La începutul anului ăsta, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Ion Ficior pentru crime împotriva umanității. La 88 de ani, Ficior este unul din torționarii care în anii '50-'60 împărțea viața și moartea la Colonia de Muncă de la Periprava, unde era comandant. La procesul lui au depus mărturie câțiva din puținii supraviețuitori, iar Ficior, care și-a așteptat sentința acasă, a declarat presei că nu regretă nimic. Fostul colonel a primit 20 de ani de închisoare. La câți dintre noi a ajuns știrea asta în ziua de 30 martie 2016 și câți dintre noi am înregistrat-o atent, fără să schimbăm postul sau să închidem fereastra din browser? Câte alte știri și bucăți de divertisment au îngropat-o în depozitul fără fund de informație, în care înotăm zilnic, tocindu-ne atenția și empatia în timp ce scrollăm printre bilanțuri de crime, cancanuri de alegeri electorale și meme-uri cu pisicuțe?
Calul alb: scurtă istorie a urii e un performance regizat de Ioana Păun, care a scos din vraful de informație povestea lui Ion Ficior, documentată de jurnalista Laura Ștefănuț, și transformată într-un fel de musical care te-ntoarce pe dos și cu capu-n jos, ca o centrifugă. Cum se-ntâmplă în lumea noastră post-postmodernă, straturile poveștii se încalecă și se rup, se intersectează și te lasă buimac: ca atunci când ajungi din link în link pe o pagină unde habar n-ai ce căutai. Flash-uri din istoria de viață a lui Ion Ficior, deopotrivă reale și ficționalizate, se intersectează cu flash-uri din rutina prezentatorilor de știri, prinși în malaxorul audienței. La urma urmei, ce putem ști noi, oamenii foarte recenți, despre istoria de dinainte de-a ne naște, cosmetizată și expediată într-un paragraf de manual și reciclată apoi, aproape accidental, pe ecranul televizorului? Turul ăsta de forță pus la cale de regizoarea Ioana Păun, care în urmă cu doi ani punea în scenă drama bonelor filipineze din România, e ca o mașină de tocat în care intră vieți, istorie, adevăruri, manipulări, și iese un flux continuu și schimbător.
Actrița Ilinca Manolache (*uau*) intră pe rând în pielea jurnalistei de televiziune, în afara și în interiorul cadrului filmat, în pielea fostului torționar și-a altor exponenți ai sistemului - un (aproape) one-woman-show care arată că, în spatele rolurilor și al faptelor pe care timpul le transformă în date istorice, stau oameni. Oameni pe care, în funcție de punctul de observație pe care-l alegi, de regimul care dictează regulile, îi poți vedea în alb sau negru, deși ei tind spre diverse nuanțe de gri. Monologurile sunt spuse calm sau parcă pe marginea unui atac de panică, sunt scrâșnite și scuipate printre dinți, sunt urlate sau cântate. Calul alb e o feerie de-a-ndoaselea în care povestea unui torționar povestită pe multe voci trece de la acorduri de pop eteric (compuse și interpretate de artista Diana Miron), la duioșii folclorice reinterpretate (aceeași Diana Miron) și explodează într-un hip-hop visceral marca Ilinca Manolache.
Dacă e greu să vă imaginați ce înseamnă de fapt Calul alb - e și foarte greu de povestit, de altfel -, astă-seară (29 septembrie), la ora 19:30, performance-ul are premiera la Muzeul Național de Artă Contemporană. Pe terasă, cu fundal vivant asigurat de stolurile de păsări, nori & soare, precum și de scânteile și macaralele care înalță de zor Catedrala Mântuirii Neamului. Dacă nu ajungeți la premieră, aruncați un ochi pe galeria foto de mai jos, semnată de George Popescu, și stați cu ochii pe programul spectacolului.
