Remix / Bagajul Cultural

Bagajul Cultural. Coloane sonore, demisii și poeme de legătură

De Scena9, Ilustrații de Mircea Pop

Publicat pe 12 septembrie 2023

Artele ne leagă unii de alții și unele legături nu se mai desfac niciodată. Sunt cărți în care ne recitim iubirile și prieteniile, sunt muzici pe care am învățat ce înseamnă împreună, cu tot cu bucurii, cu tot cu deziluzii. Sunt filme care ne-au definit relațiile și tablouri întâlnite în muzee care, fără știrea lor, au intrat în istoriile intimității noastre. 

Găzduim pe Scena9 o serie despre aceste artefacte, care ne leagă de oameni care ne-au fost și ne sunt aproape: prieteni și tovarăși de drum, părinți și mentori, iubiți și iubite, foști și foste. 

Povestitorii de azi sunt Ioana Avădani, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent, poeta Cătălina Stanislav, scriitorul Tudor Ganea și artista Nicoleta Moise.

În primul episod din această serie am avut experiențe cu Kant & Depeche Mode, cu puterea motivațională a SF-ului și cu muzica lui Sixto Rodriguez, coloană sonoră pentru dragoste și despărțire. În cel de-al doilea episod am avut Bulgakov salvator, iubiri ratate, muzici cu angoase și sintetizatoare.

„A zis că sunt foarte cool și că o să-mi placă”

Ioana Avădani

Nu vor intra în vreo istorie a rockului, muzica lor nu a fost pe placul tuturor (dar a cui este?), peste vreo 10 ani vom fi, probabil, o mână de seniori care ne vom gândi la ei cu drag, sprijiniți în mergătoarele noastre, dând din capete, în timp ce aparținătorii se vor întreba dacă e de la Parkison sau e doar headbanging. Dar sunt prietenii mei și, dincolo de plăcerea estetică, eu le datorez ceva mai mult și mai adânc.

M-am născut la timpul potrivit, dar nu tocmai în locul cel mai bun pentru muzică. Am crescut nu cu, ci în paralel cu floarea rockului ăla bun. La noi la „ceaiuri” (oh, ce dulce eufemism! „Ceai dansant”!) se dansa pe Led Zeppelin și Deep Purple și de abia așteptam să vină „Child In Time”, că era lunguț (10 minute!) și aveai timp de chestii. Să vină, că muzica era pe benzi de magnetofon, piesele curgeau într-o ordine anume, nu le schimbai așa, cum voiai tu. Rockul era acolo, în fundalul tinereților mele dintâi, nu străin, dar nici central, cu simțire (inclusiv gustul de fruct interzis al acestei muzici capitaliste decadente), dar, în ceea ce mă privește, fără conceptualizare. Pentru că rockul era muzică de băieți.

Pe Kumm(i) i-am auzit prima oară în Vama Veche – unde altundeva? – când copilul meu proaspăt adolescent, dar încă acceptând venitul la mare cu părinții a zis că sunt foarte cool și că o să-mi placă. Și tot cu același prilej m-am ales cu o întrebare de pus la colecție (eu am colecție de întrebări fundamentale despre lume si viață): „Mam’, pot să dansez pe masă?” Și așa am aflat eu că se poate dansa pe masa din entuziasm curat și nealcoolizat. De plăcere. Din preaplin.

Ceva mai târziu, a cerut copilul voie să se ducă la concert, în club. Ok, am zis, dar la 10 ești acasă. S-a uitat la mine ca la mama inadecvării: „La 10 de-abia începe”. Nu protest, nu rugăminte, ci informație seacă. (Rememorând cu fi-miu episodul zilele acestea am primit fix, dar fix același răspuns: la 10 de-abia începe.) Așa am aflat eu (croită pe tipar bulot-metro-dodo) că există viață de noapte în București.

Pe căi pe care acum nu aș putea să le mai descâlcesc, ne-am apropiat și m-au primit în viețile lor de rockeri, de oameni, de artiști. Am aflat cum e cu managementul și impresariatul, cu banii albi și gri și lipsă, cum e cu compusul și recompusul, cum e cu sound check-ul (începe cu toba mare,  bum-bum-bum, în ritmul inimii) și cu împachetarea instrumentelor înainte de orice altceva, după concert. Cum e cu rockul alternativ în România, cine cu cine cântă sau nu cântă, cum e cu activismul în muzică. Cum e cu repetițiile, cu studioul, cu înregistrarea, cu distribuția de  muzică, cu playlists și heavy rotation. Despre cluburi, ștampile pe mână și prețurile la gin tonic. O întreagă zonă de cunoaștere (inclusiv despre mine, despre ce pot/nu pot și ce vreau/nu vreau să fac) mi-a fost vădită, zonă care nu doar că îmi era necunoscută, dar despre care nici nu știam că există (cam cum zic orășenii după o zi de sapă). Rockul nu mai era doar pentru băieți.

Dar dincolo de asta, muzica trupei Kumm a fost amorsa unei relații mai puțin convenționale, mai echilibrate (deși am fost dintotdeauna o mama mai degrabă egalitaristă) cu fiul meu. Ceva care avea să ne ducă împreună în multe locuri, la multe concerte, la multe, festivaluri, cu multe brățări colorate la încheietura mâinii. Și după toți anii aceștia, we still rock.

Ioana Avădani este președinta Centrului pentru Jurnalism Independent, membru în Consiliul IFEX, o rețea de peste o sută de organizații independente care apără și promovează dreptul la liberă exprimare.

„Am văzut American Beauty. Și asta m-a nenorocit pe viață”

Tudor Ganea

În vara lui 2000 aveam 17 ani, dormeam 12 ore pe noapte, citeam 8 ore pe zi și făceam zilnic 3 băi în mare. Măcinat de atâtea griji și probleme, am intrat plictisit în cinematograful Popular din Constanța și am văzut American Beauty. Și asta m-a nenorocit pe viață, pentru că din cauza lui Lester Burnham (interpretat de Kevin Spacey) și a chimiei (oarecum nejustificabile atunci) pe care am avut-o cu acest personaj, angajatorii se uită chiorâș la CV-ul meu în care sunt înșirate 11 locuri de muncă schimbate în ultimii 10 ani. Demisiile. Îmi reușesc. Am dezvoltat o pasiune pentru ele. Atitudinea mea non-confruntativă a fost – până la o dată recentă - rezultatul unei lașități latente, crescute din miezul unei educații mîșkiniene. Bunul simț, conduita împăciuitoare, iertătoare, noncombativă, propăvăduită ani la rând de ai mei părinți ca fiind rețeta câștigătoare în administrarea principiilor de viață, m-a transformat într-o victimă erbivoră lipsită de apărare și abandonată prin savana profesională dominată de șefii mei carnivori. Părinții nu m-au pregătit pentru viața adevărată, așa cum facultatea nu mi-a explicat că, în afara atelierelor sale, arhitectura este cu totul și cu totul altceva. 

Trăiam într-o bulă. Și am ieșit din ea la 22 de ani – când m-am angajat pentru prima dată – asemenea unui pui dintr-un ou. Un pui îmbătrânit. Fără nicio cloșcă prin preajmă. Fără apărare. Neavând pe nimeni care să-mi explice cum stau de fapt lucrurile, am început să-mi ascult instinctul. Și instinctul îmi dicta să fug din fața pericolelor. Sau poate eram ca un pui de antilopă abia fătat, care o ia la fugă când vede lei prin preajmă, deși cu câteva ore în urmă încă se zvârcolea în lichidul amniotic al mamei. 

Așa mi-am adus aminte de Lester Burnham. Așa a început să mă bântuie imaginea lui post-demisie, când duce pe umăr o cutie, părăsește biroul și e mega-fericit. Instinctul de conservare îmi spunea să fug, iar demisiile au devenit rezultatele reflexului meu înnăscut de a fugi din calea pericolelor. Pentru că așa percepeam umilirea, mârlănia și răutatea ale căror manifestări erau întruchipate în general de oamenii lacomi ce-mi dădeau leafa la sfârșitul lunii: ca pe niște pericole ce-mi amenințau nici mai mult, nici mai puțin, viața. Simțeam că mă sufoc. Lipsa de aer. Nodurile din gât. Spasmele esofagiene. Organele care stăteau parcă să-mi bubuie. Aveam impresia că oripilarea lucrează cu o asemenea magnitudine în mine, încât pur și simplu voi colapsa. Moartea subită. Asta mă păștea. Mă gândeam des la moarte subită. Agresivitatea verbală, pe care mi-o manifestam doar în maratonurile imaginare post-factum (acolo unde îmi terfeleam șefii dându-le cele mai tăioase replici), și-a găsit ecoul prin supapa demisiilor mele Burnhamiene, care erau cât se poate de reale. 

Răspunsul la oripilare erau demisiile. Descoperisem calea de a nu mă conforma. De a spune stop joc. Găsisem antidotul. Iar după depășirea unui moment ce mi-a pus viața în pericol, felul meu abrupt de a pune piciorul în prag a căpătat o lejeritate pe care nu o avusesem mai înainte. Înainte testam apa cu degetul. Acum sar direct în echer, elegant. După intervenția chirurgicală la care am fost supus, am descoperit că-mi e mult mai ușor să plec dintr-un mediu toxic. Nu am nevoie de mult. Mă mișc rapid, cu talent. Șefii se trezesc cu demisia pe birou, iar fermitatea luării acestei decizii abrupte se citește în semnătura mea nervoasă, care perforează de cele mai multe ori foaia. Mă folosesc de pix ca de un obiect contondent. Așa funcționez. Noul Tudor. Și mai alergic la rahaturile șefilor. Varianta upgradată a vechiului Tudor. Așa mă echilibrez. Explozia umilințelor încasate nu o verbalizez. Nu mă cert. Nu fac scandal. Defularea vine într-un registru discret – așa cum m-au învățat părinții că e bine să fiu – căpătând forma unei coli A4 cu un titlu lăbărțat, pe care îl boldez și îi dau câte două spații între litere: DEMISIE, în timp ce în urechi aud intro-ul de la „American Woman” de la Guess Who și un rânjet tâmp îmi deformează fața bronzată de monitor. 

Tudor Ganea este arhitect și scriitor. Ultimul său roman, Cântecul păsării de plajă, spune povestea lui Ainur, un bătăuș din Constanța a cărui perioadă de glorie & tinerețe a trecut.

„Există, totuși, soundtrackuri și în viața mea”

Cătălina Stanislav

Mi-a zis că „Sun In” de la Model/Actriz îi amintește de mine. Și mai care, am zis. Eram în Bolt în drum spre casă și m-am panicat tăcut că o să-mi vină rândul și n-o să-mi vină în minte ceva la fel de frumos. Și boygenius, aia care începe cu you could absolutely break my heart. Mie SZA - „Nobody Gets Me”, dar n-am zis, că nu mă pricep așa bine la momentele astea și nu voiam să pară că am fabricat pe loc ceva doar ca să răspund. Am trasat atunci în minte o linie prin toate melodiile care îmi aduc aminte de persoane și am realizat că mai degrabă îmi amintesc ce era pe fundal în anumite momente, decât să ascult ceva și să mă gândesc la cineva fără ca persoana să fie acolo. Așa că mă gândesc mai degrabă la cum speram să nimerim o groapă ca să mi se atingă accidental degetele de ale lui în mașină pe „Being Funny in a Foreign Language” sau la „Bad Decisions” de la The Strokes când ne-am uitat unul la celălalt și am pufnit încet, decât la orice altă piesă pe care am ascultat-o și, sigur, poate m-am gândit la el. Totuși, realizez că foarte rar asociez persoane cu melodii, deși cred că pe undeva îmi doresc să fac asta. Mă surprind uneori dorindu-mi să existe melodii conexe pentru toate persoanele importante din viața mea, dar de fapt ele nu sunt melodii pe care le ascult sau care îmi plac neapărat și mi se întâmplă și să nu mai pot auzi anumite melodii, cum e „Into Dust” a lui Mazzy Star, care îmi aduce aminte de o perioadă foarte tulbure din viața mea și de cineva egoist care m-a destabilizat câțiva ani și de rușinea pe care am simțit-o că am permis să mi se facă așa ceva. Uneori îmi amintesc lucruri atât de îndepărtate și total aiurea legate de muzică, ca melodia enervantă dintr-un supermarket din Amsterdam (nici n-o să-i zic titlul, că e foarte rea), care mi-a rămas ani de zile în minte și pe care o asociam mereu cu toamna aia de la 19 de ani când toate lucrurile păreau posibile.

La literatură e altfel, pentru că mereu am descoperit cărțile alături de cineva sau mereu le-am împărtășit cu prima persoană care-mi venea în minte atunci când le citeam. De la Frank O’Hara și prima dragoste, la Pasolini, un poem care se cheamă Jealousy al Herei Lindsay Bird, la Elena Ferrante și Tetralogia Napolitană, pe care abia am așteptat să o împărtășesc cu Lila a mea, prietena mea cea mai bună din copilărie și până acum. 

Mă întorc la muzică, pentru că pe măsură ce scriu îmi dau seama că există, totuși, soundtrackuri și în viața mea. Când am adoptat-o pe cățelușa mea, anul trecut, nu dormea și plângea atât de mult, că în prima noapte când am reușit să adormim amândouă, nu știam dacă am dormit prin plânsetele ei sau n-a mai plâns. Am citit pe net atunci că dintre toate genurile muzicale, soft rock e cel mai liniștitor pentru cățeluși, așa că i-am făcut un playlist cu ce-mi mai aduceam aminte din casă de la ai mei sau din liceu și prima melodie din el era Fleetwood Mac - „Dreams”. Rumours a fost albumul meu preferat multă vreme, pentru că simțeam că are de toate și am avut un sentiment de full circle în ziua aia. Gloria s-a oprit din plâns și am știut atunci că ea e pentru mine și eu sunt pentru ea. 

Deși sunt și cărți și filme care mă întorc în timp, cred că muzica e cea mai potentă în a te plasa într-un timp și spațiu anume, în exact starea de spirit în care erai într-o anumită perioadă, la fel cum pentru mine poate un parfum să facă asta. Dacă nu l-am mai folosit de mult și îl foloseam într-o perioadă anume, mă duce exact acolo. Vara asta a început cu Rosalia, Fred again…, Maggie Rogers și boygenius și chiar dacă după a urmat probabil cea mai grea perioadă a vieții mele, așa vreau să mi-o amintesc.

Cătălina Stanislav e editor la „Z9 Magazine” și co-organizează Festivalul Internațional de Poezie Z9. Scrie și traduce poezie și proză, a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și are un masterat în Studii de Gen de la Utrecht University. În 2021 a publicat primul ei volum de poezie, Nu mă întrerupe (OMG Publishing).

„Mijlocitoarea legăturii de prietenie & dragoste”

Nicoleta Moise

În 2019, am fost invitată într-o rezidență în Antwerp, Belgia, ca să pun cap la cap post-producția unui video-eseu. Timp de trei luni, am locuit într-o clădire din secolul al XX-lea, plasată în spatele Grădinii Zoologice, construită ca parte din extensia unei foste mănăstiri dominicane. Aici l-am cunoscut pe Baptiste, un artist francez, coleg de rezidență, care, într-o dimineață, mi-a propus să ne uităm la filmul Reaching for the Moon, în spațiul comun al clădirii. 

Scenariul filmului, inspirat de cartea Rare and Commonplace Flowers, urmărește povestea reală de dragoste dintre poeta Elizabeth Bishop și arhitecta Lota de Macedo Soares. Pe scurt, Bishop primește o bursă în 1951 și decide să pornească într-o călătorie în jurul Americii de Sud. Prima oprire o face în Rio de Janeiro, într-o vizită la prietena ei Mary Morse, partenera lui Lota la acea vreme. Ceea ce trebuia să fie o ședere de două săptămâni s-a întins pe parcursul a cincisprezece ani. În acest timp, Bishop trăiește un triunghi amoros complicat, și publică un volum de poezie care îi aduce premiul Pulitzer. Iar Lota construiește parcul Flamengo din Rio după modelul Central Park din New York. Nu știu dacă aș recomanda neapărat filmul, deși protagonistele principale joacă impecabil, dar știu că poate altfel n-aș fi aflat de Bishop; mijlocitoarea legăturii de prietenie & dragoste dintre mine și Baptiste.

În ultimele trei săptămâni din rezidență, am citit și am tradus (amatoricește) cu Baptiste, poezii din engleză în franceză. Am trecut prin Marianne Moore (Poetry, The Monkey Puzzle), Frank O’Hara (On Rachmaninoff's Birthday, Mayakovsky, River), Wisława Szymborska (Conversation with a Stone, Bodybuilders Contest), Nina Cassian (Venus), e. e. cummings (Humanity I Love You), și Elizabeth Bishop (A Miracle for Breakfast, Filling Station). Actul de a traduce devenise activitatea noastră principală. Un pretext care ne-a ținut împreună și fizic și la distanță, aproape un an, pe ruta Antwerp, București, Bușteni, Paris, Meudon, Clermont-Ferrand, Saint Nectaire și Marennes. 

În februarie 2020, cu o săptămână înainte să plec la Paris, i-am trimis un mesaj. 

N.: Which book do you have at home by Walt Whitman? I found a really beautiful poem, Song of the Open Road, that deserves to be translated. (Ce cărți de Walt Whitman ai acasă? Am găsit o poezie foarte frumoasă, Song of the Open Road, care merită tradusă.)

B.: Leaves of Grass. (Fire de iarbă.)

N.: „In 1997, American President Bill Clinton made a gift of Leaves of Grass to Monica Lewinsky prior to the unfolding of their affair." :)) (În 1997, Președintele american Bill Clinton i-a dăruit Monicăi Lewisnky un exemplar din „Fire de iarbă”, înainte să aibă o aventură.)

Când am plecat la Paris, am luat cu mine în geamantan trei cărți: Poems și Geography III de Bishop, prima era cadou pentru Baptiste, cealaltă era cadou de drum pentru mine, iar ce-a de-a treia era Soldatul Câinelui, de Paul Goma. În cartea asta auzisem pentru prima dată de reședința cuplului Ierunca-Lovinescu, o casă donată statului român pentru a găzdui cercetători români, și locul în care urma să locuiesc pentru a demara (pe cont propriu) proiectul „Memoria lumii”. Era un proiect pe care-l tot amânam încă din 2017, iar faptul că Baptiste locuia în capitala Franței a fost un motiv în plus să-ncep cercetarea. 

Ce nu știam atunci când am închis geamantanul era că în ziua când voi ajunge la Paris, Baptiste îmi va spune că vrea să ne despărțim. Ce nu știam atunci era că peste două săptămâni întreaga planetă va fi luată pe sus de pandemie, iar noi doi vom continua în lockdown o relație (de prietenie) sudată de legătura cu poezia. Ce nu știam atunci era că planul meu de a sta o lună în Franța se va extinde la șase luni. Luasem decizia să nu mă întorc acasă până nu adun suficient material pentru „Memoria lumii” – un text care nu mi-a adus premiul Pulitzer, ci ceva mai prețios, începutul colaborării mele cu Scena9. Ce nu știam atunci, dar acum înțeleg, este că, în urma acestui șir de întâmplări, decizii și noduri de legătură, poate că n-aș fi ajuns să scriu aici.

Ce vreau să spun, dar poetul Ocean Vuong a spus-o deja: „Each history has more than one thread, each thread a story of division.” (Fiecare istorie are mai mult de un singur fir, iar fiecare fir e o poveste despre separare.)

Nicoleta Moise este artistă. Îi place să scrie. O găsiți pe Scena9 sau în atelierul de la Malmaison

Scriem mult despre cum artele ne îmbogățesc mintea, publicăm recenzii argumentate și eseuri despre cum ne-a influențat contactul cu munca unui artist sau altul, dar vorbim puțin despre legăturile dintre oameni pe care le înlesnește arta, despre dialogurile pe care le prilejuiește. 

Vrem să adunăm și să publicăm istorii personale ale unor astfel de artefacte. Dacă ai și tu o astfel de poveste despre un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru sau orice formă de artă care ți-a schimbat cursul unei relații importante, scrie-ne aici. Textul trebuie să aibă cel mult 400 de cuvinte.

12 septembrie 2023, Publicat în Arte / Remix /

Text de

  • Scena9Scena9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

Ilustrații de

  • Mircea PopMircea Pop

    Ilustrator. Lui Mircea îi este mai simplu să deseneze o carte decât să scrie astea trei vorbe despre el.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK