Artele ne leagă unii de alții și unele legături nu se mai desfac niciodată. Sunt cărți în care ne recitim iubirile și prieteniile, sunt muzici pe care am învățat ce înseamnă împreună, cu tot cu bucurii, cu tot cu deziluzii. Sunt filme care ne-au definit relațiile și tablouri întâlnite în muzee care, fără știrea lor, au intrat în istoriile intimității noastre.
Găzduim pe Scena9 o serie despre aceste artefacte, care ne leagă de oameni care ne-au fost și ne sunt aproape: prieteni și tovarăși de drum, părinți și mentori, iubiți și iubite, foști și foste.
În primul episod de Bagaj Cultural am avut experiențe cu Kant & Depeche Mode, cu puterea motivațională a SF-ului și cu muzica lui Sixto Rodriguez, coloană sonoră pentru dragoste și despărțire. În cel de-al doilea episod am avut Bulgakov salvator, iubiri ratate, muzici cu angoase și sintetizatoare. În cel de-al treilea, Kumm, Fleetwood Mac și demisii.
I-am întrebat și pe cititorii noștri ce ar pune în bagajul cultural. Uite câteva răspunsuri.
„Firul căștilor transporta particule de energie, un fel de sevă care ne îmbogățea existența”
Paula Hioară
Memoria... mecanism ciudat și fragil, care încapsulează momente cu o selectivitate de-a dreptul eclectică. Mi se plimbă prin minte adevărate comori, însă se rețin și multe gunoaie irelevante. Totuși, pentru una dintre amintiri sunt chiar mândră, cu toate că meritul nu-i al meu, ci al melodiei care mi-o inoculat-o delicat.
Era un început cald de noiembrie. Mă aflam față-n față cu cel pe care îl vedeam pentru a treia oară-n viață. El a fost cel care cu o săptămână mai devreme mi-a adresat sfios, dar ferm: „Tu ar trebui să fii Paula, corect?”, intersectându-ne neașteptat la nunta unor prieteni de familie. Și tot el, cu mulți ani înainte de acel moment, m-a plimbat prin satul său natal pe rama bicicletei, eu o copilă fiind, iar el – adolescent. Acum stăteam puțin mai comod, eram pe o băncuță, în parcul central.
- Cât timp te-am așteptat am descoperit o piesă faină. Vrei să o asculți?
Câteva clipe mai târziu, împărțeam perechea lui de căști cu fir. Printre arbori se strecura soarele, iar o rază și-a găsit frumos culcuș în ochii lui mieroși. Ne priveam și ascultam pentru prima oară ODESZA. Firul căștilor transporta particule de energie, un fel de sevă care ne îmbogățea existența. Duo-ul american care se bucură în prezent de milioane de vizualizări, era în acel moment un mic secret pentru noi. În căști răsuna „My friends never die”, era anul 2013, iar trupa abia își făcea avânt în industria muzicii electronice.
Reformulând titlul, „our friendship never died”, pentru că 10 ani mai târziu încă mai ținem legătura (să fie doar prietenie?), în pofida distanței, și este o relație foarte specială. Între timp, ODESZA a avut o evoluție impresionantă, stilul lor a devenit mai bogat, iar odată cu ei s-a maturizat și dinamica dintre noi doi. Fiecare lansare nouă mă duce cu gândul la el, și probabil nici nu bănuiește că fiecare „Cum mai ești?” spontan din partea-mi, are adesea un imbold muzical în spate.
De-a lungul anilor au urmat „Say my name”, „Boy” (e printre preferatele lui), „The Last Goodbye”, iar acum mă delectez cu „Heavier”, despre care încă nu i-am spus nimic. Urmează, căci cine știe, poate următoarea descoperire muzicală ar putea să ne transforme în ceva mai mult. Iar acum, mă voi retrage, cred că este timpul pentru un nou „Cum mai ești?”, echivalent cu „ODESZA a lansat o piesă faină, vrei să o asculți?”.
„El nu a râs că nu a înțeles poanta, nici maneaua nu o știa”
Mihaela Scânteie
„Drobeta, Drobeta-Turnu Severin”
M-a bușit râsul instantaneu când mi-am amintit de maneaua asta și ce fun am putut face cu iubitul meu de ea. Tone de râs sănătos, care ne-au bucurat nespus și ne-au apropiat foarte mult.
Povestea cred că e funny. Pentru că eu nu ascult manele. Din contră. Eu mă duc în direcția black metal și death metal, de prin liceu și facultate. El se duce în direcția muzică clasică și rockul anilor ’70, de prin liceu, facultate și restul vieții.
Faza faină, din viață, să spun așa, e că la un fost loc de muncă de-al meu, de acum vreun an jumate, toți colegii mei ascultau manele. Iar maneaua asta „Drobeta, Drobeta- Turnu Severin” era ascultată și cântată zilnic, cu glas tare, cam de fiecare dată când se revenea de la țigară. By the way, lucram în corporație. Contrar opiniei generale din afară, corporația nu e un mediu d-ăsta imaculat și cult, de cele mai multe ori e fix ca în filmul Teambuilding peste care s-a lipit coloana sonoră din Romina VTM.
Colegilor mei le plăceau însă maxim versurile manelei respective. Așa că, de voie de nevoie, undeva la periferia conștiinței, mi-au rămas și mie pe fundal, indiferent cât de judgmental eram la adresa lor. Nu mi-e rușine să recunosc, fix așa făceam. Plus că îmi dădeam ochii peste cap.
Pe iubitul meu l-am cunoscut online. Așa cum începe orice relație sănătoasă în epoca post pandemică și a realității cotidiene. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul muzică. L-am șocat un pic cu gusturile mele, dar nu atât de tare încât să dea x conversației. Din altă vorbă în altă vorbă, la capitolul : „de unde ești? unde te-ai născut?” mi-a răspuns „Drobeta Turnu-Severin”. „ Ah, «Drobeta, Drobeta-Turnu Severin, aicea orașul de șmecheri e plin», Nu-i așa?” Am râs. El nu a râs că nu a înțeles poanta, nici maneaua nu o știa și nici cu Florin Mitroi (solistul) nu băuse, nici nu crescuse „frate cu hoții, cu hoții cu panacoții”. A fost ok, i-am făcut eu instructajul, cum mi se făcuse și mie cu un an în urmă.
Meanwhile, avem un playlist pe care îl ascultăm de fiecare dată când suntem împreună, pe care am adăugat melodii preferate de ambii. Unele mai soft, unele mai hard. Nicio manea. Dar ne amuză cântecul ăsta și cred că dacă vom merge împreună la Severin, o să-l ascultăm măcar o dată. E nice, deoarece găsim lucruri care să ne amuze de-a binelea, indiferent din ce nișă muzicală provin.
Acum nu-mi mai dau ochii peste cap, chiar i-am scris unuia dintre foștii colegi de birou, ce coincidență amuzantă ne este dat să trăim.
„Ceva ce era menit să fie acolo dinainte ca sufletele noastre să se cunoască”
Cseres Karina Nicoleta
Nu am fost nimic mai mult sub ploaia aceea torențială decât un alt individ mic. Întârzia, așa că am avut timp să observ natura asta umană, impulsurile care ba îi fac pe oameni să fugă atunci când dau de stropii de ploaie, ba să se bucure cumva candid de ce se întâmplă în jurul lor. Singurul moment de unitate socială – cel în care 10 necunoscuți fug sub aceeași prispă.
Trecuseră deja 30 de minute de la ora la care trebuia să ne vedem. Îl așteptam în Piața Unirii. Colegii de teatru îmi spuneau că am fost jucată mai bine decât joc eu în spectacole. (Părea corect.) Stăteam ascunsă sub acoperișul stației de autobuz, singură. Ploaia are și puterea asta, de a rade oamenii de pe fața pământului în momentele cele mai proaste.
A venit totuși mai apoi și m-a luat cu mașina. Un prim date cu el, prima oară când mă ducea un băiat cu mașina, prima oară când mi s-a zis „Așteptam de așa mult timp să își retușeze o fată rujul în mașina mea.” Adolescența brusc nu se mai simțea ca o simplă perioadă temporală, ci vibra. Era o simbioză de muzică pe Spotify cu curbe adânci prin București și doi oamenii ce tac mâlc. Aici a intervenit „Golden Hour”. Am alergat printre picăturile de ploaie spre magazin, dus-întors, apoi uzi din cap până la oase, în mașină am pus „Golden Hour”. În aceeași secundă a început cea mai frumoasă ploaie cu soare pe care am trăit-o vreodată. Ne-am plimbat 20 de minute cu aceeași melodie pe replay și râzând la lucrurile mici care ni se potiveau din ce zicea JVKE. De la modul în care pica lumina pe el, faptul că fiecare vers se întâmplase cu o secundă înainte să îi dau play, totul se lega într-o imagine parcă déjà vu. Ceva ce era menit să fie acolo dinainte ca sufletele noastre să se cunoască. Mirosea a cafea, Marlboro Gold și iubire în SUV-ul lui. Era Golden Hour, o scenă dintr-un film alb-negru recolorată după 50 de ani cinematic.
Nu știu care dintre îngerii mei a scris la această zi, a aranjat razele soarelui încât să pice la fix, a concentrat ploaia doar pe jumătate din Piața Unirii, a făcut să fie coadă la Mc doar ca să stăm noi mai mult în mașină – dar sigur e un poet hopeless romantic.
„Câte cântece, atâtea povești, mult prea mari pentru un copil curios cu păr cârlionțat”
Lucreția Lixandru
Am fost un copil ce a crescut la țară, în satele de deal ale României de la finalul anilor ’90, așa că am învățat să cânt de foarte devreme. Bunica îmi cânta din cântecele tinereții ei, și îmi spunea că, atunci când știi să cânți, timpul trece mai ușor. Indiferent că muncești ceva ce nu-ți place, sau poate că treci vremuri grele, te ajută să te ancorezi mai bine.
Ea îmi cânta din piesele Mariei Tănase, fratele ei mai mare, un bătrânel mărunțel și glumeț, mă învăța cântece de haiducie și îmi spunea povești despre cum era viața atunci când era un bărbat tânăr și în putere, iar Maria Lătărețu și Fărâmiță Lambru încă îi luau toți banii când se oprea la Carul cu bere.
Poveștile despre o lume care a apus se strângeau buchet în soarele verii, sub refrenele de la „Lume, lume”, „Șapte văi și-o vale adâncă”, „Cine iubește și lasă”, „Radu mamii, Radule”, „Balada lui Gruia Novac” sau „Spune, spune, moș bătrân”.
Câte cântece, atâtea povești, mult prea mari pentru un copil curios cu păr cârlionțat, care abia aștepta zilele în care bunica se întâlnea cu frații și surorile ei.
Poveștile de neam și vitejie se adunau în jurul cântecelor, povești despre rebeliune în fața autorității, fie că era vorba despre stat sau despre tată, pentru că autoritatea exista doar ca să poată fi, mai apoi, contestată.
N-am învățat niciodată să cânt la vioară, așa cum spera bunica pentru mine, nici mari semne de solistă n-am dat. Însă cântecele astea sunt, poate surprinzător, cântecele la care mă întorc de fiecare dată când caut un acasă despre care știu că nu mai există.
„Cine iubește și lasă” e singurul cântec pe care l-am știut vreodată cap-coadă, fără să-l uit. Nu l-am cântat nimănui altcuiva, dar mi-l cânt mie de fiecare dată când ceva doare prea tare ca să mai duc singură durerea. Ridic ochii spre cer, îl cânt, durerea iese, ei toți parcă vin mai aproape, și, în momentele alea, parcă nu mai sunt atât de singură și doare mai puțin. Trag aer în piept, expir, și m-am mai adunat un pic.
Un fel de gaz lampant pus pe o rană: nu o vindecă, dar formează o peliculă care oprește sângerarea. Și uneori e tot ce pot căuta în sertarul cu leacuri, tot ce am nevoie să fie acolo. Și îl găsesc mereu.
„De atunci, întreaga mea relație cu ea s-a schimbat semnificativ.”
Damian Dimitrie
O simplă zi de vară mi-a arătat cât de puțin știam despre fata cu care împărțeam aceeași bancă de aproape doi ani. Nu mai țin minte exact contextul, însă la un moment dat discutam cu ea și mi-a spus despre acest spectacol la care avea să evolueze alături de alte fete din oraș. Implica coregrafii K-pop, și, inițial, am refuzat-o, deoarece, ca mai toți conaționalii mei, credeam nefondat că muzica coreeană este doar o prostie. Însă un Lancelot care până atunci dormise liniștit undeva prin interiorul meu se trezi și, împungându-mi conștiința cu spada, mă forță să merg. Ajuns acolo, mă așteptam să mă plictisesc de moarte. Stăteam acolo pe scaun și mă uitam și aplaudam absent. Însă în scurt timp totul avea să schimbe.
Veni și momentul colegei mele. Am aplaudat mai tare decât de obicei, însă chiar și așa gestul meu fu unul foarte slab în comparație cu ce avu scena să-mi dezvăluie.
Tehnic, era ea, nu încăpea urmă de îndoială. Însă micile detalii schimbaseră complet privirea de ansamblu. Unde mă așteptam să fie o elevă perfect normală ce în viața de zi cu zi se eschiva complet neremarcată în peisajul școlar general, pe scenă se afla o fată cu părul despletit, îmbrăcată într-un tricou verde neon, cu lanțuri pe blugii negri. Muzica începu, iar odată cu ea și colega mea începu să danseze. Probabil că undeva a ezitat. Probabil că a mai greșit. Nu am văzut nimic. Mișcările ei radiau o energie și păreau a fi ca un manifest al unei încrederi de fier ce ar fi putut dărâma munți sau clădiri întregi. Întreaga mea ființă s-a umplut de bucuria frumuseții unei descoperiri atât de mari și de semnificative. Am aplaudat cât de tare am putut la final, gestul de apreciere artistică fiind pătrunderea în realitatea auditivă a ceea ce mintea mea striga telepatic pentru toți cei adunați de acolo: „E colega mea de bancă și întregul Univers mi-e martor că nu m-aș muta cu nimeni altcineva din lume!”.
De atunci, întreaga mea relație cu ea s-a schimbat semnificativ. Am început și eu să ascult K-pop și să vorbesc mai mult cu ea despre acest gen muzical. Prietenia noastră a evoluat de atunci, ea devenind pentru mine surioara pe care n-am avut-o niciodată. De fiecare dată când dansează sau cântă, sunt acolo să o filmez și să o susțin cu cel mai mare entuziasm. Probabil că nu este la fel de cunoscută precum cântăreții pe ale căror melodii dansează. Însă mulțumesc tuturor coincidențelor că, dintre toți oamenii de pe Pământ, pe ea am avut ocazia să o cunosc și să o descopăr în toată dimensiunea ei hiperbolică!
„Ascult mereu piesa ca pe un basm, ca pe un cântec de leagăn pentru oameni mari.”
Maria Tănăsescu
Uneori, am sentimentul că sunt foarte prezentă în viața mea doar când călătoresc. Doar în zilele în care se activează alte zone ale creierului, care absorb și decriptează limbi străine, dialecte, hărți de metrou, obiceiurile locului nou, nepotrivirea mea fundamentală cu toate astea.
La Madrid am fost o singură dată, dar nu există alt oraș căruia să îi fi dat târcoale mai asiduu, căruia să îi fiu, de la distanță, un locuitor mai supus, mai îndrăgostit. Despre care să știu mai multe, de la evenimentele de pe acoperișul meu preferat din centru, până la cine câștigă alegerile locale. La Madrid am fost să văd un om, nu doar un oraș. Singurul om care nu a dispărut din mintea și din telefonul meu nici după cincisprezece ani, de care mă leagă multă muzică și teoria vieților netrăite; muzica aterizează în mesaje, de cele mai multe ori necunoscută pentru mine, tenori pe val în Franța sau cântărețe din interbelic, din Argentina sau Cuba.
Așa a fost și cu „Alfonsina”, mi-a trimis-o într-o zi, fără alte explicații, dar muzica are uneori darul ăsta, de a se potrivi peste întâmplări cu o precizie pe care o împrumută de la matematică.
Piesa – „Alfonsina y el mar” – a fost scrisă de pianistul argentinian Ariel Ramirez, pe versurile poetului Felix Luna și cântată prima dată de Haydee Mercedes Sosa. Am ascultat-o apoi în multe registre și versiuni. Am ascultat-o la violoncel, cântată de Avishai Cohen la Sala Palatului și în subtonuri dark, nordice, voce și pian, pe albumul It all starts with one al lui Ane Brun. E din specia zamba, iar zamba e dansabilă, deși, când o asculți, tot ce îți vine să faci e să pleci și tu în Mar de Plata pe urmele Alfonsinei. Se dansează cu o sumedenie de întoarceri și jumătăți de întoarceri. E ca și cum fiecare pas ar fi o răzgândire.
Ascult mereu piesa ca pe un basm, ca pe un cântec de leagăn pentru oameni mari. Doar că ea se poate asculta și ca o piesă de mobilier prăfuită, demodată, dintr-o epocă despre care nu mai știi sigur dacă a existat. Sau ca distanța de neîmpăcat dintre două orașe.
„Arta ca modalitate de recertificare a apartenenței la grup.”
Elena Loriana Mesia
Mereu m-a impresionat capacitatea artei de a forma o comunitate fără să fie nevoie de a schimba cuvinte. Arta ca și mediu de împărtășire a fiecărei experiențe umane colective. E fascinant faptul că ceva în esență atât de inutil și fără rost din punct de vedere strict pragmatic, vorbesc în calitate de cinic, are un rol atât de esențial în promovarea relațiilor interumane.
Nici nu m-aș putea limita la o singură instanță în care arta, sub orice formă, a adus oamenii mai aproape de mine. Atunci când un ghiozdan cu imprimeu Almond Blossoms de van Gogh a început o conversație. Sau Ana Coman la miez de noapte în mijlocului unui parc pe Contratimp, când a început cea mai frumoasă iubire despre care nici măcar n-aș fi putut citi vreodată. Mijlocul unei petreceri la care se pune neașteptat „Nunta” de la Phoenix și dansezi cu fețe străine de parcă vă cunoașteți dintotdeauna. Un coleg care recită „Sunt tânăr, Doamnă” și i te alături, deși nici măcar nu îți plăcea de el până în exact acel moment, când brusc realizezi că până la urmă uite că aveți totuși lucruri în comun. Strada Popa Nan pe care respiri un pic mai melancolic când ajungi pentru că îți aduce aminte de Pasărea Colibri și te uiți în ochii persoanei cu care te plimbi și știi că simte același lucru nondescript, și asta te face să te simți ca și cum chiar aparții undeva. Fie că e doar un pic. E suficient.
Cred că despre asta e vorba. Sunt mici momente în care arta ne ajută să realizăm că există totuși alte persoane care trec prin aceleași evenimente și oftează, și zâmbesc la aceleași experiențe. Arta ca modalitate de recertificare a apartenenței la grup.
„Oricum, mulțumesc pentru muzică, dans și Blade Runner”
Cătălina Roșu
În viața asta, nu am spus „Te iubesc” prea multor oameni, e ceva pentru filme americane și telenovele sud-americane. Ți-am spus însă când ne certam, șantajul sentimental părea o idee bună în momentul ăla. Dar măcar am vorbit serios. Nici nu mai știu ce ne-a legat, aprecierea pentru muzica barocă probabil. Și Depeche Mode. Nu am mai ascultat Monteverdi de când ascultam cu tine, ore și ore. Aveai prostul obicei de a-mi explica contextul istoric al fiecărei opere peste muzică, așa că atunci când ne-am uitat la Casablanca, am comentat tot filmul. Te-ai răzbunat când ne-am uitat la documentarul despre Depeche Mode, când ai întrerupt cu 20 de minute înainte de final, ca să-mi povestești despre bătăile dintre metaliști și depeșari din Galațiul tău natal. Nu l-am mai terminat niciodată.
Ți-am povestit cât de antipatică îmi era muzica de la Dead Can Dance din cauza profei mele din facultate și ți-ai făcut un scop din a mă obliga să-mi placă Dead Can Dance și ai reușit. Nu le mai asociez muzica cu traumele, ci cu nesfârșitele seri cu tine și motanii. Ai fost lângă mine când am plâns la concert la Nick Cave și, apoi, mult după ce ne văzusem ultima oară, la concertul Depeche Mode. Mi se părea normal să împărtășesc momentul cu tine, doar ne-am zgâit cu adorație la Dave de atâtea ori.
Nu-mi amintesc, în schimb, cum se numește comedia finlandeză la care ne-am uitat, cea cu trupa de metal și cadavrul si florăreasa, aș revedea-o oricând. În schimb, nu am gând să citesc vreodată Céline, pur și simplu nu pot să trec peste antisemitism, oricât de bine ar scrie, știi bine că am multe chichițe și nu prea pot să despart opera de artist. Nu cred că ai rămas cu ceva de la mine, am prostul obicei de a mă anula în relații ca să nu deranjez, e bine că acum mă tratez. Ai încercat să asculți Foals și m-ai enervat cu eternele tale comentarii peste muzică, uneori nu realizezi că vorbești prea mult, și o spun eu, care vorbesc prea mult. Oricum, mulțumesc pentru muzică, dans și Blade Runner, a fost o plăcere cât a durat.
Heaven’s dreaming
Thoughtless thoughts, my friends
We know we’ll be ghosts again
Faith is sleeping
Lovers in the end
Whisper we’ll be ghosts again
Ascultă toată muzica recomandată de-a lungul seriei aici.
