Pandemia de COVID-19 a fost un moment prielnic pentru ca toate teoriile conspiraționiste să iasă la lumină sub forma unui șuvoi nesfârșit de comentarii, postări pe rețele sociale, podcast-uri sau articole online. Au curs în neștire odată cu anxietățile generate de sirenele ambulanțelor sau știrile din lockdown.

Cei doi ani au pus la încercare felul omului contemporan de a reacționa la imprevizibil și la necunoscut. Această nouă realitate a generat valuri întregi de dezinformare, născute din nevoia de a înțelege o lume care nu mai semăna cu ceea ce știam dinainte. 

Poetul Claudiu Komartin a adunat ipoteze conspiraționiste care ne-au umplut internetul în pandemie și le-a reunit într-un volum de poezii adunate (found poems): Inoculare. Hore pentru zădărnicirea (Cartier, 2022). Volumul este o oglindă stilizată a isteriei colective din perioada crizei sanitare.

Am vorbit cu Claudiu Komartin pentru că am vrut să înțeleg cum au apărut aceste poeme „conspiraționiste”. Și, de ce nu, să văd perspectiva poetului asupra acestei epoci așa-numite a post-adevărului.

Cum au arătat pentru tine cei doi ani pandemici?

Au arătat foarte greu, mai ales în prima parte a pandemiei, după 10 - 15 martie, atunci când a fost declarată starea de urgență și s-a instalat lockdownul. Dar la noi s-a petrecut un fel de întoarcere în timp, așa că spre deosebire de țările occidentale, noi am avut un regim autoritar, un regim opresiv mai curând. Probabil lipsirea de libertate și toate lucrurile alea care veneau din comunism, din lumea de până-n ‘89 - ‘90 au făcut click într-un alt fel în spiritul românilor. Au dat naștere unor altfel de reacții. 

Mie nu mi-a picat bine, probabil că aveam niște traume, aveam niște lucruri acolo în spate, care, deodată, au fost scoase la iveală sau au fost zgândărite și am căzut într-o depresie anxioasă destul de urâtă. Adică m-am luptat câteva luni – aprilie, mai – începând cu martie cu o foarte puternică angoasă, și fiindcă aveam un copil mic, nou-născut – băiatul meu Emanuel avea doar câteva luni – lucrurile au fost foarte complicate din punctul ăsta de vedere. Nu-l puteam scoate sau, dacă am ieșit cu el, mai mult în clandestinitate și cumva făcând ceva ilegal. Și alte lucruri, care au săpat destul de puternic la baza încrederii mele și a a ușurătății de a vedea lumea într-un fel mai generos și mai optimist. 

Plus de asta, stau în apropierea unui spital bucureștean mare. Asta îmi spune multe despre ce mi s-a întâmplat și ce ni s-a întâmplat. Noaptea auzeam sirenele ambulanțelor și eram convins că sunt tot mai mulți oameni bolnavi de Covid aduși de aceste ambulanțe și asta îmi creștea spaima și angoasa. Am aflat după câteva luni că acest spital nu a avut o secție pentru bolnavii de Covid. Erau aceleași cazuri care vin la urgențe noapte de noapte. Numai că pentru mine, în momentul ăla, nu putea fi vorba decât despre asta Și cu siguranță că reacțiile de genul ăsta ale foarte multor oameni, a unei majorități largi, au fost exacerbate de tot ceea ce venea din media și din social media.

***

Azi a fost vaccinată cumnata
din Spania.
După câteva ore a început
un bâzâit ciudat în partea
dreaptă a capului.
Bâzâitul se oprește doar
în grădină,
departe de aparatele
electrice.
Câinele nu a mai recunoscut-o,
lătrând fără oprire.
Durerile de cap se amplifică
atunci când se apropie
de electrocasnice.
Alte două colege sunt
internate.
Pur și simplu nu mai disting
culorile calde.
În cameră avea o iconiță
pe perete.
A găsit-o căzută
pe jos.
Iar rama rămăsese pe perete. 

(Claudiu Komartin, din Inoculare – hore pentru zădărnicirea combaterii)

***

Apropo de media: pentru scrierea poeziilor ai analizat buletine de știri?

În mică măsură buletine de știri, mai mult lucruri spuse de oameni oarecare, tot felul de trăznăi. Oameni simpli, speriați, paranoici, care, la fel ca și mine, probabil, au fost împinși dincolo de niște limite, de toată spaima asta imensă care s-a strecurat în viețile noastre pe toate canalele, luni întregi. Că pe mine asta mă interesa cu Inoculare, să prind nu buletinele de știri, ci felul în care oamenii vorbesc cu sinceritate și cu deschidere despre asta, fără niciun fel de protocol retoric, fără să se abțină, fără să-și aleagă cuvintele. Genul ăsta de texte, genul ăsta de intervenții le-am căutat și le-am apropiat și le-am parazitat.

Crezi că oamenii ar trebui să se exprime așa cum gândesc?

Eu sunt pentru sinceritate și adevăr chiar dacă nu știm exact ce este cu adevărul. El nu poate fi băgat într-o sticluță. Eu cu asta mă ocup, cu sinceritatea (râde), adică scriu poezie, și aici nu poate fi vorba decât despre un adevăr al trăirii. Sigur că poți să minți în poezie, în literatură se minte, dar în același timp este vorba despre un adevăr existențial, un adevăr de profunzime pe care tu îl scoți la iveală. Sunt pentru absența tuturor modalităților  ăstora de a ne „farda” adevăratele gânduri. Sigur acuma, atunci când vorbim despre social media, despre rețele de socializare, discuția se complică exponențial.

În sensul ăsta, având în vedere conținutul volumului, cum a fost primit la lansare? 

Cu curiozitate, cu o sprânceană ridicată de alții, erau niște texte pe care totuși le publicasem anterior, exista un anumit orizont de așteptare. Nu a venit chiar de niciunde, mi s-a și spus, destul de oțărât: „trebuia să vezi și partea cealaltă a poveștii” și n-am prea înțeles exact ce voia să spună amicul meu prin asta. Un amic, trebuie să spun, coronasceptic și antivaccinist, dar sigur că am priceput. N-am priceput, dar am priceput. În același timp, în carte mai sunt și mici ironii strecurate care n-au neapărat legătură cu discuțiile antivacciniste, eu n-am vrut să fac un caz sau o mică propagandă în versuri pentru a te vaccina. Nu, chiar nu m-a interesat chestia asta, eu însumi am îndoielile sau rezervele mele. Am niște rezerve legate de eficacitatea vaccinului și o spun din proprie experiență. 

Deci, dincolo de rezervele mele, însă, am vrut să depun o mărturie și am vrut să păstrez ceva din latență, am vrut să păstrez chiar discursurile din momentul ăla și ele să aibă o latență. Pe de-o parte, curios fiind cum vor fi ele citite peste 10 ani, nu zic peste 50 de ani, peste un deceniu, fiindcă nu vor mai fi ele în majoritatea  scrise pe Facebook și pe bloguri. La vremea aceea va fi istorie. Sigur că vor putea fi găsite pe acolo prin istorice, dar foarte greu, deci nu vor mai fi la îndemână. 

În al doilea rând, ca un soi de mărturie pentru copiii mei, care acum sunt mici, nu vor avea amintiri în legătură cu perioada asta. Vor studia, vor auzi că a fost această pandemie, vor ști despre ea, așa cum și eu știu că au fost niște pandemii în anii ‘50 – ‘60 ai secolului trecut, dar nu știu nimic, de fapt, despre ele, decât ce am citit din articole științifice serioase. Cum asta nu este o relatare serioasă și științifică, nu este un studiu, cred că ar putea să înțeleagă, să prindă ceva din tumultul, din ieșirile în decor, din paranoia, din exaltarile goale, din obsesiile care au circulat și au devenit bun comun pentru milioane de oameni, în anii ăștia. 

În al treilea rând, a fost și o muncă, un lucru de limbaj. Repet, poezia mea e cu totul altceva decât ce e volumul ăsta, prin care am încercat să fac și un fel de sinteză – dar e mult spus – să adun un combo din ăsta pe care să-l lucrez cu un soi de răceală, ca pe un fragment de realitate, ca un arheolog care găsește un vas mare care e din 150 de piese și încearcă să le pună la loc. Cred că imaginea acestor vremuri poate fi un crâmpei din imaginea asta, poate fi refăcută din asamblajul ăsta al textelor și al vorbelor pe care eu le-am capturat în aceste poeme, dacă acceptăm că sunt poeme.

Din punctul tău de vedere, ai simțit că este a înțeles toată lumea că este o satiră?

Ah, nu, nu cred...

Ți-a creat asta o oarecare spaimă, o reținere?

Nu, dimpotrivă, aș vrea să fie rău înțeleasă. Aș vrea să fie înțeleasă pe dos. Adică nu cred că se va întâmpla foarte mult, fiindcă în general oamenii care se apropie de cărți de poezie au o anumită strunire, au o anumită alfabetizare. Înțeleg niște lucruri. Sunt sigur că dacă volumul ăsta ar cădea în mâinile unor oameni cu trăsăturile celor pe care i-am parazitat eu și le-am furat discursurile, cel puțin în primă instanță, ar putea avea un intens sentimente de înțelegere, adică m-ar percepe ca pe unul care-i înțelege și le împărtășește părerile. S-ar putea ca până la sfârșit să-și dea seama că nu e așa, dacă au o mică inteligență de textual, dar în general, oamenii ăștia nu prea se apropie de literatură. Așa încât, cred că vor fi puține astfel de cazuri.

Dacă te-ar întreba cineva care nu este de acord cu tine: „așa, și ce-ai vrut să spui tu cu volumul ăsta?", ce i-ai răspunde?

Am vrut să spun că am trecut prin niște vremuri complicate care ne-au „reformatat” pe mulți dintre noi, nu zic toți, că sunt și oameni care au trecut prin povestea asta fără prea mari zdruncinări psihologice sau sufletești. Dar sunt puțini totuși. Să las niște însemnări ale chestiei ăleia, fără să fie jurnal. S-a scris foarte multă literatură proastă, personală, și eu am încercat să fac un exercițiu de impersonalizare. N-am vrut să scriu eu despre mine, în contextul ăsta, și am vrut, mai ales, să înțeleg, să pricep și eu ce se întâmplă.

„Fiindcă este de domeniul evidenței că am asistat în anii ăștia la niște revărsări de paranoia și de ură și de neînțelegere și de  legături prost făcute între elemente ale realității. Și, în general, de încercări de a forja o realitate care să se potrivească cu dorințele, provenite de multe ori, din spaimă, din groază de multe ori, ale oamenilor. Și de a rezolva acest conflict care pare ireductibil, care pare de nerezolvat cu datele imediate ale realității.”

Realitatea fiind copleșitoare, dând buzna deodată în viețile noastre, foarte mulți oameni n-au putut să o accepte, și asta este o problemă care este dinaintea pandemiei. Trebuie să o spunem, adică secolul al XXI-lea  mi se pare că stă sub semnul acestei mari dificultăți a unor mase populare de  a accepta realitatea. 

Atunci, de aici cred că vine în bună măsură necesitatea asta, dorința asta de a crea un fel de lumi paralele, un fel de lumi virtuale – și aici nu mă refer la lumi virtuale în sens de lumi alternative – prin intermediul unor limbaje care au devenit de largă audiență și au început să câștige tot mai mulți aderenți: QAnon și toate conspiraționismele la care ne putem gândi. Sunt ăia cu pământul plat, ăia cu… Sunt o grămadă de astfel de grupări foarte numeroase care încearcă să forjeze o realitate alternativă și asta sigur că dă naștere unor limbaje. 

Oamenii ăștia, ca să comunice între ei, să-și comunice realitatea asta într-un mod cât de cât ordonat - și este o mare dezordine acolo – în așa fel încât să se poată înțelege unii pe alții, au nevoie de un limbaj comun. Și atunci, eu limbajul asta comun am încercat să-l încapsulez într-o cărticică. N-am vrut să fac altceva.

***

SE FAC APROAPE DOI ANI

de când ne spălăm pe mâini
cu săpun
degeaba.
Bătaie de joc mai mare
la adresa acestui
popor
nici că a existat
Vreodată.

***

Hore pentru zădărnicirea combaterii. Crezi că fiecare face parte, fără să vrea sau să știe, dintr-o horă?

Trimiterea este destul de fățișă. Atunci, în primele săptămâni, chiar în primele săptămâni ale bolii, când au început să fie tot mai multe cazuri, am văzut cu toții că printre știrile care curgeau din toate părțile, personalul medical de la un spital a pus de o horă în curtea spitalului.  

Deși era un moment în care să ne distanțăm și să evităm genul ăsta de interacțiuni. Și de asta hore. Dar într-un sens mai larg toți ne prindem într-o horă pe lumea asta, fiindcă suntem ființe sociale, suntem ființe care „horesc” pe lumea asta.

În ce manieră critică, distantă, ar trebui să privim propria horă?

Întreb pentru ca toata lumea are niște certitudini, apoi deschizi televizorul sau citești niște articole sau auzi niște discuții în autobuz care parcă reflectă altă variantă a lumii. Te întrebi atunci, oare știu bine ce știu? Cu toate că ai toate noțiunile științifice și faptele dovedite, dar totuși între tine și celălalt este o prăpastie a înțelegerii.

Eu cred că certitudinile în general sunt foarte păcătoase. Cred că trebuie să chestionăm ceea ce avem impresia că sunt certitudini tot timpul. Acuma, sigur că vorbim despre date științifice, despre lucruri care au fost stabilite de savanți și care par, dincolo de orice punere în discuție. Pe de altă parte, vedem cu trecerea deceniilor, cu trecerea secolelor, chiar și adevăruri științifice sunt contrazise. Chiar și adevăruri științifice devin uneori obsolete. După zeci de ani sau după secole, apar noi teorii care le invalidează pe  cele vechi, care erau certitudinile unor oameni. Deci și asta cu adevărul științific, trebuie să păstrăm o fărâmă incertitudine în ceea ce privește chiar și chestiile astea pe care le credem de neatins și de o autoritate nechestionabilă. 

Pe de altă parte, sigur că omul prin natura lui, trăiește în bună măsură în lumi ficționale în capul lui. Își imaginează tot felul de lucruri și asta ne face oameni, de fapt. Faptul că oricine dintre noi poate să-și croiască o lume de uz propriu, care să-l salveze, care să-l scoată de sub presiunea  cotidianului, a unei realități căreia nu-i face față, este, cred, un dar. Este un lucru bun. Acuma problema este că din asta, ca din multe alte lucruri bune cu care suntem înzestrați, avem uneltele interioare, facem niște chestii nasoale. 

Din păcate, uite la ce s-a ajuns în zilele noastre, cu toată nevroza asta care a provocat niște decompensări masive într-o bună parte a contemporanilor noștri și atunci adevărul a devenit chestionabil. Ceea ce îndeobște este considerat ca fiind adevărat a început sa fie nu numai chestionat, ci și contrazis cu îndârjire. Tocmai fiindcă pare a fi apanajul unei elite științifice, economice, cu care mulți oameni nu se identifică sau împotriva căreia au niște sentimente de mare vrăjmășie, atunci trebuie să spunem pe dos decât spune Anthony Faucci, care este o întrupare a omului de știință. Decât spune Bill Gates, care este o întrupare a omului bogat. Sau decât spun politicienii care, iarăși sunt o întrupare a unei elite.

Atunci, noi oamenii simpli, noi oamenii obișnuiți, din care „toți ăștia” vor să facă masă de manevră, „sclavi”, trebuie să ne ridicăm și să ne afirmăm libertatea, să ne afirmăm individualitatea. Să nu devenim niște oi, ăsta este un cuvânt din arsenalul care vine la pachet cu multe alte cuvinte, în care recunoști din start pe cineva care are o anumită forma mentis în zona asta despre care vorbim.

Porți discuții care să convingă oameni apropiați care au alte credințe decât alte tale?

N-am mai purtat de mult discuții de felul ăsta, fiindcă am văzut că nu duc nicăieri. Sigur, am avut discuții în contradictoriu, uneori mai civilizate, alteori mai puțin civilizate. Mă rog, pe Facebook nu au fost niciodată civilizate sau au început argumentativ și așezat pentru a sfârși în bălării complet. În viața de zi cu zi, fiind vorba de oameni apropiați, evident că nu am ajuns la certuri, ci la momente de incomunicabilitate, momente în care s-a sfârșit dialogul fiindcă nici unul dintre noi nu putea sa treacă peste un set de convingeri.

În anii ăștia mi-am dat seama cât este de dificil, dacă nu imposibil, să convingi niște oameni care au convingeri, adică să le invalidezi prin argumente, să ai discuții lămurite și lămuritoare și cu multă răbdare. Plus că nu fac parte dintr-o tabără, adică nu am încercat să conving pe nimeni că trebuie să se vaccineze, de pildă.  

Am încercat să conving niște oameni că acest virus, după toate lucrurile pe care le citesc și le studiez, există. Ei încercau să îmi spună că nu există. Eu cred că SARS-Cov-2 a existat și încă există, este încă pe aici. Las loc unei posibilități să mă fi înșelat. Nu sunt atât de fanatic, nu sunt fanatic decât în ce privește poezia, în rest n-am fanatisme. Deci mă păstrez pregătit ca la un moment dat să apară niște date, niște argumente, studii care să-mi dovedească că am greșit. Din păcate sunt foarte mulți oameni care nu lasă loc pentru asta.

Care este limita dintre imaginar artistic și imaginar conspiraționist?

Fără îndoială că ele au ceva în comun, au niște puncte de convergență pentru că și oamenii care se ocupă cu arta încearcă să redimensioneze, să falsifice într-un anumit sens, realul. Sau, în orice caz, să-l plăsmuiască după vremea lor și în așa fel încât să le facă dreptate sau să facă dreptate viziunilor artistice. În același fel, sigur, fără partea asta estetică, fără estetismul pe care îl presupune în mod automat orice gest artistic, și oamenii care sunt într-un frame mental conspiraționist încearcă să redimensioneze, să reșapeze, să recroiască realitatea după cum vor, ca să le iasă bine lor socotelile lăuntrice. 

Diferența, sigur, este că unii se rățoiesc la nori sau la ecranele din care răbufnesc părerile lor foarte radicale, iar alții, dacă se descurcă bine, pot să lase ceva: o lucrare de artă, o carte sau măcar schița unei cărți, lucruri de felul asta. Este o diferență semnificativă, cred.

Crezi că ar putea fi poezia o formă de propagandă? 

Mi-am pus și eu întrebarea asta în ultimii ani, mi-e greu să identific momentul cu exactitate, probabil prin 2012 am început să fiu mai angajat - un cuvânt care a fost uzat, a fost ars după anii ‘50. Este foarte greu acum, după obsedantul deceniu, după Alexandru Toma, Beniuc, Deșliu, Maria Banuș și alții să fii angajat, să fii militant sau să te declari un poet cu un interes în politic sau în ideologic este periculos. Păunescu a făcut foarte mult rău poveștii ăsteia. În mod normal eu așa la origine sunt un purist, care a înțeles niște lucruri pe parcurs. Da, sigur că poți să fii militant, poți să fii ideologizant, dar totuși cred că asta strică poezia, și nu numai – și proza. Am foarte multe exemple, romanele proletcultiste ale lui Sadoveanu, să spunem. Deci, literatura făcută dintr-o directivă ideologică are toate șansele să rămână un gest minor sau să fie pur și simplu propagandă cu aromă literară sau artistică, adică să nu ajungă să fie un lucru care să rămână. Nimic din anii ‘50 ai secolului trecut, nimic din literatura aceea nu rămâne. Poate câte ceva de la Eugen Jebeleanu, care lua o distanță, dar astea care sunt propriu-zis propagandistice, în care se luptau ei cu americanii și cu chiaburii, burghezii - toate, dacă nu te înfurie, atunci te fac să râzi. Dar nu râzi cu Adoma sau cu Beniuc, ci râzi de ei. Da, se poate face o astfel de literatură, dar nu are cum să fie de bine. 

Cred că omul care se ocupă cu poezia, proză are a ocoli propagandisticul și nu ar trebui să fie în slujba unei orientări politice sau ideologice sau idei care este la modă într-un anumit moment.

Despre ce mai este lumea, realitatea de azi, dincolo de like-uri, numere care adună sufletele decedaților, poze la vaccin, așteptarea sfârșitului?

Despre cum faci față la toate astea. Despre cum îți găsești putere în lucrurile pe care le  iubești sau nu le iubești și ajungi să le iubești, luându-le de partea ta pentru a face față. Pentru a crea niște mecanisme de coping, de îmblânzire a lumii. Cred că este important. Eu și de asta scriu, și asta este un sens al scrisului meu, alții compun, alții pictează sau fac fotografie din exact aceleași motive. 

„Doamne ferește, oare/ mai scăpam/ vreunul/ măcar să culegem/ via.” Mi-ai putea da o explicație la această poezie?

Asta este cules tot de undeva, era un comentariu la o postare de pe Facebook și mi s-a părut splendid. Mi s-a părut ca nu poți să încapsulezi, să spui mai clar și mai simplu și mai conținut de atât, ce era de zis în legătură cu asta, și l-am luat și l-am desfăcut puțin și l-am pus acolo. Este found (n.r. eng. găsit) aproape 100%.

Va mai veni un volum sau este un proiect finalizat?

Cu siguranță că va mai veni un volum. S-a născut în contextul și după mai mult de un an, în care iarăși lucrurile au fost încurcate din alte motive decat în prima parte, adică în lockdown și în lunile care au urmat. Cartea asta este și despre nevroza aceea a lockdownului, dar și, poate în mai mare măsură, despre rețeaua de conspirații, de informații false, de lucruri ieșite din matcă care au însoțit și au urmat apariția vaccinului împotriva SARS Cov-2. 

Poeziile au venit ca un flow și apoi le-ai finisat sau le-ai lăsat așa pentru că subiectul e de așa natură încât ar putea fi lăsate și așa?

De fapt, n-au prea venit în sensul ăla. Au fost mai curând pescuite, decupate din  fluxul ăsta continuu de vorbe, de păreri, de lucruri care sunt scrise cu mare ușurință.

Sigur, le-am forfecat și le-am aranjat. Este o combinatorică aici, de asta zic ca e mai puțin creativitate și instrumentalizare a unui anumit limbaj sau a unor limbaje. Au venit în fluxul asta continuu de pe facebook, de pe niște bloguri, intervenții orale, din care am notat secvențe, după care am  lucrat pe ele. La unele nu am făcut decât decupaje și tăieturi, așa încât să poată să aibă o formă de poematică, versuri, să spunem. De ce?  Pentru că am fost întrebat, de ce versuri? Mi-a fost greu să explic, fiindcă în capul meu sunt niște legități, sunt niște lucruri care fac sens doar într-un sistem de referință care este al meu.

Cu ce gânduri ar trebui să rămână cineva după citirea acestui volum?

Nu știu, după sufletul omului.

---

DEZinfo este un proiect editorial finanțat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.

Fotografie principală: Claudiu Komartin la Luna Lecturilor de Autor 2019, Wrocław, Polonia, de Rafał Komorowski, sub licență (CC BY-SA 4.0). Editată cu Pixlr.