă a Galeriilor (NAG), care împlinește anul ăsta 14 ani de București și 5 ani de când s-a extins în țară, am adus laolaltă doi artiști vizuali care ne plac mult - deși, cel puțin la prima vedere, par cum nu se poate mai diferiți: Sorina Vazelina și Sașa Lazăr. I-am întrebat despre arta lor și s-au întrebat și ei între ei - de ce artă, de ce desen, ce-ar fi făcut dacă nu se făceau artiști și ce fac anul ăsta la NAG.


În 2020, din motive de siguranță în vremuri pandemice (ca să evităm aglomerația), noaptea artei contemporane în România ține, ca-n basme, 3 nopți. În weekendul 2-4 octombrie, în București, Alba Iulia, Braşov, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Mediaș, Reşiţa, Sibiu, Târgu Mureş și Timişoara, suntem așteptați în galerii, muzee și spații artistice alternative, de la 18 până la 24. Programul complet îl găsiți aici.

Pe Sorina Vazelina, pe care o știți și de pe Scena9, din alte publicații independente sau cărți și fanzine DIY, dar și din colaborări cu ONG-uri, o puteți întâlni la București (deși ea e de loc din Timișoara). Desenează pe pereți grădinii de la Rezidența BRD Scena9, în al doilea episod din „Outside Histories” / „Istorii pe dinafară”. Ideea cu proiectul ăsta este să transforme zidurile care înconjoară curtea Rezidenței, o casă care a aparținut familiei regale, dar pe al cărei gard, din motive de preschimbare a locului în restaurant brazilian, acum se află figuri de azteci, amestecate cu elemente bizantine. Anul ăsta, Sorina are în plan să pună pe pereții ăia personaje cotidiene, desene cu trimitere la începuturile ilustrației românești și ce mai găsește ea prin sertare ascunse. 

Sorina (34 de ani) zice despre ea că e pe jumătate designer grafic, pe sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate. Prima oară am pus ochii pe ceva desenat de ea acum mai bine de patru ani, când am văzut la redacție niște hărți mari ale fiecărui sector din București, decorate cu viniete în care trăiau personaje reale ale orașului, întâlnite și repovestite de Sorina. De-atunci i-a desenat pe Cioran, Ceaușescu și Sofia Nădejde, a pus viața Cumințeniei Pământului într-o bandă desenată și a animat un întreg bloc (Liric). În ceea ce desenează Sorina poți să rătăcești liniștit cu orele, pentru că lucrările ei, fie că-s figurative, abstracte sau un amestec din cele două, funcționează ca o explozie de detalii și de entuziasm pentru oameni și poveștile lor.

Undeva la ceea ce eu percep drept un pol opus, cotidianul esențializat până la câteva linii, dar extrem de expresiv și plin de umor negru, se află desenele lui Alexandru (Sașa sau Sandi) Lazăr. Pe el l-am descoperit la Dispozitiv Books anul trecut înainte de Crăciun, când căutam un cadou pentru un prieten pe care-l văd des fix așa. Lucrarea lui Lazăr mi s-a părut perfectă, pentru că dojenește cu tandrețe dependența noastră, a tuturor, de smartphones și social media, amintindu-ne, în același timp, că suntem acolo, pe device-uri, căutându-ne unii pe alții.

Sașa Lazăr (40 de ani) e bucureștean, are doi copii și a lucrat mulți ani în publicitate. Anul ăsta a creat identitatea vizuală pentru Noaptea Albă a Galeriilor și are și un vernisaj la A5 Studio, cu expoziția „A Longer Exposure”, care va putea fi vizitată până la sfârșitul lunii. Despre expoziție, compusă din trei piese și cu un titlu care face referință la fotografiile cu timp lung de expunere, artistul zice că e „o analogie vizuală a ceea ce face mintea mea dacă stau prea mult pe un subiect sau pe o idee pe care vreau s-o desenez: experimentez contopirea ei cu ceva mai fluid, o schimbare sau o pierdere cu totul a sensului inițial.” I-am adus pe cei doi artiști laolaltă, într-o fereastră de Zoom. Din camera ei eclectică de lucru de la Timișoara, cu pereții acoperiți de artă, Sorina a pus la un moment dat webcamul și pe o lucrare de-a lui Sașa. El ne-a întâmpinat dintr-o cameră luminoasă, în fața unei ferestre deschise către blocurile Bucureștiului. În spațiul virtual dintre cei doi, am vorbit despre cum desenezi ce desenezi, despre mâncare, răbdare, lene și artă în pandemie.

Nina Jovanović (7 ani), cea mai tânără artistă de la NAG 2020, a creat o intervenție în cadrul „Outside Histories”

Scena9: Voi ce sentimente nutriți față de evenimentele organizate în pandemie? Vă dau vreo formă de anxietate, vi se pare important să existe în continuare, cum le vedeți?

Sorina: Eu cred că-s vitale, adică ai nevoie de locuri și evenimente, altfel ar fi ca un fel de imn muribund, așa, ca într-un film de Roy Andersson când se biciuie ăia pe stradă. Se mai opresc din când în când să se biciuie și după merg mai departe. E deprimant, e foarte deprimant, dar o dată pe săptămână merg la un eveniment, cu masca pe față, așa cum se cuvine. Cred că e nevoie să ne reconectăm, că tot avem nevoile astea ancestrale de comuniune. Oricât de rapid ar fi internetul, tot ai nevoie să intri în contact cu like-minded individuals

Sașa: Și mie mi se pare că e bine că sunt toate chestiile astea deschise, lucru care lasă la latitudinea fiecăruia cum se raportează la oferta socială, să-i zicem. Dar da, trebuie făcut cu precauție. În măsura în care nu aduni mulțimi la un loc, fluxul ăsta cultural ar trebui să fie prezent tot timpul. 

Scena9: Trăitul din artă era oricum super complicat și înainte de Covid. În contextul actual, credeți că se va mai putea trăi măcar cât de cât din asta?

Sorina: În perioada asta, în capul meu bâzâiau gândurile astea într-una: „Bă, fă altceva, fă altceva..." M-am apucat să mă ocup de seră, rup buruieni în loc să stau în fața telefonului, încerc să culeg pe acolo chestii sau orice, numai să nu stau să scrollez sau să rămân captivă într-un mediu mintal claustrofob. Dacă n-ar fi proiecte din astea cum e Scena9 sau câte o undiță aruncată de la un proiect sau altul, colaborări mai vechi, te deprimi. Noroc că mama e contabilă, că mi-a făcut PFA de la început. M-am bucurat pentru prima dată că am PFA, că am aplicat să-mi dea [statul] niște bani care m-au ajutat [în pandemie], că a fost o perioadă când a fost secetă, secetă. Și m-am mutat la Timișoara. Dacă eram la București clar nu mă descurcam cu chirie, cu mâncare. Eu, de exemplu, pe lucrări originale pe care stau poate și o săptămână, două, îmi iau maxim 200 de euro. Dacă ar fi să trăiesc numai din tablouri și din chichinețe din astea, portrete sau așa ceva, nu cred că aș reuși... Te-ar zdrobi. Deci e depresie, dar na, bine că putem refula și prelucra chestiile astea în ceea ce facem noi. 

Sașa: Eu voiam să zic un disclaimer: eu sunt oarecum nou pe piața de artă, să zicem că am doi ani de asumare a laturii ăsteia. Până acum doi ani am fost mai mult în publicitate, și pentru că n-am avut o istorie a trăitului din artă înainte de pandemie, poate nu-s cel mai bun să dau un răspuns pertinent pe speța asta. Eu nici n-am venit dintr-un creuzet d-ăsta artistic, să am păreri ale multor confrați, breslași. Dar mi se pare cumva mai hazy, venind dintr-o meserie în care îmi luam banii la sfârșitul lunii și totul era mai liniar din punctul ăsta de vedere. Cumva [arta și advertising-ul] se aseamănă, că practic ești singur cu restul lumii, dar în artă mi se par și niște volume mult mai gazoase. Proiecte care vin, pică, oameni care se răzgândesc. E o lume destul de imprevizibilă pentru mine.

Scena9: Cum s-a apucat fiecare dintre voi de artă și de ce?

Sorina: Păi, eu în copilărie nu mă prea integram. M-au dat de la șase ani la școală și super greu prindeam chestiile. Și atunci, în timp ce vorbeau oamenii, eu desenam. Îmi găseam acolo un loc unde mă putea retrage și nu simțeam că trebuie să fiu conform unor standarde. Într-a IX-a am fost la o expoziție a lui Roman Cotoșman [artist vizual experimental]. Bunica mea se cunoștea cu fratele lui, care mă întreabă la final „cum ți s-a părut?" Și zic că mi s-a părut că a suferit, nu știu ce văzusem eu în lucrările alea. Mi-a zis că [artistul] se operase și îi era super nașpa. Familia mea, care nu înțelege ce fac, îmi spune constant să mă reprofilez, să caut ceva stabil, ce dracu’ fac cu viața mea, n-am copil, dume din astea. Așa că atunci când fratele artistului a zis „Da, uite, bingo, ai înțeles ceva”, restul familiei era what the fuck? Atunci am găsit o chestie care mai în glumă, mai în serios, merge. E singurul lucru care îmi place.

Sașa: Eu am desenat de mic. Mi-au zis că am talent la desen și am continuat să desenez, dar n-am făcut nimic cu asta. Era o chestie pe care o făceam eu pentru mine și a rămas așa până la facultate, când mi-au dat voie să-mi aleg ruta în carieră și am dat la graphic design, unde am intrat și nu prea m-am dus. Intrasem și în publicitate și am preferat să mă duc acolo, pentru că la facultate nu-mi dădea nimeni bani, și la publicitate îmi dădeau. În publicitate am stat cam 19 ani, și am prins perioada de început, în care lucrurile erau foarte libere în comparație cu acum. Meseria nu era foarte reglementată, nici clienții nu erau chiar așa de clienți și atunci era o doză de libertate. Puteam să-mi manifest pornirile creative în cadrul meseriei. Chestia asta a dispărut din ce în ce mai mult, cu fiecare an. Și la un moment dat a rămas doar frustrarea că au devenit foarte divorțate - plăcerea de a face ce făceam și meseria. Că nu mai pot să desenez fără un brief. M-am reapucat să desenez pentru mine prin 2015-16 și de vreo doi m-am luat în serios cu chestia asta, în urma presiunilor pieței prietenilor.

Scena9: Amândoi desenați, dar sunt curioasă ce alte medii de expresie artistică v-ar tenta să explorați?

Sașa: Nu m-aș apuca să cânt, spre bucuria celorlalți. Încă nu sunt foarte comod cu noțiunea de artist. Îmi place mai mult ideea de comunicare vizuală și dacă ar fi să fac ceva tot într-un mediu creativ, m-ar interesa tot ceva în care aș reuși să comunic lucruri pe care le am de spus. Poate scris. Acolo poți să nu citești, pe când dacă cineva cântă nu poți să nu-l auzi.

Sorina: Eu am băgat grădinărit, e hardcore, așa. Am încercat și contabilitate. E interesant că dacă lucrezi cu niște cifre nu te atașezi de nimic, nu proiectezi nimic, sunt doar traduceri, translatări. Dar nu știu dacă aș suporta rutina asta, să stau la computer și să fac ceva care nu implică un joc al imaginației. Dar poate aș lucra la un magazin, sau la Glovo că m-aș da și pe bicicletă, că strângi povești. E foarte greu să lucrezi în mediu publicitar, e o finețe acolo când lucrezi cu vectori, că tu lucrezi cu vectori, nu?

Sașa: Am reînceput, da. Sătul de vectori din publicitate, m-am apucat să desenez, n-am vrut să-i mai văd. Acum am început să le dau înapoi ce-i al lor. Faci un cerc mai ușor din vectori.

Sorina: Trebuie să fii mai echilibrat dacă vrei să valorifici ce poate să facă vectorul, dar se vede căutarea unei forme de expresie dincolo de ceea ce era disponibil până atunci.

Sașa: Spre deosebire de computer, la un desen de mână totul e foarte organic, din tine, și atunci nu există greșeală. La calculator se simte chestia asta, că trebuie să joci și în regulile lui la vectori. Trebuie să fie un dans. Să faci lucrurile să lucreze împreună. Necesită mult mai mult timp și efort mental decât atunci când desenezi tu și lucrurile curg ca o imagine a ta.

Sorina: Îmi plăcea chestia asta la pop art, te forța să nu mai fie subiectivă expresia. Le limita paleta de exprimare, dar, în același timp, spuneau niște lucruri foarte valabile. 

Sașa: Eu, de exemplu, m-am depărtat voit de graphic design. Am încercat să scot tot ce era extra sau decorativ. Poate a fost o reacție la mediul publicitar, la tot nonsensul inerent care rezultă din 400 de oameni care încearcă să fie de acord cu o chestie.

Scena9: Am căutat similitudini între ce faceți voi doi și am găsit două: umorul, plus faptul că sunteți amândoi născuți în anii '80. Mă întrebam dacă simțiți că faceți parte din aceeași generație artistică. Dacă discuția asta despre generații mai e necesară în 2020.

Sorina: Stau și mă gândesc că dacă n-are timp lumea să se uite ca lumea la ce lucrez, la ce dracu’ mai bag atâtea detalii? Mă uit la generațiile care vin din urmă, cât de puțină răbdare mai au, și cum trebuie să reduci totul la un meme, sau la un haiku suficient de succint și de limpede, care să nu supraîncarce cititorul cu încă o poveste. Să fie suficient de minimal încât să se strecoare în cireada de evenimente care îți curg în fiecare zi prin fața ochilor. Mă gândesc că generațiile care vin după vor avea și mai puțină răbdare. E o dependență maximă, mă bucur că n-am avut Facebook când eram adolescentă. Nu știu câtă lume mai citește o carte. Ai nevoie de suficientă liniște interioară sau să te forțezi să te pui să te alimentezi cu informație - nu numai la mâna a zecea din nu știu ce serial. Să cauți și în cărți, să compari surse. Mă gândesc constant la asta, la ce loc mai are comunicarea vizuală în fluxul accelerat al lucrurilor.

Sașa: Pentru mine, discuția despre generații nu a avut rost până la o vârstă. Înțelegeam că termenul are un sens istoric, dar nu avea un sens personal. Acum are, fix pentru că am și eu o istorie, pentru că sunt destul de bătrân să am niște etape în cadrul muncii mele. Și atunci pot să mă uit retrospectiv și să-mi dau de unde vin niște chestii. Cred că discuția are sens în momentul în care vrei să știi de unde vii și unde te localizezi, să îți faci un GPS cultural. Mi se pare mișto că Sorina are multe referințe pe care eu le-am uitat, poate nici nu le-am avut. Lucrurile au o curgere, și curgerea asta le dă și un sens. Cred că îți găsești mai ușor sensul așa, raportându-te la o chestie structurată, care e istoria meseriei în care lucrezi.

Sorina pictând gardul Rezidenței BRD Scena9

Scena9: Dacă v-aș pune pe fiecare dintre voi să povestească unui om care nu a auzit de celălalt ce face celălalt - adică e tipa asta, e tipul ăsta care desenează -, cum v-ați povesti?

Sorina: Unul din puținii ilustratori pe care i-am văzut în ultimul timp că lucrează foarte concis. A căutat niște formule vizuale care să reducă - nu la absolut, dar la imediat -, hărmălaia sau ce procesează el în momentul ăla. Unele chestii mi se par filosofice, altele mi se par, așa, ca niște jocuri optice. Sau o destructurare a lui Matisse și o restructurare. Se simte că are cunoștințe în istoria artei, o chestie pe care mulți oameni care se aventurează în publicitate nu o au. Mai ai și copii, pe deasupra, și nu știu cum reușești să fii atât de echilibrat.

Sașa: E fix pe dos, liniște nu e. Dar munca mă liniștește, e o muncă de limpezire. Fix atunci mă liniștesc. E singura chestie care îmi mai suge atenția, într-o stare bună a creierului. În rest nu mai reușesc să citesc o carte sau să văd un film. Mulțumesc, e destul de accurate, cred. Eu aș spune despre Sorina că e fata aia care când desenează îți transmite pofta ei de viață, lust for life. E secvența aia din Amélie, când traversează ea un bătrân orb strada și descrie toate lucrurile pe lângă care trece. Desenele tale se potrivesc foarte bine cu secvența aia. Reușești să transmiți și altora pofta aia de viață, pe care ei poate nu o văd. Inclusiv faptul că desenezi pensionari mi se pare tare, pentru că e o vârstă de care lumea se ferește mental. Și voiam să te întreb: e o bucurie a observației cotidiene în desenele tale? Ești extraordinar de potrivită pentru editorial. Adică, pentru mine, ești foarte caleidoscopică. Ești un conector de realități, de colaje de realitate - și eu nu sunt așa, dar mi-aș dori să fiu așa. Mi-aș dori să se vadă și la mine o bucurie de a trăi.

Sorina: Dar se vede, eu o văd.

Sașa: Merci. Adică mi-aș dori să transmit și eu emoție, și nu filtrată prin creier.

Sorina: Dar și eu o filtrez.

Sașa: Dar reușești să o și transmiți, nu se pierde. Evident că e filtrată, că n-are cum altfel. Aș vrea să pot să transmit și eu mai mult sentiment, așa ca tine. 

Sorina: E periculos în viața de zi cu zi. E bine că n-am copii, că mă gândesc că dacă aș reacționa cu ei cum reacționez când nu-mi iese ceva... Adică intensitatea nu e doar acolo, e și în autodistrugere, când te gândești ce dracu’ faci. Frica asta că nu e suficient, sau că nu e ok.

Sașa: Păi e bine asta, e normal.

Sorina: La mine mi se pare o poftă din aia când de foame mănânci zece sarmale odată și nici n-apuci să le mesteci, ca un hamster, așa. La tine, poți să te bucuri de condimente, de ce e acolo.

Sașa: Eu cred că lucrez mai bine sub presiune, fără să fie ceva special. Ca majoritatea oamenilor, sunt leneș la bază, și atunci orice presiune exterioară mă ajută. 

Scena9: Mie mi se pare că e nevoie de și loc pentru ambele voastre feluri de a vedea lumea și mă bucură ambele în moduri egale. Voi mai aveți vreo întrebare unul pentru celălalt?

Sașa: Am eu una. Ce-ai face, dar nu artistic. Ce meserie ți-ai alege?

Sorina: Păi n-am zis? Glovo sau la un supermarket, ceva. Dar tu?

Sașa: Eu aș face mâncare. Cred că asta mă unește cu oamenii și toată lumea se bucură. E ce-mi place, și pare mai simplu, de unde mă uit acum.

Scena9: Sașa, cum ai lucrat la identitatea vizuală a NAG de anul ăsta?

Sașa: Timpul a fost foarte scurt pentru că ne-am întors și eu și Suzi [Suzana Dan, artistă & forța principală din spatele NAG] de la mare cam în același timp. Ea mi-a propus să fac chestia asta și aș spune că am avut vreo trei ore să vin cu vizualul, așa că mi-e destul de greu acum să zic care a fost procesul gândirii. N-a fost neapărat unul. N-a fost o mare caznă.

Scena9: Sorina, zi-ne ce faci tu la Rezidență.

Sorina: În ultimul timp îmi plac cărțile vechi, cu ilustrații pentru copii sau ilustrații românești, și mă gândeam să iau detalii din [Eugen Taru, artist grafic activ din anii ‘30 până în anii ‘80] sau din tot felul de ilustratori români și să-i presar pe acolo. Vis-a-vis de mine, pe pereții din dreapta, au invitat-o pe Nina, fetița lui [Miloš Jovanović, artist vizual], să intervină și ea și cred că va fi un spațiu unde pot desena și copiii. Încercăm cumva să fie un ping-pong între desene, ce era în copilărie ilustrația la noi și ce desenează copiii pe partea cealaltă. Habar n-am ce-o să iasă, știu pe unde vreau să merg, dar nu știu ce va ieși.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK