„Transmitem acelora care vor ruina aceste ziduri pentru ca să le facă mai mari «Urările noastre de bine» și să pomenească numele nostru care, cu muncă grea, am ridicat aceste ziduri într-o comună cu 120 fumuri și 600 suflete.”
Scrisoarea, datată din 9 mai 1939, a fost găsită acum două luni de către operatorul unui buldoexcavator, în timp ce demola școala din fosta comună Lușca, acum cartier al orașului Năsăud.
Învățătorul, preotul și primarul de atunci al comunei lăsau un mesaj pentru generațiile viitoare, într-o sticlă îngropată în zidurile noi ale școlii din localitate.
Intrigat de acest mărunt fapt divers, am luat trenul de noapte spre Bistrița, să aflu povestea scrisorii, a semnatarilor și a școlii din Lușca.
„Bună ziua, părinte, vă sun în legătură cu capsula timpului.”
Am ajuns într-o marți dimineața la Arhivele Județene din Bistrița, cu holuri ca un furnicar de arhiviști. Ies dintr-o cameră cu acte, intră în alta, revin cu o cutie, pun o întrebare, se întorc, revin cu dosare. Preotul Crin-Triandafil Theodorescu a venit să predea scrisoarea găsită printre dărâmături, acum învelită într-o foaie A4. Sticla în care fusese încapsulată s-a spart în timpul demolării școlii. Documentul are o caligrafie frumoasă și un aer nostalgic, temător și plin de speranță în același timp.
În timp ce lucrau la extinderea școlii din Lușca, cu câteva luni înainte să izbucnească Al Doilea Război Mondial, semnatarii scrisorii se gândiseră că, peste ani, cei care vor construi la rândul lor noi săli de clasă vor găsi documentul în care ei descriau situația din țară și grijile poporului.
Aproape o sută de ani mai târziu, în momentul în care a găsit sticla, demolatorul a desfăcut-o și a pus o poză cu scrisoarea pe grupul de WhatsApp al comunității. Imediat a fost revendicată de Crin-Triandafil Theodorescu, preot, speolog și muzeograf. Pasionat și doctorand în istorie, preotul din Lușca intenționa să ducă scrisoarea la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, unde lucrează, pentru a fi expusă. Însă faptul că pe document se afla ștampila comunei îi obligă pe cei care au găsit-o s-o încredințeze Arhivelor Județene. Legea Arhivelor Naționale spune că documentele create de către instituții de stat sunt izvoare istorice și alcătuiesc Fondul Arhivistic Național. Văzând în presa locală fotografiile cu scrisoarea, dr. Cornelia Vlașin, șefa Arhivelor Județene Bistrița-Năsăud, a intrat pe fir și, cu legea de partea ei, a argumentat că documentul trebuie să ajungă la instituția pe care o conduce, în fondul documentar al școlii din Lușca.
Pentru cetitori
S-au făcut aceste litere pentru cetitori, cu ocazia edificării Școalei primare din comuna Lușca, jud. Năsăud, în anul una mie nouă sute treizeci și nouă luna Mai.
Școala s-a făcut sub conducerea D-lui învățător Pop Anton de 28 de ani născut în comuna Romuli jud. Năsăud și domiciliat ca învățător în comuna Lușca.
În acest an a funcționat ca preot Onor. Ioan Vălean, ca primar Ioan Pop niv. pensionat, care încă au dat tot concursul pentru edificarea școalei.
Primăvara acestui an a fost săcetoasă și tulbure din cauza frământărilor externe ocupând Germania, sub conducerea lui Hitler, Ceho-Slovacia și voind să ocupe și parte din Polonia (Portul Danzig).
România este cuprinsă în prezent între hotarele
„Del Nistru pân’ la Tisa
Din Hotin pân’ la Mare” sub domnia regelui Carol al II-lea și prim Ministru Armand Călinescu, sub stare de asediu.
Transmitem acelora care vor ruina aceste ziduri pentru ca să le facă mai mari „Urările noastre de bine” și să pomenească numele nostru care, cu muncă grea, am ridicat aceste ziduri într-o comună cu 120 fumuri și 600 suflete.
Pentru cei ce vor urma,
Lușca la 9 mai 1939.
Ioan Pop
primar
Pop Anton
înv. dir.
Ioan Vălean
preot
[Indescifrabil]
notar
Pop Laura
soția învățător
scriitorul plecat la concentrare
în ziua de 10 mai 1939
Alături de semnături sunt ștampila Comunei Lușca și sigiliul Oficiului Parohial Greco-Catolic.
Cu documentul pe masă, directoarea arhivelor și preotul se antrenează într-o analiză impromptu. „Are valoare nu numai arhivistică, istorică, dar și sentimentală. Ne oferă mai multe informații, pe mai multe paliere, sociologic, antropologic. «Primăvara acestui an a fost săcetoasă și tulbure din cauza frământărilor externe». Vorbim de anul 1939, cât de conectați erau. Acum câți intelectuali sunt conectați la ce se întâmplă în exterior? Și ce mijloace de comunicare aveau atunci, doar ziarul și un jurnal care venea și se împrumuta de la unul la altul”, spune Cornelia Vlașin. Directoarea, la rândul ei pasionată de istorie, a absolvit cursurile Facultății de Arhivistică din cadrul Academiei de Poliție. A studiat și limbile vechi, cu specializare în româno-chirilică și turco-osmană, și are o licență pe documente turco-osmane de la Ada Kaleh. Cornelia Vlașin observă că mesajul „este scris caligrafic și fără greșeli gramaticale, la 1939, când nivelul de analfabetism la nivelul României era destul de ridicat. Asta înseamnă că la nivelul localității exista o școală mai veche, iar procesul de învățământ era destul de temeinic”.
„Prima dată avem un inventar meteorologic, un inventar care surprinde prima dintre durerile unui om care trăiește la țară, conectarea cu natura, primăvara secetoasă,” completează Crin-Triandafil. „Pe urmă trecem în registrul politic și pe urmă trecem în lirica poeziei naționale. «Transmitem acelora care vor ruina aceste ziduri ca să le facă mai mari urările noastre de bine.» Doamne, asta m-a cutremurat.”
Când nu e cu capul în documente vechi, preotul se ocupă de ghidaj, cercetare și documentare a Țării Năsăudului, ca muzeograf la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, parte din Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud. Este și custodele Peșterii Izvorul Tăușoarelor, cea mai adâncă peșteră din România și una dintre cele mai dificil de explorat, unde se ocupă de cercetare științifică, și a fost membru Salvaspeo, asociația care se ocupă cu operațiunile de salvare din peșteri și avene. Când ne-am întâlnit la Arhive, a venit în geacă softshell, cu un rucsac de munte de care avea prinsă o carabinieră (și eu ca fraierul la cămașă). Mi-a spus că nu pleacă niciodată de acasă fără o frontală, cordelină, un baton proteic, ceva de băut și un briceag multifuncțional.
Preotul știe că primarul menționat în text, Pop Ioan, era un țăran, și e cu atât mai impresionant că acesta a contribuit cu bani la construcția școlii, ceva foarte costisitor la vremea respectivă.
Am încercat să-mi fac o imagine din publicațiile vremii despre Anton Pop, învățătorul care a scris documentul. Din ziarul Dimineața aflăm că în iulie 1937 acesta a fost transferat de la Rebra, o comună la 12 km nord-vest, la Lușca, unde a preluat poziția de director al școlii. La finalul aceluiași an, organiza prima șezătoare în incinta școlii pentru țăranii din sat, cu poezii, piese de teatru și dansuri interpretate de copii (conform Curentului, 1 decembrie 1937).
În aprilie 1938, la inițiativa „harnicului învățător” și „conducătorul spiritual al comunei”, cum era descris în Universul, gospodarii din comuna Lușca s-au constituit în Asociația bunilor gospodari, „pentru îmbunătățirea situației agricole și pentru deschiderea unei campanii de redresare a vieții gospodăriei fiecărui țăran”. Președinte al societății a fost ales învățătorul, iar prima măsură a fost să comande de la Camera de Agricultură a județului Năsăud trifoi, lucernă și alte semințe, pomi și instrumente agricole. Din aceeași știre aflăm că în comuna urma să se înființeze un cămin cultural afiliat Fundației Culturale Regale „Principele Carol” și faptul că învățătorul a înaintat o petiție la prefectura județului, solicitând bani pentru edificarea școlii. Satul nu avea la momentul respectiv o clădire potrivită pentru educația copiilor.
Căutările mele în arhivele ziarelor sunt completate de cele ale preotului, care a descoperit anul trecut un caiet de procese verbale al parohiei dintre 1917 și 1964. De aici a aflat că Lușca era la începutul secolului trecut o comunitate foarte săracă. Preotul comunei nu avea de foarte multe ori bani de salarizare, iar reparațiile care se făceau erau la limita suportabilului. La 14 iunie 1938, Iacob Chitul, preot interimar, cerea bani Curatoratului bisericesc pentru repararea bisericii, pentru că aștepta o vizită canonică și „ar fi o rușine de neiertat să fie primit cu biserica în halul în care se găsește”.
Tot dintr-un proces verbal al parohiei aflăm că la 22 ianuarie 1939 s-a făcut un schimb de terenuri între școală și biserică: grajdurile școlii au fost date pe grădina confesiunii. „Cu toate că grădina are mai mare valoare decât grajdurile, dar Curatoratul bisericesc ia în considerare greutățile ce le are comuna în edificarea școalei”, arată procesul verbal.
Documentul descoperit în zidurile școlii a fost semnat la 9 mai 1939 și încapsulat a doua zi. Tot atunci, învățătorul Pop Anton a fost concentrat (n.r.: chemarea unui ostaș rezervist pentru instrucție pe timp de pace).
În 1940 era comandant străjer. În luna februarie organiza, alături de colectivul școlii și al căminului cultural, altă șezătoare culturală pentru populația comunei, cu „monoloage, dialoage, coruri, anecdote şi recitări, executate de elevi” (Universul).
Mai departe, Crin-Triandafil Theodorescu a aflat că învățătorul a participat la Al Doilea Război Mondial, a avut gradul de sublocotenent și a murit pe front în Munții Tatra în 1944. „E îngropat în fața bisericii mele, împreună cu fata lui”, spune preotul. Soția lui, Laura, rămasă văduvă, s-a recăsătorit cu preotul Iacob Chitul, la rândul său văduv (cel care era preot interimar și în 1938). „Se închide cercul”, spune Crin-Triandafil. „Am găsit oameni care își amintesc foarte bine de Laura, cum era și cum s-a dezvoltat povestea vieții ei după moartea primului soț. E foarte vie istoria asta.” Mai mult, când Crin-Triandafil a devenit preotul comunității, casa parohială se afla în Năsăud și i se părea nepotrivit ca un preot să locuiască în altă localitate decât aceea în care slujește. Așa că a intervenit pe lângă Consiliul bisericesc să fie vândută casa parohială din Năsăud și să fie cumpărată o casă din Lușca. Noua casă parohială este aceeași în care au locuit Laura Pop și Iacob Chitul. „A fost uluitor când am realizat că locuiesc în casa respectivă”, spune preotul.
Până să aibă o clădire pentru școală, copiii din Lușca învățau în camere închiriate de la gospodarii din sat, iar învățătorul era plătit prin contribuția cetățenilor. În anul școlar 1905 - 1906, s-a închiriat sala mare a casei de la nr. 9 în schimbul sumei de 30 de coroane, în urma unei hotărâri a senatului bisericesc-școlar din localitate.
Căutând prin documente de arhivă, preotul speolog a aflat că școala primară din Lușca a fost construită într-un val de emancipare națională, începând cu perioada de după Primul Război Mondial, la care au participat biserica și comunitatea, iar pe parcursul anilor ‘20 - ‘30 s-a lucrat la extinderi. Cu trecerea timpului și dezvoltarea Năsăudului, comuna a devenit cartier al orașului, iar copiii din Lușca au fost trimiși la școlile din oraș, la unu, doi kilometri distanță. Școala din Lușca a fost folosită o vreme doar pentru cursurile elevilor Școlii profesionale de croitorie, apoi a rămas abandonată, s-a degradat în timp și a devenit în ultimii ani periculoasă pentru trecători, din cauza riscului de colaps. Astfel, autoritățile locale au hotărât demolarea ei.
Descoperirea capsulei l-a inspirat pe preot să nu lase povestea clădirii să moară odată cu buldoexcavatorul. Consideră că locuitorii zonei au dat de o moștenire și au o datorie istorică față de cei care care au construit școala. Astfel, după ce clădirea a fost dărâmată, Crin-Triandafil a strâns 30 de bărbați din localitate și au recuperat piatra din care a fost construită. Având și studii de geologie, preotul a aflat că este aceeași piatră din care s-a construit biserica și a identificat situl de unde a fost extrasă acum 130 de ani: un deal între localitățile Lușca și Cepari.
Cu piatra recuperată intenționează să construiască în vara anului viitor un monument în locul unde s-a aflat școala - un tip de troiță care astăzi nu se mai găsește în Țara Năsăudului. Monumentul va fi proiectat după o fotografie de la Arhivele Naționale, făcută de Dimitrie Gusti în timpul campaniei lui de cercetare sociologică în Țara Năsăudului, în urma căreia a fost înființat Muzeul Satului din București.
„Vreau să perpetuăm amintirea acestei școli printr-o edificare. Vom da o utilitate pietrei, piatra va fi vie în continuare, n-am ucis-o prin demolare, îi dăm o nouă structură. Apoi, având în vedere că acest tip de monument a dispărut din Țara Năsăudului, ar fi frumos să-i dăm o continuitate, să-l reînviem și să păstrăm amintirea acestui model. În părțile laterale mă gândesc la două plăci metalice din bronz sau din alamă. Pe una să trecem textul ăsta integral, pentru că este de o frumusețe răvășitoare și emoționantă, de fiecare dată când citesc mă emoționează. Și pe cealaltă voi compune eu un text cu valoare testamentară, al generației noastre către generația viitoare, ca să unim ceea ce a fost cu ceea ce va urma, să dăm continuitate istorică acestei povești de natură emoțională”, explică Crin-Triandafil.
Numele „Lușca” derivă din paleoslavă și înseamnă „așezare mică, îngustă”. „O strânsură de case în coasta Năsăudului, pe falezele de gresie și marne de deasupra Someșului Mare”, cum o descrie Crin-Triandafil, cu gospodării de-a lungul a cinci străzi, unele cu grajduri cu șure și nutreț, „înghesuite între dealurile împădurite din mijlocul județului și mușcătura udă a râului care coboară din Munții Rodnei spre mare”. La fel ca alte localități de pe Valea Someșului, Lușca era cândva izolată, cu căi de acces dificile, pentru a se proteja de năvălirile barbare. Începând cu secolul al XVIII-lea, localitatea a devenit „un fel de anexă țărănească a Năsăudului”.
O parte dintre locuitori trăiesc din agricultură de subzistență și vând surplusul de fructe, legume, carne și mai ales lactate în piața din Năsăud. Pe vremuri, populația Luștii aproviziona consistent locuitorii din Năsăud cu diverse produse, lucru subliniat inclusiv în piesa folclorică „Lușcăniță cu badoc” (n.r.: vas de tinichea în care se ține untura), însă acest obicei s-a redus în ultimii ani.
Chiar dacă infrastructura a fost modernizată, preotul spune că „mentalul colectiv a rămas tributar unor mecanisme moștenite din străbuni și care se regăsesc în mediul satului românesc de pretudindeni: biserica este centrul spiritual al localității - iar turnul ei catargul care semnalizează navigația flotei de case, că așa arată Lușca, o navă amiral înconjurată de alte corăbii gospodărești, de familii -, crâșmele din sat, două, mici și afumate, gura satului - slobodă și fără margini, hățișul întrepătruns de familii, cumetrii și interese locale, de gard sau de locuri agricole lucrate împreună. Un loc bun de trăit în liniște, dacă liniștea ți-e în bagaj”.
Populația nu s-a schimbat în ultima sută de ani; dacă în scrisoare sunt pomenite „120 de fumuri și 600 de suflete”, recensământul din 2021 a înregistrat 620 de locuitori la Lușca. Ca din atâtea alte locuri similare, mulți tineri între 20 - 30 de ani, dar uneori și părinții lor, pleacă la muncă în Banat, Dobrogea sau Germania, Spania, Grecia și alte țări străine.
Preotul Crin-Triandafil a „migrat” în sens invers: a copilărit pe litoral, la Mangalia, și s-a mutat la Lușca, la poalele munților. După ce terminăm de discutat, se întoarce în sala de studiu a Arhivelor, pentru a documenta următorul articol din „Arhiva Someșană”, revista științifică a Muzeului Grăniceresc Năsăudean. De curând și-a dat seama că 51 dintre stâlpii aflați de-a lungul străzii principale a orașului au același model și au rămas neschimbați de acum 100 de ani. Crede că reprezintă un demers de sistematizare a Străzii Grănicerilor. „Vreau să aflu când s-au construit, cine a avut ideea și cum au supraviețuit până acum.” Speră că textul său va trezi conștiința comunității pentru a salva acești stâlpi într-un oraș în care patrimoniul imobiliar este „destul de subțire”. Apoi vrea să scrie un proiect de valorificare a lor. „Îi vopsim unitar, îi refacem, îi notăm cu numere, punem un cod QR, fotografii rezistente la UV ale vechiului oraș și îi putem transforma într-o expoziție permanentă stradală a vechiului Năsăud, scoatem muzeul în stradă în cel mai propriu mod. Dacă primăria nu are bani, fac un ONG, găsesc 51 de familii și «adoptăm» fiecare familie câte un stâlp și împreună strângem bani pentru recondiționarea unitară și spontană a lor. Ideea mi-a venit plimbându-mă pe strada, văzând stâlpii aia. «Cei 51 de stâlpi ai Năsăudului» se va numi proiectul.”
Chiar dacă scrisoarea nu a mai ajuns la Muzeul Grăniceresc, am trecut pe acolo să aflu mai multe despre Țara Năsăudului și locuitorii ei. Muzeul se află în fosta garnizoană a Regimentului II de graniță de la Năsăud, înființat în aprilie 1762 de către împărăteasa Maria Terezia a Austriei. Prin Granița Militară din Transilvania, autoritățile imperiale urmăreau să aibă un „cordon sanitar” la frontiera sudică a Principatului.
Contrar așteptărilor, găsesc la Muzeu informații nu doar despre trecutul grăniceresc al zonei, ci o întreagă colecție de obiecte și izvoare începând cu descoperiri arheologice din neolitic. O secțiune a muzeului este dedicată etnografiei, iar în curte e o casă țărănească din secolul al XIX-lea, adusă din comuna Ilva Mare, jud. Bistrița-Năsăud în 2010, demontată bucată cu bucată și reconstruită în spatele muzeului de către soțul și ginerele fostei proprietare.
Aflu de la muzeograful Dan Prahase că zona a fost privilegiată datorită înființării Regimentului de Graniță. De exemplu, fiii grănicerilor erau școlarizați pe cheltuiala parțială a Habsburgilor. După Edictul de toleranță al lui Iosif al II-lea din 1781, care recunoștea cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice dreptul de a funcționa nestingherit, grănicerii primeau și puteau să cumpere pământ, să-și trimită copiii la școală și să lucreze în administrație, în condițiile în care marea masă a românilor din Transilvania erau iobagi sub maghiari. „Noi n-am fost iobagi, noi am fost soldați pentru armata austriacă”, spune muzeograful.
Cea mai glorioasă luptă la care au participat grănicerii, îmi povestește cu mâhnire Dan Prahase, e una ignorată de cărțile de istorie, când grănicerii l-au înfruntat pe Napoleon Bonaparte, care aproape și-a pierdut viața. În Bătălia de la Arcole (15 - 17 noiembrie 1796), la 25 de kilometri la sud de Verona, armata franceză s-a luptat cu trupele Imperiului Habsburgic, printre care, spune mezeograful, se aflau și grăniceri năsăudeni. Informația a fost contestată de unii istorici, precum Horia Șerbănescu, de la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”. „Problema cu acel studiu este că dă la o parte dovezile noastre”, spune Dan Prahase și îmi arată cartea căpitanul Karl Klein, publicată la 1868 și studiată de arhivistul Adrian Onofreiu de la Bistrița și academicianul Ioan Bolovan. „[Karl Klein] a cunoscut cu siguranță din poveștile camarazilor săi năsăudeni faptele eroice de la Arcole ale grănicerilor români împotriva celui care a «dominat» istoria și memoria colectivă din secolul al XIX-lea european, Napoleon Bonaparte”, concluzionează cei doi cercetători în lucrarea lor.
Cartea „Şi ne-au făcut din grăniţeri, ţărani...”. Mentalităţi colective în satele năsăudene foste grănicereşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Editura MEGA, 2015), scrisă de Claudia Septimia Sabău, arată că și după desființarea regimentului, în 1851, în mentalul colectiv năsăudean, oamenii nu se considerau „foști”, ci își spuneau în continuare grăniceri. „Foștii grăniceri, care au luat contact cu marile civilizații europene cu prilejul participării la războaiele în care a fost implicată monarhia austriacă la începutul secolului al XIX-lea, și-au creat o viziune proprie asupra statutului lor și au dezvoltat o superioritate atitudinală față de cei din alte zone ale Imperiului”, scrie Claudia Septimia Sabău despre fenomenul numit și „fala năsăudeană”.
După desființarea regimentului, foștii grăniceri năsăudeni au continuat practica de a ridica câte o școală în fiecare comunitate, folosind fondurile pe care le acumulaseră.
***
Directoarea Arhivelor Județene din Bistrița-Năsăud și Lucian Vaida, directorul Muzeului Grăniceresc, sunt convinși că această moștenire este și motivul pentru care Năsăudul a atât de mulți academicieni, printre care și botanistul Florian Porcius, cel care a descoperit patru plante. Tot el, alături de grăniceri, a contribuit la construcția Stațiunii Băilor de la Valea Vinului (devenită ulterior Casa Scriitorilor).
Am plecat la Năsăud cu o poveste tristă în minte - capsula scrisă pentru oamenii viitorului, care vor extinde din nou școala, descoperită la demolarea ei -, și mi s-a servit o poveste despre schimbare: școala nu se pierde, se transformă.
Documentul găsit în capsula timpului va fi inclus într-o expoziție dedicată chipului țăranului român și mănăstirilor din România, organizată la Direcția Județeană Bistrița-Năsăud a Arhivelor Naționale începând cu 27 noiembrie, cu ocazia Zilei Naționale. După ce expoziția se va încheia la începutul anului viitor, scrisoarea va putea fi consultată la sala de studiu.
