Creat în paradigma Republic of Gods / Time for New Gods, Wiener Festwochen 2026 nu putea exista fără Florentina Holzinger, artista radicală a momentului, amazoana deconstrucției catolicismului și capitalismului prin forța corpului feminin. Lucrarea creată special pentru WF, cu o unică reprezentație, Pfingensfield / Joc de Rusalii (23 mai) a fost prezentată în ajunul Rusaliilor catolice, când Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor sub forma unor limbi de foc, la cincizeci de zile de la învierea lui Iisus, de unde și denumirea de Cincizecime (Pfingsten). Cei 12 apostoli participă astfel la ultima cină împreună înainte de a pleca în lume pentru a răspândi creștinismul. Spectacolul vine în siajul instalației cu care Holzinger reprezintă Austria la Bienala de la Veneția, Seaworld Venice.
Pogorârea Sfintei Florentina
Performance-ul în aer liber are două părți și durează 9 ore — durata include deplasarea cu autocarele din primul spațiu de joc, Clubul de Patinaj din Viena / Wiener Eislauf-Verein, în cel de-al doilea, aflat la 70 km distanță de Viena, Castelul Prinzendorf. Avertizarea că spectacolul se va juca indiferent de condițiile meteo, temerea organizatorilor fiind legată de ploaie, vânt, frig, a fost eludată ironic de un puseu canicular (30 grade Celsius) care a transformat prima parte a spectacolului, din miezul zilei (ora 15.00), într-o reprezentare stereotipică a iadului.
Descris ca „un oratoriu pentru corpuri și mașini”, acest prolog al performance-ului include muzica creată de Petra Hermanova prin suprapunerea unor pasaje baroce cu heavy metal - 6 muziciene cântă la 4 harpe și 2 seturi de tobe. O performeră coboară în rapel pe fațada hotelului InterContinental de la etajul al XII-lea, ca o variantă spectaculoasă a Pogorârii Sfântului Duh. O alta tractează o mașină cu corzi prinse de cârligele înfipte în spatele ei. Din mașină coboară alte performere, inclusiv Florentina Holzinger.
Suprafața patinoarului este umezită în timp ce unei performere și lui Holzinger li se pun piercing-uri, primeia în spate, pentru a fi prinse niște aripi roz, celeilate i se perforează obrajii pentru a se introduce o tijă (sau cuțit, e prea departe ca să disting) cu artificii la capete (în fotografiile ulterioare, Holzinger apare cu urmele perforațiilor pe obraji). Femeile (4) intră în mașina care începe să facă drifturi pe gheață. Holzinger iese în mers și urcă pe plafon, cu artificiile (limbile de foc) în gură, iar cealaltă performeră se prinde de capotă. Mașina rulează în viteză, dar femeile rezistă.
Ăsta a fost prologul, după care spectatorii care au avut noroc să prindă bilet la partea a doua (și care și l-au permis — biletul pentru tot spectacolul a costat 120 euro) au fost îmbarcați în autobuze. Nu am participat la acest episod, dar filmările din media au arătat ce s-a petrecut acolo: din nou piercenguri puse în spate pentru ca performerele, 12, să fie suspendate într-o ultimă cină la înălțime (body suspension), un monster truck trece peste un tanc, cineva sare cu parașuta și altcineva s-a îmbrăcat într-un porumbel-cascador. Acestea sunt câteva elemente care se disting din a doua parte a spectacolului, conectate direct cu locul în care au fost prezentate și cu proprietarul acestuia, artistul Hermann Nitsch (1938-2022). Nitsch a fost un pionier al acționismului vienez, creatorul Orgien Mysterien Theater / Teatrul Orgiilor și Misterelor (chiar la Castelul Prinzendorf), cu acțiuni performative ritualice în care folosea animale tăiate și sânge, considerate șocante și blasfemitoare, care deconstruiau obsesia omenirii pentru violență.
Holzinger este prima artistă invitată de văduva lui Nitsch să prezinte acolo un spectacol, pe care Fundația Nitsch îl și coproduce. Ea folosește direcțiile artistice ale lui Nitsch, dar le interpretează într-o cheie feministă — sângele este al performerelor (rezultă din perforațiile pentru piercinguri), ritualul blasfemitor centrat pe ideea de sacrificiu devine astfel personal și asumat căci nu mai sunt sacrificate animale, ci artistele însele produc fluidele corporale, ceea ce face ca ele să dețină puterea și controlul. Există și un fel de răstignire cu ajutorul unei drone - și asta trimite la lucrările lui Nitsch cu femei legate sado-cristic. Per ansamblu, Holzinger preia o formulă de performance și o radicalizează din perspectivă feminină, afirmând autonomia artistelor în angrenajul performativ. Ea înlocuiește corpul masculin și feminin pasiv din iconografia religioasă și performativă cu unul feminin activ.
Dar ce se vede de la distanță în acest perfomance este un arsenal militar — tanc, monster truck, dronă, parașută — distrus de un ansamblu integral feminin prin forță, cu o porumbiță a păcii în costum de cascadoare. Recunosc aici instrumentarul războiului vecin, care ne trece uneori granița, și al altora contemporane și găsesc o cheie mai amplă de lectură decât stricta raportare la opera lui Nitsch: Holzinger integrează corpul uman în scenografia vieții cotidiene dominate de tehnică modernă și conflict și îl valorizează ca organism viu și vânjos, care se opune puterii militare.
Un hijacking feminin
Pfingensfield, ca toate celelalte spectacole ale Florentinei Holzinger, lucrează numai cu performere (femei) nude. Pe de o parte, e o afirmare în forță a preluării feminine a vocii auctoriale în teatru / performance, care a fost de-a lungul timpului dominant masculină. Pe de altă parte, cum spectacolele ei au mai totdeauna o componentă de contestare a bisericii (catolice), feminitatea nudă șfichiuiește patriarhatul bisericesc. Pe scurt, este un fel de înjurătură prin corp.
Holzinger pune mereu corpul în situații de pericol fizic — cascadorii spectaculoase, cu risc, auto-mutilări care duc la sângerări, tracțiuni pe corpul fizic —, dar mediul de lucru este meticulos sterilizat și există întotdeauna asistență medicală gata de intervenție. Artista lucrează cu repulsia — în Sancta, o bucățică de carne de pe abdomenul unei performere era extrasă live, prăjită și mâncată de o altă performeră — și cu durerea — perforarea spatelui sau a obrajilor se face live, în fața spectatorilor, iar tractarea mașinii și suspendarea artistelor de corzile prinse în cârligele înfipte în carne sunt evident dureroase. Aceste momente fac parte din spectacol pentru că vizibilizează durerea și demonstrează realismul ei, chiar dacă spectatorii pot percepe acești timpi ca fiind „morți”. Mai mult, durerea este produsă prin voința artistelor, ceea ce indică un control asupra propriei existențe, și se transformă în extaz — în scena ultimei cine, performerele suspendate de cârligele înfipte în piele zâmbesc, deși este evident că situația le provoacă suferință fizică.
Cu spectacolele ei exclusiv feminine, cu nuditate ostentativă, în care artistele zboară prin aer (body suspension, parașutism, role pe half-pipe), Holzinger reinterpretează mitul vrăjitoarelor — corpul feminin se transformă dintr-un obiect al dorinței masculine sau al pedepsei motivate religios într-o armă de revoltă ritualică. În ultima cina, apostolii bărbați, așezați la o masă, din povestea biblică se transfigurează în spectacol în femei care zboară prin aer, agățate de propriul corp. Prin asta, ele demonstrează forță și contestă ideea vulnerabilității feminine, sunt deopotrive apostolițe (termen neacceptat de normele academice, pentru care există doar forma masculină) și vrăjitoare, cele care propovăduiesc mântuirea prin independența feminină și rezistența împotriva dominației patriarhale sau religioase.
În martie, la Hanovra, o instalație de metal de 8 tone — o half-pipe (rampă de skate) din metal, sprijinită pe epave de mașini, amplasată în spațiul public - pe care Holzinger a făcut un performance numit CRASH PIPE, cu artiste nude pe role a provocat un scandal din cauza... nudității, deși trupul gol în artă nu mai e demult tabu. Surprinzător, conservatorismul privirii recapătă teren chiar și în Vestul progresist.
Holzinger face un hijacking feminin al vocii auctoriale masculine din artele performative - ansamblul de performere este exclusiv feminin, de multe ori queer, nud fără conotație erotică, chiar și atunci când execută acte sexuale (ea afișează corpul feminin - de regulă sexualizat în artele performative în paradigma puterii, emancipat și rezistent la durere), face acrobații periculoase, folosește fluide corporale (sânge, urină) în acțiuni reale.
Un protest costisitor
Oare această estetică se mai poate dezvolta? Cu fiecare performance, acrobațiile sunt tot mai spectaculoase și periculoase, automutilarea a devenit normă, dar resemantizarea corpului radical ca reflecție asupra puterii politice, religioase și ca deconstrucție a patriarhatului rămâne în principiu aceeași. Conceptul pare să-și fi atins limita.
Florentina Holzinger face spectacol de anvergură — integrează muzică, religie, misticism și deconstrucția lor, cascadorii și automutilare, nuditate desexualizată și expunere, risc, durere, repulsie, implică spații mari, uneori în aer liber, cu mulțimi ca public. Dar poți critica biserica și puterea atât de tare și spectaculos doar dacă te afli într-o poziție de putere în mediul artistic? Spectacolul a avut costuri mari și a necesitat eforturi logistice considerabile — să ne imaginăm doar cum a străbătut tancul idilica Austrie pentru a ajunge la castel. Pentru mine, venind dintr-o țară în care banii pentru cultură sunt mai mereu insuficienți, costurile unor asemenea producții par uriașe pentru un demers artistic, fie el și protestatar față de putere, și inovator ca concept, și suficient de valoros cât să rămână în istoria artelor performative. Mă întreb dacă subliminal și probabil involuntar, mesajul este că protestul față de putere rămâne un privilegiu al celor care și-l permit, în primul rând financiar. În același timp, cred că există un contraargument la această rezervă — dacă societatea este bogată și vrea să investească în cultură, e de apreciat că finanțează asemenea demersuri radicale.
Florentina Holzinger deconstruiește catolicismul de ani buni, dinamitându-l cu tot felul de blasfemii corporale. Noi abia dacă am început timid să chestionăm artistic ortodoxismul, care are o istorie strâns împletită cu legionarismul și nu e străin de actuala tendință de refascizare a societății. Aș zice, preluând sloganul WF de anul acesta, că e timpul pentru noi zei. Și în Vest, și Est.
Deplasare realizată cu sprijinul Biroului de Turism al Austriei
Fotografii de Nicole Marianna Wytyczak
