Tudor Predescu locuiește într-un bloc cu 200 de apartamente din Timișoara. Pe coridoarele lungi și slab luminate se îngrămădesc, ca în hotelul din Barton Fink, mici universuri izolate. Unul dintre ele este garsoniera lui. Un spațiu strâmt și cochet, pe care l-a populat cu plante luxuriante și lucrări de artă. Înăuntru plutește un aer de solitudine creativă.
Un kimono portocaliu întins pe un paravan care separă patul de restul încăperii și o katana agățată deasupra computerului la care își petrece mare parte din zi trimit, ca un clișeu, la imaginarul unui tânăr hikikomori. Tudor nu este însă izolat social, așa cum sunt mulți de vârsta lui în Japonia. Și-a ales cu grijă prietenii și prețuiește mai ales interacțiunile față în față.
Are 23 de ani și s-a născut în Târgu Mureș. S-a mutat în Timișoara ca să studieze grafică de jocuri video. A ajuns în anul doi de master și trăiește în locuința proprie. O împarte cu o pisică cu doi ani mai mică decât el. În liniștea acestui spațiu, ne povestește despre singurătatea la Generația Z: nu doar absența oamenilor o provoacă, ci mai ales lipsa interacțiunilor „autentice”. Conversația se deschide spre social media ca unealtă & capcană, spre trust issues & frica de commitment, traumele izvorâte din familie sau echilibrul fragil dintre introspecție și nevoia de conexiuni reale.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Oamenii judecă mult acum”
Într-un oraș ca Timișoara te simți mai deconectat. Poate și pentru că e un oraș mare. Aici, unde stau, nu-mi cunosc nici vecinii. E și un bloc foarte mare. O știu pe vecina de lângă, că are și ea mâță și ne mai facem pet sitting. În rest, nu prea. Casa scării e separată de palierele cu apartamente. Mai vezi alți vecini, îi mai recunoști, dar nu știi unde stau. Nu e ca acasă, în Târgu Mureș, unde toți se cunosc între ei. Acolo se simte comunitatea.
Timișoara îți oferă multe la nivel de socializare. Bega e un hotspot pentru plimbări, sunt parcuri, baruri, party-uri. Pentru mine n-a fost însă chiar cum mă așteptam. E un oraș mare, clar sunt mulți oameni cu care m-aș potrivi, doar că trebuie să dau de ei. M-am tot plimbat prin oraș, dar de multe ori simt că nu-i găsesc. Poate că sunt acolo, dar pur și simplu nu se întâmplă asta. E și frica de a aborda oameni noi. Sufăr de chestia asta. E dubios, pentru că, în teorie, știu că n-ar trebui să-mi pese dacă nu sunt oamenii pe care mi-i doresc sau dacă mă refuză. În practică, e altfel. Oamenii judecă mult acum și apare o reținere, chiar dacă rațional n-ar trebui să-mi pese.
Deconectarea ține și de evoluția societății. După COVID, am observat că oamenii nu se prea mai uită în jur când trec pe stradă. Ori se uită drept în față, ori pe telefon. Mie îmi place să mă uit la oameni, să-i analizez, să mă întreb: „Care-i viața ta? Ce-i cu tine?”. Parcă erau mai dese interacțiunile random pe stradă. Mai dădeai o dumă, îi mai complimentai cuiva pantofii, whatever. În plus, am impresia că România o ia tot mai mult pe un drum capitalist, individualist. Se pierde din spiritul balcanic – gălăgios și sociabil.
„Noi am prins tot felul de distrageri digitale”
Eu sunt Generația Z de 2002. Până pe la 13 ani, la cei apropiați de vârsta mea n-au existat smartphone-uri. Noi ieșeam afară, așa socializam. Ori sunai la interfon: „Doamna mama lui Cezar, îl lăsați pe Cezar să vină afară?”, ori, cum aveam parcul chiar în fața blocului, oamenii te strigau de-acolo să ieși. Îi auzeam și urlam și eu de la etajul șapte: „Stați că vin!”.
Primele noastre telefoane au fost cărămizile alea cu taste și tot ce făceam pe ele era să ne trimitem live wallpaper-uri pe bluetooth. Noi am fost mai pe muchie, am mai prins din copilăria offline. Dar totuși, de la 13-14 ani am început să avem smartphone-uri. Tot pe la vârsta aia m-am apucat de jocuri online. Rupeam CS-ul (n.r. – Counter Strike) și nu ieșeam din casă. Mă trezeam, mă jucam, mă culcam. Noi am prins tot felul de distrageri digitale. Au apărut o mulțime de chestii de divertisment pe care le poți face în casă.
Cred că o mare cauză pentru deconectarea la Generația Z sunt social media. Se discută că la generațiile tinere a apărut frica de commitment. Se zice că am fi mai superficiali din punctul ăsta de vedere. Social media îți expun de multe ori imagini idealizate despre cum trebuie să arăți, cum trebuie să te comporți, cum trebuie să arate un cuplu. Asta poate să-ți distorsioneze mult imaginea de sine și modul în care îi percepi pe alții.
Social media se bazează și pe foarte mult content de umilință. Totul e cringe. Așa că, de multe ori, ți-e frică să faci o greșeală, chiar dacă e absolut uman și normal să faci asta. Social media promovează niște valori superficiale: cum ai greșit ceva, cum ai călcat un pic strâmb, poți să fii taxat. Și asta, clar, poate să ducă la frica de a aborda oameni noi. Pentru că există anxietatea asta, clar îți minimizezi interacțiunile cu necunoscuți.
O altă problemă e și fenomenul de doomscrolling. De când a apărut TikTok-ul, te-a învățat să ai un attention span aproape zero. Adică nu mai ai răbdare să te uiți la un video de două-trei minute, că vrei deja să treci la următorul, poate vezi ceva mai interesant. Și poate că asta se transpune și asupra relațiilor umane. Poate că suntem foarte atrași de ideea de a cunoaște o persoană, de ideea de nou, dar să se rezume la atât. Încep să apară viziuni distorsionate asupra a ce înseamnă o interacțiune umană.
„Texting-ul îți oferă un scut”
Mulți preferă texting-ul în loc de apel sau de interacțiuni face to face. Îți oferă un scut. Cine e mai anxios clar o să prefere asta. Poți răspunde când vrei. Mulți nu mai dau seen, se uită din notificări și se gândesc ce să zică. Nu există presiunea să răspunzi pe moment și nu ești implicat afectiv, că vorbești cu o bulină. Social media au transformat texting-ul într-o modă. Ți-au băgat tot felul de emoji-uri, gif-uri, sticker-e, meme-uri. Genul ăsta de interacțiune amplifică singurătatea dacă o folosești mare parte din timp.
Social media au și părți bune. Informația circulă acum cum nu a circulat vreodată. Prostia e o alegere, pentru că informația e acolo, chiar dacă e îngropată în shit posting și fake news. Dacă știi să filtrezi, o găsești. Dar nu suplinesc o conexiune umană. Mie nu-mi place să trimit mesaje, îmi place să vorbim face to face. Vreau să-ți simt energia, să-ți văd reacțiile. Anumite chestii le poți discuta prin mesaje, dar pentru conversații mai profunde, hai să ne vedem, să ne plimbăm, să bem o bere. Mi-am făcut și eu prieteni online. Un an și ceva m-am jucat cu cineva de la distanță, ne știam viețile. Dar când nu ne-am mai jucat, conexiunea s-a dus. Relațiile astea sunt fragile. Interacțiunile online doar îți mai potolesc din nevoia de socializare.
Mai e și frica de abandon. Asta pot s-o explic mai mult din ce citesc pe Reddit, că stau pe Reddit-ul de România, de Women Ro, de Man Ro. Am observat asta mai des la femei și e de înțeles: sunt mulți player-i care vor one night stand-uri, chestii de scurtă durată. Mai există și trust issues, frica de a te vulnerabiliza în fața altora. Unora le e greu să aibă încredere în persoane noi poate și pentru că în școală sau în liceu, când copiii sunt copii și suntem mai proști de fel, au trecut prin bullying, cum am trecut și eu.
Până în clasa a șaptea, am fost într-o școală de cartier, mai de elită un pic. Erau mulți colegi de bani gata și băieți din ăștia mai șmecheri. M-am integrat mai greu acolo, pentru că nu eram genul extrovertit. Aveam nevoie ca altcineva să facă primul pas. Nu eram nici genul care să pârască. Iar colegii s-au prins repede de asta și am devenit obiectul bullying-ului. Au găsit un weak link și nu s-au gândit să mă integreze. Apoi m-am mutat la Arte și acolo m-am integrat repede. Mi-am găsit prieteni și eram solidari.
Există și anumite traume generaționale”
Școala, în general, e prea concentrată pe individualism, nu pe muncă în echipă. Eu am prins numai bănci duble, de exemplu. Interacționam constant cu cineva și asta contează foarte mult. Acum, din ce am înțeles, se merge mult pe bănci separate, iar asta te izolează. Școala ar trebui să te învețe de mic să colaborezi, să socializezi. Ai nevoie de asta mai târziu.
Contează mult și anturajul, grupurile în care stai. Eu mi-am ales grupurile în funcție de: „Bă, vreau să fiu prieten cu tine la modul de prietenie adevărată, nu numai așa, să ieșim afară, să ne săturăm nevoia socială. Adică, dacă am o problemă, să fii acolo, să ne ajutăm.” E chestia de a da efectiv de la tine, de a sacrifica de la tine, să nu fie egoism de genul: „Bă, n-am chef, nu vin.”
Nu pot să zic că am resimțit foarte tare superficialitatea sau frica de commitment la grupul meu de prieteni sau în familie. Eu, personal, nu cred că există vreun risc major în a te deschide față de cineva. Sunt o persoană deschisă. Pot să vorbesc lejer, din prima, despre traumele mele. Ce se poate întâmpla? Să te vorbească cineva pe la spate? Ok, n-are decât.
Există și traume generaționale. Una dintre ele e tatăl absent. Nici nu cred că ar mai putea fi considerată traumă la cât de des se întâmplă. Eu am avut noroc cu maică-mea, e cea mai bună prietenă a mea. Dar, de obicei, ține de părinți. Și, de multe ori, de desincronizarea față de ei. Societatea a progresat mult în direcția de acceptare. Când eram mic, „gay” era folosit, de exemplu, ca insultă. Dintr-odată, au apărut schimbări sociale puternice: LGBTQ, feminismul etc. Noi am crescut cu ele și le-am asimilat, dar mulți dintre părinții noștri nu. Ei nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă anumite lucruri. Nu comunică cu copiii cum ar trebui. Au o relație mai rece.
Drogurile și alcoolul sunt alte probleme. Mulți le consumă pentru că sunt curioși, pentru că vor să experimenteze, cum e normal în adolescență. Alții ca să socializeze mai ușor. Alții caută în ele un refugiu față de probleme. Drogurile pot fi un liant social sau pot să te izoleze, depinde cum nimerești.
„Nu vreau să-mi rezolv nevoia socială prin interacțiuni banale”
Suntem ființe sociale și avem nevoie de relații umane. Singurătatea apare atunci când nevoia asta nu este îndeplinită. Mă pot simți singur când n-am cu cine să ies, să povestesc, deși aș ieși. Am simțit cel mai tare singurătatea când am terminat facultatea și mulți dintre prietenii pe care îi aveam aici au plecat. Unii la Cluj, alții la Brașov sau prin alte locuri. Am pierdut comunicarea cu ei, pentru că mie prin mesaje nu-mi place.
Singurătatea vine atât din lipsa oamenilor, cât și a diversității. După ce mulți dintre prietenii mei s-au mutat, am rămas cu un singur grup și simt că se repetă dinamica. Mi-aș dori mai multe grupuri, mai multe interese, conversații diferite. Îmi place să povestesc random cu oameni, să aflu povești, să schimb idei. Mai asociez singurătatea și cu lipsa interacțiunilor de calitate. Faptul că ieșim și stăm la caterincă ieftină nu mă mulțumește. Hai să filosofăm ceva. Că-i politică, sport, filme, viață personală, nu contează, dar să fie o conversație adevărată. Nu vreau să-mi rezolv nevoia socială doar prin interacțiuni banale, unde nu construiești ceva care să țină, unde nu există un sentiment reciproc de „autenticitate”. Degeaba ieși și vorbești trei ore cu cineva dacă nu se leagă și o conexiune afectivă.
Când mă simt singur, fac ceva. Munca e un coping. Am o chestie cu productivitatea. Nu-mi place să pierd timpul, nu-mi place să stau. Nu trece o zi fără să nu fac ceva, că atunci chiar intru în fibrilații. Ambiția pentru muncă a venit odată cu pandemia. Ce puii mei puteai să și faci atunci? Ori stăteai și te plictiseai, ori îți pierdeai timpul cu filme și jocuri. Dacă tot aveam o grămadă de timp, m-am gândit că era o oportunitate perfectă să-l investesc în viitorul meu. Am început să mă informez, să mă pregătesc pentru o industrie foarte competitivă. Asta s-a aliniat și cu momentul în care am venit la facultate, într-un oraș în care nu știam pe nimeni. În Târgu Mureș aveam mulți prieteni, dar majoritatea s-au dus în Cluj. Am venit cinci în Timișoara, dar am rămas doar doi. Deci munca a fost și un refugiu.
La mine cam ăsta e ritmul: am vreo două săptămâni în care lucrez mai intens și atunci nu simt nicio singurătate. Mă trezesc, mă pun la calculator, deschid programul, lucrez 10 ore și trece ziua. N-am timp să mă simt singur. Dar după aia urmează o perioadă de burnout, în care sunt lipsit de energie. Mai lucrez și atunci, dar nu mai sunt productiv la nivelul pe care mi-l doresc și atunci mai apar sentimente de singurătate. Nu mă forțez s-o fac, vreau s-o fac. O să pot să mă liniștesc probabil când îmi asigur un job.
N-am o problemă să stau singur. Dar îmi place să țin un echilibru. Nu e sănătos nici să depinzi de socializare. E tot o dependență. Trebuie să existe și introspecție personală. Până la urmă, tu ești ăla cu care vei sta toată viața. Trebuie să fii confortabil cu tine. Am momente de introspecție pe plan personal, profesional, social. M-au ajutat mult. De exemplu, când m-am mutat la Liceul de Artă, după ce am fost bullied la prima școală și eram foarte anxios, mi-am zis: „Bă, am o problemă, vreau să fiu altcumva, ăsta-i obstacolul.” Mi-am propus că vreau să fiu mai social și, ușor-ușor, am făcut schimbarea, pentru că am stat și m-am gândit care e cauza, care e rezolvarea și care e scopul. Deci da, introspecția și timpul petrecut singur sunt foarte importante. Contribuie, de fapt, la evoluția ta personală.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
