Orfanii, cel mai nou roman al lui Florin Chirculescu spune povestea a două călătorii care aparent nu au nimic în comun.
Octav Mavru, avocat bine-cunoscut la București, pornește, într-un moment de criză, într-o călătorie în Orient. Cu scopul de a-și (re)găsi fiul, cel de la care primește un pachet misterios, prin intermediul căruia pare că-i cere ajutorul. Nu va fi singur, ci însoțit de Beguma – o clientă de-ale lui, care își caută, la rândul ei, fiica mai mare – și de Lia, fiica mai mică a acesteia. O seamă de ghizi îi escortează, dar și protejează pe parcurs.
Malalai, „fiica Afghanistanului”, cum ea însăși se autointitulează, proiectează nanoboți anticancer. Și parcurge drumul invers, dinspre Orient spre Europa, într-o altfel de călătorie, reală și virtuală, prin hățișurile internetului, cu gândul secret de a rescrie totul, pentru a îndrepta lumea. Nici ea nu e singură în încercarea ei: o acompaniază o istorie, o credință și multe personaje îndărătnice.
Romanul este publicat în imprintului n’autor, al editurii Nemira. Uite ce spune Eli Bădică, coordonatoarea imprintului, despre acest volum și despre autor.
„Cred că măsura unui scriitor transpare și din capacitatea lui de a fi cameleonic. Din a nu-l găsi niciodată în același loc. Din a pluti între spații și timpuri, ideologii și istorii, spiritualități și povești extrem de diferite. Din a se pricepe să privească cu lupa în trecut, pentru a lumina prezentul și a întrezări viitorul. Din a fi un om al timpului său.
Iar Florin Chirculescu are, fără urmă de tăgadă, toate aceste însușiri. Pentru că, după desfășurări de forță memorabile (le amintesc doar pe două dintre cele mai recente: Greva păcătoșilor și Solomonarul), în direcții opuse, aproape, ne trage într-alta. Una în care se ia la trântă cu Europa și cu Orientul. Scormonește în subterane, caută rădăcini, sparge granițe, demitizează, descojește preconcepții.
În stilul său consacrat deja, pe două planuri care se împletesc (într-altele), într-un ritm alert, într-o aventură din România în Occident și apoi până în Turcia, Siria, Liban, Israel, Iran și, în cele din urmă, Afghanistan. Într-un roman în care protagonistele strălucesc mai abitir decât protagoniștii, iar contextul politic actual este pus față în față cu cel din Orientul Mijlociu și cel Îndepărtat din anii ’90. Într-o ficțiune care deschide drumuri. Și minți. Și tocmai de aceea Orfanii este pur și simplu lectură obligatorie.“
Florin Chirculescu s-a născut la București în 1960 și este de profesie chirurg toracic. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista SF JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu varii ziare și reviste, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Baabylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium, 2012), Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014), Iovik (Millenium, 2014), Eucronoza și alte nuvele (Millenium, 2017). Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu (Nemira, 2017) este prima operă de ficțiune pe care a semnat-o cu numele său real. Romanul a fost nominalizat în 2018 la Premiile Observator Cultural, Premiile Radio România Cultural și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. În 2022, a publicat Solomonarul (n’autor, Nemira), un roman despre un altfel de Eminescu, care a fost nominalizat în 2023 la Premiul Național Ziarul de Iași, Premiile Radio România Cultural, Premiile Observator cultural și Premiile Ficțiunea.ro. În același an, a fost distins cu Premiul „Vasile Voiculescu“ la Gala „Medic pentru România“. În 2025, i-a apărut, la Ed. Tritonic, Spre Nord prin Sud-Vest.
Citește un fragment din cel mai recent roman de-ale sale, Orfanii.
Când s-o iau spre casă, pac, telefonul. E Iovik, pictorul. Îi cumpăr tablourile, îl vizitez uneori la atelier, dar de apropiat ne-am apropiat doar după ce a început războiul din Ucraina. Eu credeam că Iovik era rus: tată român, trimis la studii în URSS, și întors cu o rusoaică, numai că, după invazie, am aflat că maică-sa e ucraineancă din Dnepropetrovsk. N-am știut ce să fac, căci el se purtase mereu ca un moscovit: cum să-i plâng pe umăr fiindcă era ucrainean? Nu dezbătuserăm împreună războiul din Donbass, început în 2014, cu toți morții și strămutații lui? Deși presa a tras oblonul după Euromaidan, știam amândoi de batalionul Azov, de activiștii cu zvastici tatuate pe piept, de propaganda nazistă, discutaserăm demersul Fundației Wiesel, la Camera Reprezentanților, care solicitase tăierea fondurilor către extremiștii ucraineni, dar nu puseserăm la suflet, căci canonada nu bătea până la București pe atunci.
După invazie, Iovik m-a sunat la birou: „Nu mai rezist,” mi-a mărturisit, „de trei zile stau cu ochii pe VK și pe Telegram. Îmi zornăie creierii, habar n-am ce-mi fac rudele din Dnepropetrovsk”.
„Păi,” zic, „rușii n-au ajuns la Dnepropetrovsk”.
„N-au ajuns, n-au ajuns și, chiar dac-ajung, ăia, pe-acolo, sunt rusofoni, plus că oligarhul local o fi el ucrainean, dar are amici la Kremlin! Ia stai” s-a înveselit brusc și mi-a trimis o poză: o bisericuță de lângă Dnepropetrovsk, fotografiată de unchi-suʼ. Înconjurată de plopi înalți, desfrunziți, aducea cu Biserica Maicii Domnului din Vladimir: albă, simetrică, frumoasă spre perfectă, ziceai că miroase a apă mixată cu pământuri sărate. Era pace în jurul ei, i-am și spus-o lui Iovik, ca să-l liniștesc, dar el mi-a tras-o unde mă așteptam mai puțin
„Problema e: ce mă fac cu mama?”.
„Cum adică?”
„Maică-mea nu știe c-a început războiul și are 88 de ani. N-ar înțelege de ce se omoară rușii cu ucrainenii... Dac-o lasă inima?”
„Păi, fă-te că nu se întâmplă nimic!”
„Fii serios! Mama se uită la telenovele, dar dacă intră din greșeală pe știri? N-o să priceapă, pur și simplu n-o să priceapă... Ea a vrut să facă om din mine și ce cărți crezi că mi-a dat? Istorie rusească, literatură rusească, basme rusești... Unde mai pui că-n familie n-avem numai ucraineni, ci și ruși, și cazaci, ba chiar și doi-trei calmuci...”
„Calmuci?” casc ochii.
„Da, nene! Mongoli, budiști din Djungaria! Lenin a fost calmuc, Djorkaev de la Inter a fost calmuc... Suntem o familie mare, ca pe vremuri, și de vorbit vorbim rusa. Eu, unul, nu știu ucraineana, o înțeleg, dar n-o vorbesc. Am aflat că-s ucrainean după ce s-a făcut URSS bucăți, dar răul fusese făcut, crescusem în limba rusă... Și-acum, poftim: mor când văd ce face câinele de Putin.”
După o lună, m-am interesat care mai e treaba cu maică-sa. Cică aflase adevărul, la o masă în familie, când sora lui Iovik s-a scăpat că e război. Rubedeniile s-au făcut că plouă, dar mama i-a trăsnit imediat: „Di ci nu mi-ați zis că-i răzbuoi?”. Mesenii au scăldat-o, că-s niște neînțelegeri, că s-au țăcănit șefii, că se rezolvă, da’ mama s-a dus direct la telecomandă:„Undi-i TVR, pi ci număr?” i-a luat, privindu-i kaghebistic, că sângele apă nu se face. Între timp însă, a ajuns să se poarte de parcă n-ar fi război, nici pe frații ei din Ucraina nu-i lasă să vorbească, doar îi întreabă: „Sunteți vii? E vreunul rănit? Casele n-au căzut?”. Când ăia vor să-i explice mai mult, femeia le închide gura: subiectul e tabu pentru ea.
Revenind la Iovik, a fost recent la Lahore, în Pakistan, i-a obținut o bursă un combinator, Teo Canta, care mi-a fost cândva client. Ei, bine, Iovik mă invită la el la atelier, ca să-mi povestească ce a văzut în călătorie. E neliniștit, dar, când îl întreb ce a pățit, patinează pe lângă răspuns: „Vii, da?” insistă.
„Vin, cum să nu.”
Atelierul lui e la doi pași de mănăstirea Antim, din stradă intri direct printre pânze, statui din lemn, tuburi de tempera, mojare cu vopseluri. Camera e mai înaltă decât lungă sau lată și e luminată cu un bec vechi, care dă o lumină gălbuie. Iovik nu e singur, mai e acolo (ce chestie!) Cameliu, un coleg de facultate, un vlăjgan cu ochi jucăuși și sprâncene arcuite, de drac. Taică-său a fost cumnatul Ceaușeascăi, lua șpăgi grase până în 1989, ca să te treacă în față pe lista de Dacii, iar unchi-suʼ fusese director la ARO și-i servea pe toți cu mașini de la fabrica lui. Cei doi l-au aranjat pe Cameliu pe viață; ta-suʼ se bătea pe burtă cu socialiștii, unchi-suʼ cu progresiștii, iar colegul și-a băgat picioarele în magistratură și a ajuns CEO pe Europa de Est al unei firme Big Pharma din SUA. Întorcea banii cu lopata, intra la oricine, se zicea c-avea un cuvânt de spus și în numirea miniștrilor sănătății. Pe lângă el, în atelier e vărul lui Iovik, Kirk; ăsta e rocker de radio și, după cum singur se laudă, „lansează în FM muzici pentru pelicani”. Ca de obicei, fumează țigară de la țigară.
Cameliu a auzit de scandalul de la Barou, se interesează de la ce ne-am luat, cine cu cine s-a certat, care în cine a dat. Aflând că Relu și cu mine suntem în găști adverse, se miră: „Păi, cum? Erați prieteni buni, erați idealiști, exhibiționiști!”. „Exhibiționiști?” casc ochii. „D-ăia retorici, v-ați băgat în avocatură ca să pledați, și-acum, na! Vă chiorâți în computer, căutați paragraful cutare, vedeți unde e încadrat clientul și vă bateți pentru circumcizia cazului.”
„Ce circumcizie?” se încruntă Iovik.
„Au, am greșit: circumscriere” face cu ochiul Cameliu. „Ce dramă, să fii avocat azi! Elocvența a murit: pa, artă, pa, retorică, pledoariile au devenit aritmetică... Muncă de chinez bătrân, domʼle, de chinez bătrân!”
„Căcat!” exclamă Iovik. „Credeam că doar noi, pictorii, am belit-o!”
Are draci, nu m-am înșelat. Când am intrat, am crezut că-l durea capul, căci mirosea a camfor și avea fruntea lucioasă, de parcă-și dăduse cu unsoare chinezească, când, de fapt, îl măcina o mizerie: avea un tablou expus la Simeza și se luau toți deștepții de el. Zeloții pretindeau că personajul central al pânzei era un suprematist alb, care se pișa pe publicul privitor, fiindcă de-aia se ținea cu mâna de penis, în timp ce conservatorii susțineau că personajul era un băiețel care se masturba, extazul ghicindu-i-se din felul în care dăduse capul pe spate. Primii îi puneau lui Iovik în cârcă o imoralitate fascistă, pe când cei din urmă îl acuzau că făcea PR pentru masturbatoriile LGBT din grădinițele nemțești. Și unii, și alții îl tocau: din pictor incompetent și extremist de dreapta sau stânga nu-l scoteau. Într-un cuvânt, era o secătură jalnică, plătită de ceilalți.
„Bine, bine” râde Kirk. „Dar tu ce dracuʼ ai pictat?”
„Un tip care caută o lanternă în buzunar” face Iovik haz de necaz.
„O lanternă?!” se holbează Cameliu.
„Vorba vine... Tabloul se cheamă Străinul și reprezintă un om apăsat de griji, care nu pricepe ce se întâmplă... Voi vă dați seama că ăia, în Pakistan,” se aprinde brusc Iovik, „n-au discuții idioate ca astea de la noi, cu tot fundamentalismul lor? Pictorii de-acolo sunt mai liberi decât noi!”.
„Du-te, domne, de-aici” îl ia Kirk.
„Bă, nici io n-am crezut, da-s liberi, bă, îs liberi, să știți! Vezi că n-ai închis bine ușa” îmi atrage atenția.
„Ce ușă?” îngheț, că doar n-o ști și Iovik de ușa de la birou.
Dar el: „Mi s-a stricat ușa, trântește-o ca lumea, să facă clanc!”.
Când s-o închid, zăresc o tipă pe trotuarul de vizavi: nemișcată, se uita țintă la mine, nu-i păsa că trecătorii mai-mai că dădeau peste ea. Am mai întâlnit-o azi, la ieșirea din metrou, am crezut că cerșea; de fapt, realizez eu acum, e o musulmană în chador negru. Ce caută aici?
În fine, trântesc ușa, iar Iovik se apucă să ne vorbească despre un pictor de la Lahore: „... ce om, Rashid, ce filozofie, ce meșteșug! Are un tablou, Burka: dacă-l privești de la depărtare, vezi o tipă în burka, pierdută într-o furtună de nisip. De-ar fi doar atât, și tot ar fi marfă, te face să tragi aer în piept, să simți asprimea aerului prăfos de deșert. Când te apropii însă, încremenești: te prinzi că nu e o pictură, ci un colaj din mii de poze porno minuscule. Înțelegeți? Rashid e musulman, expune într-o țară cu talibani nebuni, dar are tupeu să bage sex oral, anal și BDSM într-un tablou numit Burka, simbolul femeii claustrate. Burka lui e suma tuturor fantasmelor sexuale, ne arată că virtutea însăși e deșănțare...”.
Cameliu îl întrerupe: „Musulmanii sunt niște stricați. Le plac caprele și sexul anal”.
Kirk tresare. Și Iovik, înnegurându-se: „Nu-i chiar așa” îl contrează pe Cameliu și-i dă înainte cu nu-șʼ ce jurnalist pakistanez, care vorbea o engleză perfectă, cu cocktailurile la care lumea bună purta Gucci și Armani, ca în Vest. Mai mult, însă, îl încântase orașul: moscheea Badshahi, cu ziduri cărămizii, dominate de cupole bleu-pal, moscheea Wazir Khan, cu chioșcuri susținute de coloane suple; l-au minunat zâmbetele trecătorilor, chapshurro, lipia cu carne tocată, iaurt și coriandru, cântăreții sufiți de qawwalli, care te bagă în transă cu piese de zeci de minute, cu teme repetitive, ca-n muzica house. Lahore l-a prins în mreje: când nu bătea bazarele, vorbea cu scriitori, imami, ingineri și, mai presus de toate, se dedulcise la pictura mogulă: „Voi realizați” se încinge, „că portretele feminine erau executate fără să vezi modelele? N-aveai voie în harem, eunucii îți descriau cuconetul, vezi că are ochii mai bridați, colțurile gurii mai coborâte, ai grijă că părul îi e mai creț, nasul mai coroiat. Pictorii făceau portrete-robot, domneʼ, portrete-robot, cât despre peisaje, n-am văzut niciodată un turcoaz care să meargă atât de bine cu ocru”.
Odată întors la București, s-a apucat de un ciclu de tablouri, sugerat de lucrările lui Abd-al-Samad și Ustad Kesu Samsor. Nu, nu ni le arată, spune doar că s-a jucat cu o paletă cromatică inspirată de cavalcadele războinicilor afghani, plecați să cucerească New Dehli, Benares și Pataliputra. „Galben și gri! Galben sec și gri străveziu, doar privirile personajelor lucesc, ca-n filmele vechi, când operatorul afuma obiectivul și făcea două puncte cu țigara, obligând-o pe Greta Garbo să-și ațintească ochii în ele.”
Oftează, copleșit, trage cu urechea la tramvaiul ce trece pe bulevard, după care brusc sare la alta: „M-au sunat verii din Ucraina!”.
