„Femeia zidită în Casa Poporului” este o serie de trei materiale jurnalistice de amploare, despre arhitecta care ne-a lăsat moștenire cea mai grea clădire din lume. Cine a fost, de fapt, Anca Mărculeț Petrescu – femeia a cărei muncă ne-a transformat radical capitala și care ne provoacă până-n zilele noastre să ne chestionăm și recontextualizăm istoria recentă?
În cel de-al treilea și ultimul episod din serie, ceața de după Revoluția din 1989 se așterne asupra Casei Republicii. Alături de ea, și Anca Petrescu navighează apele tulburate ale tranziției românești. De unde a plecat această femeie și unde a sfârșit? A cui este astăzi Casa Poporului – și ce ar fi bine să facem cu ea?
Dacă încă nu ai citit primul episod, despre cum a căpătat Bucureștiul un Centru Civic și despre „mărunta femeie bătăioasă din Transilvania”, îl găsești aici. Iar aici e episodul 2, în care roțile proiectului colosal al Casei Poporului se pun în mișcare, iar cei care au cunoscut-o pe Anca Petrescu ne dezvăluie un portret fluid al arhitectei.
Revoluția din decembrie 1989 a fost momentul în care lucrări din întreg Bucureștiul s-au oprit, iar mașinăriile de construcții au rămas suspendate în timp, oprite de însemnătatea momentului. Blocată într-o epocă al cărei dictator nu mai era a rămas și Casa Republicii, astăzi denumită oficial Palatul Parlamentului și neoficial Casa Poporului.
După Revoluție, ziarele titrau starea generală a populației care vedea pentru prima dată Palatul lui Ceaușescu neîngrădit și nepăzit: „Casa Republicii, piramida secolului nostru”; „Casa Republicii - miliarde aruncate pe apa sâmbetei?”; „Sunt mândru că n-am fost implicat nici măcar cu o linie în centrul civic”; „Va fi dinamitată Casa Republicii?”; „Soluția o va găsi un om de afaceri, nu un om politic.”
Revoluția a zguduit și viața Ancăi Petrescu. Deși arhitecta șefă a proiectului a rămas angajată a Institutului Carpați, instituția căreia îi fusese încredințată construirea Casei, poziția și statutul ei erau amenințate. În ce o privea, oamenii nu știau de care parte a istoriei ar fi mai potrivit să se poziționeze. Ziarele descriau situația în termeni plastici – ea era „mărunta femeie din Transilvania”, iar Casa Poporului „nebunia neterminată.” Fostul soț al arhitectei, George Mărculeț, își amintește în zilele noastre că Anca „para toate tâmpeniile astea, care sigur că o afectau, dar avea o rezistență psihică. Oricine altcineva ar fi căzut într o depresie. S-ar fi ascuns, ar fi plâns, dar ea avea o tărie. Pot să spun chiar că o stimulau situațiile mai grele, o ambiționau.”
Însă după căderea regimului, Anca s-a văzut nevoită să ducă o luptă constantă pentru protecție și reafirmare. Și-a petrecut primii doi ani post-Revoluție ba în țară, ba în afara ei, pentru că aici nu se mai bucura de sprijinul politic pe care-l avusese înainte de 1989, prin asocierea directă cu șeful statului. Regimul care o făcuse picase, iar breasla ei o renega cu vehemență. În schimb „afară”, ajutată de nepotul președintelui francez François Mitterrand, jurnalistul Frédéric Mitterand, și de alte persoane, probabil fascinate de noul Est deschis, a reușit să pătrundă în grupuri sociale influente. E perioada în care arhitecta a realizat proiecte profitabile financiar în țări precum Franța sau Statele Unite ale Americii.
Fiica ei Smaranda, astăzi arhitectă la München, în Germania, își amintește din anii aceia că mama lor era adesea plecată de Crăciun. Cele două fete ale cuplului Mărculeț-Petrescu, Smaranda și Cristina, petreceau mult timp pe atunci la Sighișoara, în casa natală a Ancăi. „Era foarte ciudat că a trimis foarte, foarte multe vederi în care, vezi doamne, scria Moș Crăciun și spunea că dacă mama voastră nu e aici, vă dau mai multe cadouri. «Ok, bine, bine, Moș Crăciun, dar mama nu zice nimic?!» (...) Mă întrebam unde-i mama, iar tata spunea: «Da, da, o să vină. E acum puțin prinsă, dar vine imediat.» Și când vine imediat?…”, povestește Smaranda.
Nepoata cui?
„Era chiar bine la Sighișoara. Și acum e bine la Sighișoara”, îmi spune fiica Ancăi, Cristina Petrescu (38 de ani), astăzi project manager la Institutul Goethe. „Avea ceva dintr-un sanctuar.” Cristina și Smaranda mi-au povestit că, de-a lungul vieții Ancăi, Sighișoara și casa părintească au rămas singurele locuri în care arhitecta mai uita de telefonul mobil și se destindea. Fetele și-au petrecut acolo mult timp în primii ani de după Revoluție. În acea perioadă, mama lor era acuzată de subminarea economiei naționale, iar foștii colegi se deziceau de colaborarea cu ea. Le era teamă de ce ar fi însemnat această asociere într-un nou regim politic, precum și munca la Casa care a luat mult din și-așa puținele resurse ale bucureștenilor, care supraviețuiseră anilor ‘80 cu casele înghețate și magazinele goale. În epocă se discuta chiar despre retragerea dreptului Ancăi Petrescu de a mai munci în România.
Asocierea cu regimul Ceaușescu a lucrat în defavoarea Ancăi Petrescu și înainte de Revoluție. S-a zvonit multă vreme despre ea că ar fi fost nepoata Elenei Ceaușescu, al cărei nume înainte de căsătorie fusese tot Petrescu. Fostul ei soț, arhitectul George Mărculeț, susține că acest zvon a pornit de la Europa Liberă, postul de radio pro-occidental, interzis în România înainte de căderea regimului Ceaușescu. Neadevărul era să o coste în timpul Revoluției din 1989, când muncitorii de la bucătăria unui hotel central din capitală au vrut să o ducă cu forța la Televiziunea Română, decorul „procesului” comunismului din acele zile.
Zvonul, însă, era la sute de kilometri de adevăr – cam la aceeași distanță ca cea dintre locul natal al Elenei Ceaușescu (născută Petrescu, în județul Dâmbovița) și cel al arhitectei. Anca Petrescu a venit pe lume la Sighișoara, pe 20 martie 1949, fiica Filofteiei, alintată Maia de familie, și a lui Traian. Era „de familie bună” – tatăl ei condusese spitalul din Târgu Mureș, pe care îl vizitase chiar și Regina mamă Elena a României în 1941. Cunoscut ginecolog și fost medic pe front în al Doilea Război Mondial, Traian Petrescu a predat ginecologie și obstetrică și a fost director al Școalei de moașe din Sighișoara. Însă doctorul, al cărui nume este încă bătut în cuie pe ușa casei familiei din Sighișoara, a fost în repetate rânduri și deținut al Securității.
Cristina și Smaranda își amintesc și astăzi de influența indubitabilă a tatălui asupra ei – medicul a fost modelul Ancăi în viață. El a educat-o să aibă încredere în ea, fără să țină cont de faptul că e femeie, și să creadă că poate face tot ce pot și ceilalți de lângă ea. Traian a insistat ca Anca să fie bună la carte și doxă de cultură, să studieze și în limba germană, să învețe franceza, să ia lecții de pian și, mai apoi, în liceu, de filosofie. Nici mama ei n-o menaja – era genul de femeie care ridica la rang de valori trezitul de dimineață și hărnicia.
Nevoia de a se ridica la așteptările medicului Petrescu pare că a rămas cu Anca toată viața, din spusele fiicelor ei. O presiune pe care și ea a transmis-o, la rândul ei, mai departe, amintindu-le adesea fetelor să nu uite din ce familie provin și să facă cinste numelui lor. „Avea o imagine foarte vie a tatălui ei, pe care l-a adorat și care a făcut, atât pentru oraș, cât și pentru copiii lui, tot posibilul, până la jertfă. Ea îl idolatriza. Își dorea ca și noi să intrăm pe această legătură foarte strânsă”, mi-a spus Cristina.
Membrii familiei ei spun și în zilele noastre că primul copil al Ancăi a fost Palatul Parlamentului – clădire despre care arhitecta declara că i-a fost destin. „Casa Republicii nu este numai cel de-al treilea copil al mamei mele, ci este copilul întregii țări. Nu este numai destinul mamei mele, ci este o parte din destinul României, o parte din trecutul ei și o parte din prezentul ei. Palatul Parlamentului nu este numai o clădire, este un concept, o idee pentru care un om și-a jertfit tot”, scria Cristina într-o carte dedicată Casei Poporului.
Anca avea 35 ani când a început șantierul Casei, și doar 28 în 1977, când, alături de Cezar Lăzărescu, a câștigat concursul sistematizării, conform cercetării arhitectei Diana Vais. Ca arhitectă șefă a Casei Poporului, responsabilitatea ei era să coordoneze echipele de sute de arhitecți care proiectau încăperile Palatului. Prea multe nu se știu, încă, despre gândurile ei din timpul acestui demers colosal, pentru că Anca nu se exterioriza prea mult când venea vorba de intimitatea reflecțiilor proprii. Cu toate astea, George era conștient de stresul la care era supusă soția lui. „Se lucra la sistematizare. În sala aceea de la Piața Romană a venit arhitectul șef [Alexandru] Beldiman, să vadă cum se lucrează. I-a zis Ancăi: «Măi, noi am încercat să te exterminăm, dar n-am reușit». Și a spus așa, sincer, «exterminat» – în sensul de: s-o radă din proiectare.”
În 1993, când a revenit în țară după perioada în care a lucrat în colțuri dintre cele mai diverse ale lumii, din Dubai până-n Miami, Anca Petrescu ar fi putut să se bucure pur și simplu de confortul financiar câștigat în anii de imediat după Revoluție. Însă n-a vrut să se desprindă de Casa Republicii. N-a putut renunța la munca ei și la rolul pe care-l avusese, așa că a ținut cu încăpățânare să-și păstreze influența, controlul și dreptul de a modela viitorul clădirii cu care nimeni nu știa ce să facă, dar pentru care toți aveau idei. „Pentru ea era unul din copiii ei, fără nicio exagerare. Adică era așa de atașată [că] nu se putea închipui să nu se ocupe, să se preocupe, să se intereseze de Casă, să-și apere drepturile. Chiar așa e – legată definitiv de Casa asta”, descrie George Mărculeț felul în care se raporta fosta lui soție la Casă.
George spune că primul moment de după Revoluție când lucrurile au devenit ceva mai ușoare pentru Anca a fost când niște parlamentari au vizitat pentru prima dată Casa Republicii, în încercarea de a-și dea seama ce-i de făcut cu ea. Fostul soț își amintește că a auzit inclusiv o propunere de a fi o clădire de prezentare de CD-uri sau de spectacole – în cuvintele lui: „niște tâmpenii și discuții aberante”. Și i-a mai rămas în memorie și frica parlamentarilor. Se temeau să folosească spațiul, pentru a nu fi asemănați cu Ceaușescu. George susține că Ion Rațiu, una dintre principalele figuri de opoziție din epocă, ar fi zis, fără vreun complex: „În toată lumea clădirile parlamentului sunt niște palate impresionante – ăsta ar putea fi Palatul Parlamentului.”
Românii, însă, aveau alte planuri pentru Casă: muzeu, mall, discotecă, centru cultural național, sediu pentru multiple instituții, centru internațional al tineretului, campus universitar sau cadou oferit parlamentarilor, cu condiția ca ei să acopere cheltuielile de întreținere. Unii mergeau și mai departe și propuneau să fie incendiată, pentru a o distruge. În epocă s-a scris că însuși magnatul american Rupert Murdoch, fondatorul Fox News și principala sursă de inspirație a serialului Succession, ar fi vrut s-o cumpere cu 3 miliarde de dolari, pentru a o transforma în Centru Mondial al Presei.
Casa cui?
1989 - Are loc Revoluția, iar lucrările la Casa Poporului, ca toate celelalte șantiere existente în oraș, sunt oprite;
1990 - Haos cu privire la utilitatea Casei. Oferte pentru a crea cel mai mare centru media din Europa de Est, idei despre a-l face cazino, hotel, mall etc.;
1996 - Parlamentul României se mută în Casa Poporului. Proiectul de terminare şi amenajare este semnat de arhitecta şefă a proiectului sub Ceauşescu, Anca Petrescu.
Are loc concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000, care urmărea să readucă la viață centrul capitalei, puternic afectat de construcția Centrului Civic, precum și de alte ctitorii ale epocii ceaușiste. Din 238 de proiecte e desemnat câştigător cel al biroului german Von Gerkan, Marg & Partner, cu un concept de urbanizare intensă a perimetrului interzis din Dealul Spirii, care însă rămâne la stadiul de concept;
2001 - Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) conferă arhitectei Anca Petrescu drepturile complete de autor asupra Casei Republicii, „atât asupra proiectului inițial, cât și a proiectului complex”. Anca le primește, în mod necontestat.
2004 - Se deschide Muzeul Naţional de Artă Contemporană într‑o aripă a Casei Poporului, deşi discuţiile despre legitimitatea unei interpretări noi a Casei continuă până astăzi. Este decisă construirea Catedralei Neamului/Patriarhale lângă Palat;
2005 - OSIM îi acordă Ancăi Petrescu și dreptul de proprietate intelectuală asupra imaginii Casei Republicii. Biroul ei a funcționat în clădirea Palatului până la sfârşitul vieţii acesteia.
În această perioadă, Anca intră oficial în politică: în 2004 este alesă deputată de Mehedinți pe listele partidului de extremă dreapta „România Mare” (PRM). În 2005 a fost unul dintre cei 18 candidați la primăria Capitalei, cu susținerea aceluiași partid.
2013 - Anca Petrescu are un accident grav de mașină în urma căruia ajunge spitalizată și moare din cauza infecțiilor nosocomiale. Familia decide să-i depună trupul neînsuflețit pentru o jumătate de zi în cadrul Palatului Parlamentului, astfel încât foștii colegi să-și poate prezenta condoleanțele.
2016 - Fiicele Ancăi Petrescu dau în judecată Camera Deputaților. În declarații date atunci presei, Cristina susține că instituția folosește ilegal imaginea Casei Poporului, în scopuri comerciale.
2023 - Ca să aflu care e situația actuală în această speță, am trimis o cerere în baza legii 544 privind accesul la informații publice către OSIM. În răspunsul oficial, instituția informează că Mira Victoria Anca Mărculeț Petrescu a înregistrat în 11.06.2013 șapte mărci care conțin elemente grafice reprezentând Palatul Parlamentului. Acestea beneficiază de protecție până în data de 11.06.2033 și, în prezent, sunt cesionate către fiicele Ancăi, moștenitoarele sale.
Conform răspunsului oficial de la OSIM, acordarea acestor mărci nu cuprinde și dreptul la imagine, care este un drept al persoanei fizice sau juridice. „Drepturile ce decurg dintr-o marcă înregistrată nu pot fi interpretate într-un fel în care să interzică folosirea imaginii clădirii Palatului Parlamentului în activitatea statală, necomercială, specifică autorității publice.”
Același răspuns arată că Parlamentul României a cerut în instanță ca mărcile respective să fie anulate, însă cererea a fost respinsă prin decizii definitive formulate de Curtea de Apel București.
Conform unui răspuns oficial al Camerei Deputaților, instituția nu efectuat și nu efectuează nici în prezent plăți cu privire la dreptul la imagine către moștenitoarele Ancăi Petrescu.
2024 - În prezent, Palatul Parlamentului găzduiește opt instituții (Senatul României, Camera Deputaților, Consiliul Legislativ, Curtea Constituțională a României, SELEC (Southeast European Law Enforcement Center), IGPR – CCPI (Centrul de Cooperare Polițienească Internațională), Muzeul Național de Artă Contemporană al României și Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației), precum și 33 de ascensoare. Cu toate astea, nu există niciun consiliu care să coordonează activitățile de întreținere făcute de instituțiile care au sediul în Palat. Clădirea nu are un administrator unic, ci e gestionată fragmentar.
Odată ajunsă în zilele noastre, am vrut să înțeleg cum ne raportăm și noi, ca societate, la moștenirea pe care ne-au lăsat-o regimul Ceaușescu și arhitecta șefă a proiectului Palatului Parlamentului. În ea se amestecă traumele demolărilor, apariția unui non-loc în centrul orașului, dar și întrebarea care încă nu și-a găsit un răspuns complet: „ce facem cu Casa Poporului”?
Așa că am apelat la experți.
Corp străin
M-am întrebat dacă modul în care a fost construit acest oraș încă are reverberații în comportamentele noastre. Arhitecta Dorothée Hasnaș mi-a răspuns că trecutul își lasă întotdeauna amprenta asupra prezentului. Ce și cum a fost construit ieri afectează ceea ce facem azi. Arhitecta spune că e nevoie să ne cunoaștem trecutul, pentru că avem o problemă identitară. Ne-a fost decupată o bucată imensă de oraș, „de dimensiunile Veneției, (...) cea mai mare distrugere pe timp de pace”.
În ochii ei, munca la Casa Republicii a fost un miraj pentru cei care au lucrat acolo. Asta pentru că venea cu provocări profesionale mari, care permiteau, iar în unele situații chiar impuneau creatorilor soluții creative. Aveau sarcina de a crea uși de 14 metri. Coloanele trebuiau refăcute de la o săptămână la alta – uneori chiar de pe-o zi pe alta. Munca la acest proiect național-dictatorial a însemnat și reactivarea unor ateliere mănăstirești, unde măicuțele împleteau pe bucăți enormele covoare comandate pentru interioare.
Hasnaș spune că motivul pentru care Anca Petrescu a câștigat concursul de proiectare a Casei Republicii este servilismul ei față de Nicolae Ceaușescu. Amintește un moment când acesta ar fi întrebat cum va arăta biroul său, la care Anca i-ar fi răspuns: „Cum vi-l închipuiți, Tovarășe.” În ochii ei, Ancăi îi lipsea „finețea sufletului” și punea piciorul în prag indiferent de consecințe. Arhitecta neagă și statutul Ancăi de unică autoare a proiectului. „Genul ăsta de proiect, ca anvergură, dimensiune, complexitate, oricum nu poate fi coordonat de o singură persoană.” Amintește că la Institutul de Proiectări Carpați, care a participat la construcția Casei Republicii lucrau peste 2.000 de oameni la vremea respectivă.
Despre viitorului Palatului Parlamentului și al zonei actualmente moartă din jurul său, Dorothée Hasnaș crede că trebuie găsită o cale de a fi reintegrate cu restul orașului. Este, de altfel, consensul la care au ajuns multe birouri de arhitectură, care au lucrat la diferite viziuni cu privire la remodelarea acestei zone. Arhitecta dă drept exemplu istoric Germania, care, după al doilea Război Mondial, nu și-a îngropat trecutul, ci l-a scos la iveală. În Berlin, spune arhitecta, există tururi ghidate accesibilizate pentru turiștii dornici să afle cum au evadat germanii de după Zid, unde au fost tunelurile și care au fost poveștile oamenilor care au luptat pentru viața lor. De ani buni, Hasnaș organizează, la rândul ei, tururi ghidate în zona fostului cartier Uranus. Apreciază entuziasmul și multitudinea de întrebări pe care i le adresează oamenii în timpul tururilor.
Arhitecta crede că reintegrarea acestei zone ar trebui să înceapă de la semnele rămase, cele pe care ea și colegii ei le documentează și dezvăluie prin proiectul Uranus Acum. Aseamănă intervenția brutală asupra cartierului Uranus unui accident teribil. Propune să privim orașul ca pe o piele. Când pielea umană suferă o arsură, în locul acela rămân puncte. „Apropo de urmele Uranusului: regenerarea pielii, a identității, a traumei o să înceapă din punctele alea, fiindcă de acolo poate să crească. Dacă vii și contrazici, aduci un corp străin.”
„Omul sfințește locul”?
Pentru o perspectivă antropologică, am stat de vorbă cu Liviu Chelcea, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. El a deschis discuția cu proverbul „omul sfințește locul”, amintind, însă, că de multe ori înțelepciunea populară dă greș. Dacă nu ai mijloacele necesare pentru a produce o schimbare, degeaba sfințești. Perspectiva de tipul „dacă vrea, omul face” implică un pic de gândire magică. Cu alte cuvinte, un individ poate fi cu adevărat providențial doar în contexte care favorizează schimbările în mai bine.
După părerea antropologului, furia și nemulțumirile peste care am dat documentând povestea Ancăi Petrescu pot fi interpretate și dintr-o perspectivă de gen. Amintește aici studii despre infrastructură și gen (am citat o astfel de lucrare și în primul episod al acestei serii). Vasta majoritate a celor care conduceau proiecte mari de infrastructură, de anvergura Centrului Civic și a Casei Poporului, erau bărbați „și aveau un fel forță a personajului și a proiectului, care comunicau unul cu altul. (...) E posibil [ca Anca] să fi încasat-o în numele tuturor”.
Antropologul crede că ar fi important să ne întrebăm cum ne reprezentăm puterea din perioada respectivă. Amintește de o cercetare care spunea că nu a existat un singur Stalin, cât timp dictatorul sovietic s-a aflat în viață, „ci o mie de Stalin, prin toate provinciile alea din fosta Uniune Sovietică”. Cultul personalității lui Ceaușescu, explică Chelcea, nu a plecat strict de la dictator – nici nu s-ar fi putut susține în timp fără o doză de aprobare populară. „Puterea era în multe direcții și pe mai multe dimensiuni. Cum ajunge un megaproiect de felul ăsta să prindă formă? Care sunt actorii, conjunctura și unicitatea situației? Cum ne imaginăm puterea, altfel decât ca venind de sus în jos?”
Liviu Chelcea descrie contextul în care a apărut Centrul Civic: în anii ‘80 țara era în incapacitate de plată, iar Ceaușescu sugruma economic populația, ca să plătească datoria externă a țării. Pe acest fundal a apărut un proiect politic menit să reclădească capitalul decăzut al dictatorului și să încurajeze ambițiile arhitecților de a lăsa ceva în urmă, într-un regim care le-a decapitat creativitatea în mod sistematic.
Amintește, însă, și de perspectiva anticapitalistă urbană din orașele socialiste, care nega principiul profitului. Nu se construia pe fiecare metru pătrat, ca să iasă cât mai mulți bani. Terenul, aflat în proprietatea statului, era folosit și pentru a extinde și a menține spații verzi. Pe de altă parte, începând cu anii ‘80, când din ce în ce mai mulți români au migrat din rural în urban pentru muncă, abordarea s-a centrat mai degrabă pe densificarea numărului de locuințe.
Și pentru Chelcea zona Uranus avea poezia ei, mai ales că bunicii lui locuiau într-o casă de-acolo. Trauma mare, spune cercetătorul, e a celor care au locuit acolo, care au pierdut case, grădini, prieteni, conexiuni, un ritm al vieții, și care au fost nevoiți să o ia de la zero în locuințe indicate de partid. Printre aceștia s-a numărat și mătușa antropologului, care ar fi trebuit să fie compensată financiar de stat – dar nu mai devreme de 20 de ani post factum.
Cartierul Uranus avea un mix de funcțiuni urbane care „creează viață”, în cuvintele antropologului. Acum, zona Palatului Parlamentului e moartă – o zonă de tranziție, prin care oamenii trec, dar nu o trăiesc; un „oraș în oraș care nu-și găsește viața”, după cum o descrie antropologul. Asta nu-l împiedică să se întrebe ce s-ar fi întâmplat cu acea zonă dacă nu ar fi apărut Palatul Parlamentului. Dacă nu cumva, după Revoluție, n-ar fi avut aceeași soartă pe care o au și alte zone vechi ale Bucureștiului, „ciopârțite de speculă imobiliară, dărâmări, restituiri și tot felul de forme imobiliare”.
Consideră corectă perspectiva oferită de arhitecta Dorothée Hasnaș, conform căreia intervenția brutală asupra spațiului Uranus a însemnat o pierdere semnificativă de patrimoniu cultural. Mai mult, aceasta a încurajat sau poate chiar a deschis calea către intervenții urbane tot mai brutale, fără considerente umane, fără perspectiva necesară a relației dintre arhitectură și om. Antropologul subliniază, însă, și situația actuală a zonei, care continuă să fie rasă de agenți ai puterii din zilele noastre, „nu de mortul patriei”. Descrie intervenția care s-a soldat în apariția Centrului Civic și a Palatul Parlamentului drept „un fel de Big Bang – încă îi simțim efectele prin forțe contemporane, care sunt potențate de proiectul inițial. Aș fi supărat și pe ce vine după asta.”
Dintre efectele pe care le resimțim și în zilele noastre, antropologul amintește de ridicarea regimului de înălțime a clădirilor din zona Palatului Parlamentului. Demolarea locuințelor mai joase de acolo, pentru a face loc blocurilor înalte, a creat un efect de domino, activ până în prezent. Despre acest prezent are sentimente mixte, tocmai din cauza ambiguității pe care o invită astfel de zone lipsite de viață. De la curse de mașini în zona Parlamentului (sportive sau informale) până la proteste, dar și intervenții private de acaparare a spațiului public, cum sunt evenimentele muzicale comerciale ținute pe peluza Parcului Izvor.
Poporul care nu își acceptă istoria e forțat să o repete
Bucureștiul trece prin modificări intense și azi, de la o deltă și un parc incendiate pentru a fi transformate în portofolii imobiliare, la un alt parc care se voia tranformat într-un bâlci capitalist, la modificări legislative care riscă să scadă calitatea vieții locuitorilor.
În contextul acestor transformări sălbatice, am vrut să vorbesc cu arhitectul Ștefan Ghenciulescu despre viitorul Plan Urbanistic General (PUG) al capitalei, precum și despre modificările discutate pentru codul de amenajare a teritoriului. Ambele instrumente ar putea, în teorie, struni avântul imobiliar al diverșilor privați. Când ne întâlnim să discutăm, PUG-ul cel nou încă nu există, iar arhitectul sare direct la contextul mai larg al situației actuale. Vorbind despre apariția Centrului Civic și a Casei Poporului, spune că deși „ne place să dăm vina pe nea Nicu – și e adevărat că el era un dictator nebun –, el a venit pe un fond dincolo de dictatură în sine. (...) Avem o problemă, în general în România, cu trecutul, cu păstrarea lui.”
Ghenciulescu amintește că orașele din afara lanțului carpatic au fost refăcute de mai multe ori, în moduri extreme. Iar în București, zice el, în afară de biserici, mai există doar două clădiri mai vechi de 1850. Arhitectul subliniază că la noi conservatorismul se bazează mai mult pe mituri fondatoare, decât pe tradiție sau continuitate. Din perspectiva lui, suntem ahtiați după schimbare și ajungem să ne raportăm la o istorie care o șterge pe cea de dinainte. „Cred că avem o relaxare față de demolare mai mare decât în alte societăți.”
Spune că această reticență față de a păstra ar veni din frustrarea că nu avem orașe pe deplin funcționale, care să ne bucure. Atunci când cineva anunță curățenie generală și înfrumusețare ne lăsăm orbiți; uităm că asta poate însemna, de fapt, o pierdere istorică. Ghenciulescu adaugă că demolări masive au existat și înainte de Ceaușescu, dar că gestul lui „megaloman și delirant” de a rade zona Uranus se încadrează într-o continuitate a demolărilor și a reinventării istoriei. La fel ca antropologul Liviu Chelcea, arhitectul amintește că parcursul acesta continuă și azi – atâta, doar, că piața, ultra-individualismul neoliberal și profitul au luat locul dictatorului. „Inclusiv nevoia și entuziasmul de a ne moderniza casele, dar fără a accepta să o facem într-un sistem, urmând niște reguli.”
Pentru Ghenciulescu, mutarea Parlamentului în Casa Republicii este detestabilă. Consideră că acest gest a validat intenția incipientă a lui Ceaușescu – practic, într-un sistem democratic a fost finalizat un proiect dictatorial. „Consfințești, de fapt, și rana în oraș, dar și brutalitatea gestului. Îi dai sens în continuare.” N-ar argumenta nicio secundă în favoarea demolării clădirii, dar ar susține „o demolare semantică” a acesteia, ar propune să-i fie modificată funcțiunea. Arhitectul susține că această clădire este un bun public, că ar trebui să fie accesibilă orașului și oamenilor, nu să reprezinte un oraș interzis autohton și contemporan. Despre Catedrala Neamului, cea mai înaltă catedrală ortodoxă din lume, spune că a fost amplasată lângă cea mai grea clădire din lume ca să sublinieze orgoliul unui „popor al unei țări nu foarte mari, cu multe frustrări și care acceptă cu greu istoria”. Iar pentru că nu o acceptă, e forțat să o repete.
***
Când am descoperit-o pe Anca Petrescu în documentarul Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, îmi închipuiam o femeie puternică, care să-mi inspire motivație, un zvâc de care să țin cu dinții. La urma urmei, coordonase construirea unui ditamai palat. Dar pe parcursul documentării am descoperit o femeie ale cărei povești m-au purtat de la idolatrizare la distanțare, de la dezamăgire la iertare și, într-un final, către acceptarea defectelor umane. Povestea arhitectei Anca Petrescu mi-a amintit că realitatea e rareori binară și că vindecarea poate veni doar cu înțelegerea contextului.
Iar aici revin la întrebarea antropologului Liviu Chelcea: cum ne imaginăm puterea altfel decât venind de sus în jos? Noi ce responsabilități ne asumăm, în cel mai critic secol al societății umane? Ne putem extrage unei gândiri ierarhice, liniare și binare pentru care ne acuzăm predecesorii, ne rușinăm de propriul trecut și ne negăm acceptarea propriei identități? Povestea asta m-a făcut să mă întreb de ce avem nevoie de o siguranță rigidă a binelui și a răului. Cred că întrebarea asta e esențială, într-o societate tot mai polarizată.
Povestea „Femeii zidite în Casa Poporului” n-ar fi existat fără colaborarea familiei Ancăi Petrescu, a fostului ei soț, a fiicelor ei, a prietenelor și fostelor colaboratoare, a arhitecților care au fost deschiși să povestească experiențele lor, cât și să împărtășească din arhive personale de imagini, a bibliotecarilor care dețin informațiile necesare contextualizării, a antropologilor care m-au ajutat să-mi rechestionez percepția, a realizatorilor documentarului Autor Colectiv sau fără accesul la Arhivele Naționale și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.).
Editor: Ioana Pelehatăi
Editor foto: Ioana Cîrlig
Documentare de arhivă: Denisa Niță
Proiect cofinanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului „București acasă 2023”. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB puteți accesa www.arcub.ro.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.
