La început de toamnă, două filme care oferă altceva decât aș vrea eu, în două moduri radical diferite.
Nu glumeam ultima oară, prieteni. A venit toamna, e vremea strânsului de curele. Luând exemplu de la mai marii neamului (mai precis stăpânul sprâncenat al bugetelor, domnul Bolojan, și ministrul educației, domnul Dan Diaconescu) redacția revistei de cultură fiscală Scena9 a hotărât comasarea cronicilor de film! Eu, amator al clonării, coprofagiei și contabilității, am decis să mă supun noii direcții artistice.
Am avut plăcerea să văd două filme care ar fi putut într-un alt univers să fie filme de public. Nici unul nu va fi, din motive vast diferite. Să le luăm unul câte unul.
Dinți de lapte de Mihai Mincan
4/5*
Dinți de lapte e cel de-al doilea lungmetraj artistic al regizor-scenaristului Mihai Mincan, prieten mai vechi al stabilimentului Scena9. Primul său film, Spre nord, mi-a plăcut destul de mult – tematic, dar mai ales ca realizare. E un film meticulos, claustrofobic și disonant cu ambiții de ascendent în genre. Cam lung, dar mai ales cam încet, Mincan își lasă spațiu ca să construiască un fel de imperativ moral, pe care apoi îl răstoarnă cam degeaba spre sfârșit, probabil din dorința de a termina cu un bang, cum zice poetul.
Eu nu-l cunoșteam personal pe Mincan, dar am ajuns totuși să văd filmul cu el, ca doi tovarăși buni. Ba chiar, aproape doar cu el, la o proiecție tehnică unde eram noi doi și producătoarea. Ultima dată când am văzut un film cu sala atât de goală era vorba de capodopera Kingdom of Judas al Sabinei Lisievici, dar măcar acolo nu era regizoarea lângă mine să-mi dea o castană dacă râd în locurile nepotrivite. Nu a fost cazul. Nici Mincan nu pare genul care dă castane, nici n-o să râzi vreodată la Dinți de lapte.
Dinți de lapte e povestea dispariției subite a unei fetițe dintr-un oraș minier, într-un 1989 lipsit de speranță și viitor. Ce pot să zic, dacă tot am citit Ceaușoglu, am picat pe subiect. Ce e interesant e că filmul refuză multe locuri comune, inclusiv cele care-mi plac mie. Nu o dăm în milițier, nu o dăm în Fincherisme sau în mult așteptatul horror românesc, nici măcar într-o dramă ciorbcore de familie. Ce face Mincan, în schimb, e mai interesant – încearcă să toarcă un fel de basm realist-magic urmărind perspectiva surorii fetei dispărute (sora jucată tăcut-pensiv de Emma Ioana Mogoș), la rândul său o fetiță de vârsta școlii. În fața unei anchete a Miliției pe care nu o înțelege și a indiferenței lumii, fetița începe să-și caute singură sora. Pe parcursul filmului ni se aruncă diverse piste false - un bărbat misterios care a fost văzut în fața blocului sau faimoasa „Dacie neagră” la capul străzii. Toate însă pică pe parcurs, și rămânem cu perspectiva Mariei, perspectiva înfricoșată, fantastică dar totuși plină de curaj a unui copil forțat să se confrunte cu situații pe care nici adulții nu ar trebui să le trăiască. Până și fantasticul e parțial refuzat, concentrat ca toată durerea familiei într-un fel de nucă-totem pe care sora o poartă cu ea prin locuri sinistre.
E un film greu, apăsător, nu știu dacă hauntologia lui Derrida curge din filmul lui Mincan, cum ne zice Andrei Gorzo în cronica sa, dar e ceva profund haunting, spectral la Dinți de lapte. O atmosferă apăsătoare bazată în egală măsură pe sonor naturalist construit din tușe de tăcere, imaginea impecabilă ce abundă în nuanțe de gri-bloc și negru-beci și locații care evocă detritus-ul comunist, anume orașe miniere lăsate în paragină de capitalism, mai ales Lupeni. Peste toate astea se așterne vălul unei perspectivă intime, de copil. Efectul e unul foarte puternic dar în mod bizar nu e unul care bate spre horror ci mai degrabă spre angoasă psihedelică de Gaspar Noé sau David Lynch, aș îndrăzni să zic chiar părțile mai cuminți din Possession-ul lui Żulawski. Ritmul e unul glacial. Nu e un film pentru generația TikTok, ci unul încet chiar pentru arthouse dar construit cu aceeași meticulozitate ca Spre Nord, un film mai lung decât Dinți de lapte dar care pare John Wick prin comparație. Efectul acestui pacing încet, (pe lângă kryptonită pentru publicul general) e însă unul de alchimie a atmosferei. M-am simțit mai absorbit de atmosfera din acest film despre o dispariție sub comunism decât de aproape toate horrorurile din ultima mea recenzie.
Două chestii sunt cu adevărat de apreciat la ce face Mincan aici. Unul e că a reușit să facă un film plasat sub comunism, cu comunism, dar nu despre comunism. Spectrul Comunismului de care vorbea Gorzo pare exorcizat din film, folosind perspectiva copilului. Ce-i pasă unui copil de marxism-leninism și de crimele comunismului și mai important ce înțelege din ele? Până și într-o scenă de jurământ pionieresc, camera vine atât de aproape, în lumea copiilor, încât orice gând despre îndoctrinare sau tovarăși dispare. Chiar și milițienii par bine intenționați. Filmul ăsta nu e despre fantomele trecutului cât e despre trauma unui mister tragic. Proximitatea și intimitatea fac aici ce nu reușeau (nici nu prea încercau) să facă în Metronom, un film altfel plin de heavy petting in gros-plan. Să ne schimbe perspectiva. Și ăsta e cel de-al doilea lucru unic din Dinți de lapte. tot un fel de exorcism, anume exorcismul locurilor comune. Ce-i pasă unui copil de tropi și clișee, de colapsul mental al părinților și familiei? Mincan se pune – ne pune – la mintea copiilor și din tușele de întuneric îi iese ceva strălucit. Acuma știu că eu tot bat câmpii cu nevoia de middlebrow în filmul românesc, ceva care să nu fie nici Mirciulică nici Sieranevada, dar să prindă la public. Mincan putea să facă din Dinți de lapte un policier cu ascendent în arthouse și aș fi fost foarte fericit. Dar e mai bine că nu a făcut asta, ci ceva mai interesant. Sper să-i folosească pe circuitul festivalier, că la public nu cred că are șanse.
Etiologia unei crime de Marius Th. Barna
1/5*
Și dacă tot suntem la capitolul „ignorat de public”, să vorbim un pic despre cum se fac filme în România. Există la publicul românesc această marotă despre (unele) filme românești pe care nu le vede nimeni, pe care le fac regizorii doar ca să aibă activitate. Sigur, publicul (larg) e adesea o bestie avidă de caterincă și sânge, cu alergie la profund sau la dramatic așa că filmul românesc are în general efect anafilactic asupra sa.
Dar asta nu înseamnă că publicul larg nu are dreptate.
Există o clasă de filme și de realizatori de filme care trăiesc în acest con de umbră asumat și care totuși i-ar ridica tensiunea și sprânceana lui Bolojan dacă ar ști de ei. Oameni care câștigă în mod repetat finanțări CNC, produc în mod repetat filme, dar sunt filme care ajung greu și rar la public și când ajung ajung degeaba, că nu le vede nimeni. Sigur, multe din marile filme românești au ieșit pe minus cu banii – Scena9 scria despre asta din 2019, dinainte de marea ciumă (adică COVID, nu mă refer la filmele Vidra aici). Și Dinți de lapte probabil o să facă publicul mediu să dea în icter, deși e un film obiectiv bun. Ăsta e totuși rolul fondurilor naționale de cinematografie, inclusiv al CNCului mioritic, să finanțeze arta. Uneori filmele respective au circumstanțe nefericite – ultimul film al lui Andrei Crețulescu e un exemplu bun, trecut prin furcile caudine ale pandemiei și ieșit transformat. Alte dăți e clar de la început pentru toată lumea ce hram cinematografic va purta un film.
E și cazul ultimului film de Marius Th. Barna. Domnul Barna mi se pare cel mai interesant din clasa asta de realizatori pentru că subliniază sufletul dilemei CNC-iste. Banii se dau scenarii și puncte și domnul Barna ia adesea acele puncte pentru că le-a luat și în trecut, are “calitate regizor”. Dacă nu le ia din prima, nicio problemă, mai aplică odată când se schimbă comisia și îi vine rândul. Așa fac toți, chiar și granzii arthouse-ului. Sigur, pe Barna îl ajută și colaborarea sa frecventă cu fostul jurnalist Bogdan Ficeac, care e și scenaristul acestui film și managerul general al Dacin Sara, organismul de gestiune a banilor din drepturi de autor din cinema și televiziune. Asta cred că se cheamă „calitate scenariu”. Vorba poetului, follow the money.
Sau poate cherchez la femme, pentru că despre asta este în definitiv filmul, despre o crimă comisă de o femeie. O crimă inspirată de fapte reale și transpusă pe ecran complet neinspirat și cu uz minimal de sânge și thrills. Da, trebuie să așteptați cam o oră jumate până să se contureze măcar ideea unei crime la orizont. Partea de etiologie - adică studiul cauzelor unei boli - e reprezentată de această circa o oră și 45 de minute de vorbăraie interminabilă în aceleași 3-4 decoruri între cele patru personaje principale. Spiel-ul e simplu: avem două cupluri, unul cu doi doctori și unul cu un arhitect și o doamna directoare de la primărie. Doctorul Mihai (Bogdan Albulescu) e rece și cam nesuferit. Doctorița Irina (Olimpia Melinte) e sexy și nefericită. Arhitectul Radu (Pavel Ulici) pe care o să-l numesc „avem James Franco acasă” e libidinos și pus pe înșelat nevasta. Nevasta sa, Camelia (Smaranda Gabudeanu) e și ea pe acolo. Aproape în văzul tuturor, Irina e „sedusă” de avem James Franco acasă și încep o aventură toridă care se termină cu o crimă tranșantă! Comisă de o… femeie! Dacă vă pare plot de thriller erotic 90ist în primul rând da, este dar, unu, elementul de erotic lipsește cu desăvârșire și – mai important – doi, execuția e undeva mai aproape de Lecții de viață sau teatru TV decât de thrillere, erotice, drame sau film în general. Bizar pentru „crima pasională care a șocat România”, nu?
În film se întâmplă multe până la crimă, și nimic bun. Se discută planuri de vacanță în Cappadocia mai mult în acest film decât elemente constitutive ale atmosferei de thriller, limbajul e bătrânicios, nivel first draft anul întâi scenaristică (taxă), fundalul sonor e incredibil de enervant plin de pickhammere și alte elemente stock plus pianoforte tip Tom și Jerry ca să sublinieze că se întâmplă dramă(!), se dau gherle cu microfonul inclusiv într-o scenă complet statică, o altă scenă relativ statică de dramă și dragoste pe două canapele galbene e filmată handheld și tremură dându-ți rău de mișcare și (poate cel mai de neiertat) într-o scenă de gătit se rup pastele înainte să fie puse la fiert. Pesemne Etiologia unei crime nu va rula în Italia, pentru că sunt aproape sigur că pentru asta italienii te dau în urmărire prin Interpol. Asta nu e tot: sunt multe secvențe amatoricești, inclusiv cadre de exterior care cred că au fost trase cu telefonul pentru că se vede granulația mai ceva ca în Dracula lui Jude unde era totuși intenționat. Și nu vreau să kinkshame-uiesc regizorul sau scenaristul, dar cam multe picioare, sincer. Uneori aveam senzația că mă uit la Tarantino, și nu era de la violență sau dialog inspirat, ambele lipsind cu desăvârșire. Iritant e și că aproape jumătate din film e tras în prim planuri sau gros planuri dramatice. Și, na, e multă dramă, pentru că, de bine, de rău, actorii joacă. Olimpia Melinte în special, ca personajul principal și la femme cherché e mult pe ecran și trebuie să se achite de rol, lucru pe care-l face rezonabil. Na, are școala vieții și școala Vlad, contele de Monte Cringe-o, cum îmi place mie să-i zic. Restul interpretărilor sunt la mai-sus amintitul nivel Lecții de viață, culminând cu o scenă care coboară spre nivelul Leana și Costel, în care Cecilia Bârbora plânge și urlă, iar Mircea Rusu tace spășit, aproape rușinat.
Până la urmă lumea trebuie să muncească. Actorii trebuie să trăiască, regizorii tre’ să facă filme și scenariștii tre’ să scrie. Iar Marius Th. Barna, de bine de rău face filme de „public” pe banii noștri dar mai ales ai lui Bolojan, din care mănâncă multă lume din industrie o pâine cinstită. La Bromania nu-ți dă nimeni atâția bani ca la Barna, că-s banii investitorilor nu ai lui Bolojan. Și, na, sferic în vid, să zicem că înțeleg ce face. Documentarul Lovesc virgulă Deci Exist semnul exclamării a adresat (ușor amatoricește și cu cam prea mult Bulai) conceptul de violență în general, dar, hei, măcar a pus o temă importantă pe masă. Capodopera lui Barna, Dosarul 631, câștigătorul premiului Costache pentru cel mai prost titlu al unui film românesc (Malmkrog e pe un distant loc doi), nu e nici pe departe un film bun, dar a vândut mai bine de 6.000 de bilete. De trei ori mai multe decât feblețea mea, Horia. Și poate asta e parte din problemă, parte din răspunsul la întrebarea „de ce face publicul românesc mediu apoplexie când dă de un film românesc mediu?”. De ce îl refuză din start?
Poate pentru că dă, în cinema, pe platforme sau, dacă e să fim onești, pe torenți, de filme românești de Barna sau Saizescu. Poate pentru că dă de Nunți, botezuri, înmormântări, un film cu nume mari, care era să-mi provoace un anevrism, care-l face pe Bromania să pară Bresson. Poate pentru că dă de teatral (accidental, ca în cazul Etiologiei sau asumat-ironic ca-n Klaus și Barosso al lui un alt mare Th., BTO). Poate (dacă-mi permiteți o metaforă de extra-sezon) pentru că atunci când cotești pe lângă piscina de copii Vidra și te avânți dincolo de apele furtunoase ale arthouse-ului Jude-Puiu-Giurgiu dai peste marea calmă, un cinema care nu vrea să facă valuri ca să nu răstoarne barca pe banii CNC.
Poate din filmele astea proaste care plătesc bine trăiește industria, dar moare publicul.
Dinți de lapte al lui Mihai Mincan reprezintă refuzul voit al șabloanelor de thriller, o colorare personală cu fantastic și mister a unei teme tragice cu un rezultat surprinzător. Și ăsta e un lucru bun. Etiologia unei crime de Marius Th. Barna reprezintă nu doar acceptarea ci forțarea unor clișee de gen într-un scenariu incomprehensibil cu rezultat amatoricesc. Și ăsta e un lucru rău. În orice caz, cinemaul de public trebuie să mai aștepte o tură.
