Am stat de vorbă cu Liviu Cîmpeanu, cercetător în istorie medievală, despre cea mai nouă carte a sa. Punctul ei de pornire este un jurnal de campanie al cavalerilor teutoni, care pune într-o nouă lumină un episod important din istoria Moldovei medievale și domnia lui Ștefan cel Mare.
Domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti sunt prinși în imaginarul publicului între două extreme: fie sunt învăluiți în povești de proporții mitice, fie sunt ignorați, iar istoria e văzută ca o materie prăfuită. Din păcate, cercetările istoricilor bazate pe studii riguroase în arhive ajung prea rar în fața publicului larg. Când o fac, însă, ele adaugă complexitate și profunzime portretelor de domni români. În loc de personaje de basm, ajungem să îi înțelegem ca politicieni sau strategi militari, prinși în alianțe sau conflicte geopolitice și economice importante pentru Estul sau centrul Europei medievale.
Despre astfel de episoade ne vorbește și istoricul Liviu Cîmpeanu în cercetările lui și în volumul recent publicat, Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, 1497. Moldova, Polonia şi Ordinul Teuton la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, publicat la Humanitas. Acest volum este companionul celui apărut anul trecut, Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului, 1497. Pornind de la un document inedit de arhivă, un jurnal al secretarului general al Ordinului Teuton, Liviu Cîmpeanu pune într-o nouă lumină un episod important din istoria Moldovei medievale și a domniei lui Ștefan cel Mare.
Liviu Câmpeanu a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş‑Bolyai“ din Cluj‑Napoca. În prezent este cercetător ştiinţific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio‑Umane din Sibiu. Numeroasele studii ştiinţifice pe care le-a publicat se apleacă asupra istoriei românești şi sud‑est europene din secolele XV–XVII, cu precădere asupra istoriei politice şi militare a „statelor” şi popoarelor din Europa Centrală şi de Sud-Est la sfârşitul Evului Mediu şi în Epoca Modernă timpurie. Volumul de față se înscrie în preocupările mai largi ale autorului de a edita izvoare documentare şi narative privitoare la istoria Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni este interesant deoarece ne ajută să înțelegem istoria prin ochii martorilor la evenimente. În același timp, Liviu Cîmpeanu reușește să îl pună în context și să redea cadrul mai larg în care Ștefan cel Mare s-a văzut nevoit să ia anumite decizii.
Numai și numele arhivei unde ați găsit documentul - Arhiva Secretă de Stat a Moștenirii Culturale Prusace de la Berlin - promite o aventură. Puteți să ne povestiți puțin despre cum ați descoperit documentul și care este povestea arhivei? Din câte am citit, istoria ei leagă secolul 15 de nume precum Adolf Hitler sau Nicolae Iorga.
Desigur, nu a fost o descoperire întâmplătoare! Încă înainte de a efectua stagiul de documentare la Berlin, ştiam din literatura de specialitate despre existenţa unor documente privitoare la istoria medievală a spaţiului nostru aflate în Arhiva Ordinului Teuton, păstrată astăzi în Arhiva Secretă de Stat a Moștenirii Culturale Prusace de la Berlin. În mod concret, din scrierile lui Nicolae Iorga, care a „lucrat” în arhiva menționată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, pe când era încă păstrată la Königsberg (astăzi Kaliningrad, în Federaţia Rusă), am aflat că există informaţii documentare teutone din secolul al XV-lea privind Ţara Românească şi Moldova.
Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, 1497
Domnul profesor Costin Feneşan, care a efectuat un stagiu de documentare în aceeaşi arhivă în urmă cu patru decenii, mi-a comunicat verbal, într-o lungă călătorie comună cu trenul, că această arhivă fusese mutată între timp de la Königsberg la Berlin, dar nu oricum... Tot din literatura de specialitate ştiu că, în timpul contraofensivei sovietice (aşadar în 1943!), Adolf Hitler a ordonat adăpostirea Arhivei Ordinului Teuton într-o mină dezafectată din Saxonia.
După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii au descoperit arhiva şi au mutat-o în palatul imperial de la Goslar, tot din landul Saxonia, unde a rămas până în anii ’70 ai secolului trecut, când a fost mutată la Berlin-Dahlem, unde este păstrată şi astăzi. Mai în glumă, mai în serios, se poate spune că aceasta a fost una dintre puţinele fapte bune ale lui Hitler.
Revenind, ţin să subliniez că, până în prezent, această arhivă a fost cercetată doar de trei cercetători români: Nicolae Iorga, Costin Feneşan şi Liviu Cîmpeanu. Afirmaţia mea este susţinută de fişele de lectură care însoţesc fiecare document în parte; desigur, am în vedere documentele referitoare la spaţiul nostru, pe ale căror fișe de lectură se pot vedea numele şi semnăturile celor trei cercetători, în ordinea menționată mai sus.
Cine au fost cavalerii teutoni și cum au ajuns ei în spațiul românesc?
Ordinul Teuton a fost unul dintre ordinele cavalereşti înfiinţate în timpul cruciadelor clasice (sec. XI-XIII), la fel ca Ordinul Templier sau Ordinul Ioanit, subordonate direct Sfântului Scaun, adică papei. Spre deosebire de ultimele două, în Ordinul Teuton nu erau admişi decât nobili germani de credinţă catolică, misiunea lor fiind aceea de a-i apăra şi de a-i adăposti pe pelerinii proveniţi din Sfântul Imperiu Romano-German, care mergeau spre Ierusalim. Chiar şi după pierderea Oraşului Sfânt la mijlocul secolului al XIII-lea, cavalerii teutoni au rămas la Accra, ultimul „bastion” creştin din Ţara Sfântă, până la cucerirea acestuia de către mameluci, în 1291.
Retras pentru scurt timp la Roma, în primul deceniu al secolului al XIV-lea, Ordinul Teuton s-a mutat în principala sa comanderie (provincie militară) din Prusia, la Marea Baltică. Aici, teutonii au întreprins o serie de acţiuni „cruciate” împotriva pruşilor şi a lituanienilor păgâni, dar şi împotriva ruşilor „schismatici” (ortodocşi), creând în scurt timp un puternic „stat” ecleziastic. Inevitabil, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, Ordinul Teuton a luptat cu Regatul Polon pentru supremaţie la Marea Baltică, lupta fiind câştigată de cel din urmă, în 1466. Prin cea de-a doua pace de la Toruń din același an, marele maestru a recunoscut suzeranitatea regelui polon şi pierderea stăpânirilor sale vestice, inclusiv a capitalei Marienburg, în favoarea acestuia din urmă.
Astfel, cavalerii teutoni erau obligaţi să acorde auxilium et consilium, adică ajutor (militar) şi sfat, ori de câte ori regele Poloniei le solicita acest lucru, aşa cum s-a întâmplat şi în anul 1497, când aceștia au pornit împotriva domnului Moldovei. Ordinul Teuton s-a secularizat în anul 1525, când, spre surprinderea tuturor, marele maestru a adoptat confesiunea luterană, creându-se astfel ducatul (mai târziu chiar regatul) de Prusia-Brandenburg (nu întâmplător, pentru că ultimul mare maestru a fost Albrecht von Brandenburg-Ansbach).
Au existat trei momente în care Ordinul Teuton a interferat cu spaţiul nostru. În anul 1211, Andrei al II-lea, regele Ungariei, a încercat să instituie o comanderie teutonă în Ţara Bârsei pentru a-şi consolida stăpânirea asupra Transilvaniei de sud-est, însă tendinţele autonome ale teutonilor, care se supuneau exclusiv papalităţii, au condus la alungarea lor, prin forţa armelor, în anul 1225 (în ciuda protestelor repetate ale papei!). Apoi, în jurul anului 1430, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a acordat Banatul de Severin Ordinului Teuton pentru a crea acolo o comanderie împotriva turcilor, însă insuficienţa resurselor umane şi materiale au condus la retragerea celor câţiva cavaleri teutoni trimişi de marele maestru la faţa locului, cel mai târziu în anul 1435. Nu în ultimul rând, în 1497, Jan Olbracht, regele Poloniei, l-a convocat pe Johann von Tiefen, marele maestru al Ordinului Teuton, în calitate de vasal al său, pentru ca acesta din urmă să i se alăture în campania întreprinsă împotriva lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Deși marele maestru a fost nevoit să se retragă la Liov ca urmare a îmbolnăvirii sale de dizenterie în tabăra de lângă cetatea Halici, grosul oştii teutone l-a însoţit pe regele polon în Moldova, participând atât la asediul cetăţii Suceava, cât şi la bătălia de la Codrii Cosminului, câştigată de moldoveni.
Ce aduce important pentru istoria medievală românească descoperirea acestui jurnal? Și de ce a fost importantă bătălia de Codrii Cosminului?
Deşi am mers la Berlin cu gândul să caut documente privitoare la prezenţa unei comanderii a Ordinului Teuton în Banatul de Severin, în jurul anului 1430 (cercetarea s-a finalizat cu reperarea a peste 150 de documente, cu importante trimiteri la Ţara Românească şi la Moldova acelor vremuri), am profitat de ocazie şi am căutat și izvoarele referitoare la alt „moment comun”, dacă pot să-i spun aşa, dintre teutoni şi moldoveni, şi anume evenimentele militare din toamna anului 1497. Nu mică mi-a fost surpriza să descopăr cele două variante ale Jurnalului de campanie scris de Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, chiar în timpul desfăşurării evenimentelor.
Din păcate, un accident al istoriei l-a împiedicat pe autorul jurnalului să ajungă pe teritoriul Moldovei împreună cu grosul oştii teutone, acesta fiind nevoit să-l însoţească la Liov pe marele maestru, care se îmbolnăvise de dizenterie. Cu toate acestea, Liborius Nacker şi scribii săi au înregistrat mai multe ştiri şi zvonuri privitoare la relaţiile lui Ştefan cel Mare cu regii poloni Cazimir al IV-lea Jagiello şi Jan Olbracht, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, practic detalii despre premisele şi contextul războiului din 1497, care a culminat cu bătălia de la Codrii Cosminului.
Despre această bătălie în sine, secretarul general al Ordinului Teuton consemnează o ştire lapidară în legătură cu dezastrul suferit de oastea regelui polon şi de aliaţii săi teutoni, pe care l-au provocat moldovenii şi aliaţii lor turci în ziua sărbătorii Simonis et Judae (și anume, 26 octombrie) a anului 1497. Izvorul confirmă că, în timpul deteriorării şi al încordării relaţiilor politice cu Regatul Polon, Moldova s-a apropiat de Înalta Poartă, care i-a şi oferit un sprijin militar consistent în timpul luptelor din toamna anului 1497.
Cred că cele mai spectaculoase informaţii sunt cele legate de tâlharul rutean Muha, pe care Ştefan cel Mare l-a angajat pentru a întreprinde cu ceata sa raiduri de jaf şi distrugere în ţinuturile de la frontiera sud-estică a stăpânirilor lui Cazimir al IV-lea. Informaţia este una de primă mână, adică provine de la un nobil rutean, direct afectat de raidurile lui Muha și pe care Liborius Nacker şi ceilalţi cavaleri teutoni din anturajul marelui maestru l-au întâlnit în drumul lor de la Halici la Liov.
Ce fel de detalii găsim în jurnal? Ne puteți da câteva exemple de detalii interesante din document?
După cum spune şi titlul pe care i l-am dat documentului (în orginal, el nu are titlu, ci începe brusc cu expunerea evenimentelor), este vorba despre un jurnal de campanie, în care sunt notate principalele evenimente ale drumului parcurs de oastea lui Johann von Tiefen, marele maestru al Ordinului Teuton, de la Königsberg, trecând prin Varşovia (care pe atunci era capitala ducatului Mazovia) şi prin Liov (principalul oraş al Rusiei Roşii), până la cetatea Halici (în Podolia). Textul cuprinde informaţii valoroase despre componenţa oştii teutone, despre armamentul ei şi, mai ales, despre dificultăţile de aprovizionare cu care s-a confruntat, ea neprimind proviziile promise de regele Poloniei, suzeranul Ordinului Teuton. În plus, rechiziţia unor alimente şi furaje a condus în mod inevitabil la conflicte cu populaţia locală, inclusiv cu nobilii şi cu prelaţii, ale căror moşii au fost prădate de oamenii de arme ai marelui maestru.
Un alt aspect interesant este conflictul pe care teutonii l-au avut cu oştenii din ţinutul Dobra, situat în Polonia Mare, aflați şi ei în drum spre tabăra regală, dar şi întâlnirea deloc plăcută cu contingentul mazovian. Ar merita menţionat şi conflictul intern din cadrul oștii teutone, în care slujitorii şi-au arătat nemulţumirea faţă de cavaleri din cauza lipsei echipamentului corespunzător pentru vremea din ce în ce mai rece sau detaliile despre încartiruirea organizată a oştii la Liov, motiv de ceartă şi chiar de bătaie armată cu rivalii din Dobra, care mărşăluiau cu câteva etape de drum înaintea teutonilor.
Trebuie să amintesc faptul că jurnalul cuprinde în cópie şi principalele piese de corespondenţă dintre cancelaria lui Johann von Tiefen şi cea a regelui Jan Olbracht. Faptul că am descoperit o parte dintre aceste documente şi în original demonstrează că Liborius Nacker nu a inventat această corespondenţă şi că, prin intermediul cópiilor inserate în text, cunoaştem mult mai multe detalii despre diplomaţia purtată între marele maestru şi regele polon. Se poate spune așadar că acest izvor are un caracter hibrid, de jurnal-cartular (în Evul Mediu, cartularele erau registre în care era copiată corespondenţa oficială a unei cancelarii).
Dacă în acest volum întâlnim cavalerii teutoni, în volumul publicat anul trecut, Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare, un capitol important este cel despre oastea domnitorului moldovean care s-a confruntat cu acești cavaleri. Cine era în oastea lui Ștefan și ce a adus nou cercetarea dumneavoastră?
Trebuie să recunosc faptul că, în lucrarea pe care o menționați am strecurat un studiu ştiinţific „sub acoperire” dedicat organizării militare a Moldovei în epoca lui Ştefan cel Mare. Întrucât izvoarele păstrate nu oferă aproape niciun detaliu legat de oastea domnului moldovean în timpul confruntărilor cu polonii şi cu aliaţii lor teutoni din toamna anului 1497, am încercat să găsesc în izvoare câteva paradigme general valabile pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea pentru a vedea, cel puţin în linii mari, cum ar fi putut arăta oastea moldovenească în acea perioadă.
Am stabilit că, sub autoritatea directă a domnului, se aflau membrii micii nobilimi, proprietari de pământ scutiţi de obligaţii fiscale, denumiţi în cronici „viteji”, iar în documente, „nemişi”, precum şi unele comunităţi întregi de proprietari de pământ, scutiţi doar parţial de obligaţii fiscale, cunoscuţi în epocă drept „curteni”. Pe lângă aceştia, domnul mai putea angaja mercenari munteni, secui sau tătari, cel mai celebru căpitan de mercenari fiind sus-menţionatul Muha. Pe lângă oamenii din serviciul militar personal al domnului, din oastea lui Ștefan mai făceau parte steagurile marilor boieri, formate din „familiile” acestora în sens extins, adică atât din fiii, fraţii, nepoţii şi verii acestora, cât şi din alţi boieri mai mici, aflaţi în slujba lor. În Moldova, existau adevărate clanuri boiereşti, la fel ca „herb”-urile (adică marile „familii” nobiliare) din Polonia, cele mai notorii fiind cele ale Găneştilor şi Arbureştilor. În întreaga sa domnie, Ştefan cel Mare a reuşit să-i atragă pe marii boieri de partea sa, printr-o politică de compromis politic, atât prin acordarea de danii de pământ și de dregătorii domneşti, cât şi prin organizarea de ospeţe, la care era invitată întreaga oaste învingătoare. De altfel, în cadrul acestor ospeţe, domnul le acorda demnitatea de viteaz unor oşteni care s-au distins pe câmpul de luptă, oferindu-le acestora pământ şi scutiri fiscale și ridicându-i astfel la rang boieresc. În caz de forţă majoră, domnul îi putea chema la arme şi pe ţărani, însă nu pe toţi bărbaţii țărani valizi. Potrivit unor indicii găsite în izvoarele cunoscute deja, se pare că în Moldova funcţiona, ca și în Ungaria şi în Polonia, sistemul de recrutare proporţională, adică mai multe familii de ţărani întreţineau material în timpul unei campanii un călăreț înarmat şi echipat de luptă. Izvoarele păstrate par a sugera că oastea Moldovei din a doua jumătate a secolului al XV-lea era formată din astfel de călăreţi, înarmaţi cu lănci, spade, arcuri cu săgeţi şi scuturi. Cei bogaţi dețineau şi cămăşi de zale, însă în mod cert nu şi armuri grele, nu pentru că nu şi le-ar fi permis, ci pentru simplul motiv că acestea erau neadecvate pentru tactica mobilă de luptă din aceste părţi ale lumii. Spre dezamăgirea amatorilor de filme istorice româneşti, în oastea lui Ştefan cel Mare nu existau nici răzeşi, o categorie socială atestată abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nici plăieşi, o categorie ostăşească din Ţara Românească, instituită de Constantin Brâncoveanu la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Care este următorul proiect în lucru?
Lucrez deja de şase ani la o monografie despre cariera lui Iancu de Hunedoara, în care încerc să fac un bilanţ al izvoarelor pentru a afla ce se ştie, ce nu se ştie şi ce se mai poate afla. Deşi este aproape gata, mai am de verificat unele izvoare şi lucrări istoriografice şi, desigur, de făcut corecturi, revizuiri stilistice etc., astfel încât lucrarea nu va apărea decât în cursul anului 2025, la Editura Humanitas. Pentru cei nerăbdători am şi o veste bună: în toamna anului viitor, aşadar în 2024, va apărea, la aceeaşi editură, o variantă de popularizare a acestei monografii, în care voi sintetiza principalele rezultate la care am ajuns.
