Într-o perioadă în care ne întrebăm din ce în ce mai adesea cum putem trăi împreună, un spectacol independent de teatru politic propune soluții radicale: revolta constructivă și vindecarea comunitară.
Scindarea socială din România, adâncită tot mai mult de capitalismul târziu și accelerată de pandemia de COVID-19, și-a atins apogeul în timpul recentei campanii electorale pentru alegerile prezidențiale. Ura a fost prezentă în spațiul public mai mult ca niciodată și ne-a făcut să ne privim unii pe alții cu suspiciune. Așa că m-am bucurat când am avut parte în sfârșit de un ritual de vindecare a urii, de un îndemn la solidarizare și grijă necondiționată față de celălalt. Miceliu, un spectacol de teatru politic după un text de Rin, în regia lui Alini, ne conduce de mână prin arhitectura utopică a miceliului fungic, după al cărui exemplu am putea și noi, oamenii, să ne regândim interacțiunile și să ne reclădim societatea. Spectacolul s-a jucat în premieră la Centrul Național al Dansului din București, pe 16 și 17 mai.
Piesa începe lent, într-o atmosferă feerică, liminală, în care trei personaje trec printr-o dezmorțire, o ieșire din realitatea curentă, văzută ca hibernare, și o trezire la noua viață din interiorul miceliului. Scenografia imaginată de Iulia Petrescu creează un spațiu sigur în forma cercului magic, în centrul căruia nu se mai află focul din poveștile tradiționale, ci o împletitură de hife multicolore și primitoare, care susțin și unesc corpurile celor care aleg intimitatea solidarității. Costumele, create de Elisa Modares, se joacă cu straturi de transparențe, texturi diferite, asimetrii armonioase, culori pastelate și pământii. Pentru mine, costumele și scenografia au șters granița dintre uman și vegetal și au dat o formă concretă ideii de simbioză între specii. Reintegrarea estetică a ființelor umane în ecosistemul natural mi-a dat un sentiment de liniște, m-a făcut să simt că asist la ceva firesc și benefic pentru toată lumea.
Însă cele trei personaje care vin să se adăpostească în miceliu nu sunt nici ele tocmai ființe umane, ci mai degrabă niște hibrizi, combinând caracteristici de ființe umane sau non-umane cu caracteristici de entități politice sau fantastice. Transparazitul, interpretat de Una Toma, este o entitate nenăscută, care trăiește în interiorul unui corp de bărbat trans și este rodul transfobiei și al accesibilității reduse la avort din societatea contemporană. El nu este, însă, un parazit care își spoliază gazda de resurse, ci, dimpotrivă, absoarbe suferința din corp și o transformă în furie, în energie necesară luptei. Asta e una dintre imaginile piesei care a rămas cu mine și încă îmi reverberează în minte, ca o lumină care tot crește și îmi dezvăluie nuanțe noi.
Un alt personaj care încă mă bântuie este cel colectiv, numit Umbra, interpretat de Ioana Chițu și Iris Horomnea. E fascinantă fluiditatea cu care acest binom trece prin tot spectrul relațional, de la relația romantică, la relația părinte-copil, la relația de prietenie între specii, la relația cu propriul sine. Pentru mine, personajul Umbrei este metafora perfectă pentru anarhia relațională și îmi confirmă ce am învățat la terapia de cuplu, faptul că toate relațiile funcționează la fel și că, indiferent de natura lor, necesită muncă emoțională și grijă din partea noastră.
Ultimul personaj, Spiritul, are potențialul de a rezona cel mai intens cu publicul. Interpretat de Oana Ungureanu, Spiritul este cel care leagă totul într-o poveste coerentă, este mediatorul conflictelor, este ghidul dintre lumi. Liniștea și generozitatea pe care le emană mă duce cu gândul la toate ființele magice cu rol de protectori pe care le-am întâlnit în poveștile copilăriei. Spre deosebire de ele, însă, Spiritul miceliului are și el propriile lupte interioare, se simte inadecvat în corpul său, marginalizat, nereprezentat. Faptul că democrația reprezentativă din prezent funcționează ca dictatură a majorității e o problemă ridicată dintr-o perspectivă queer de toți locuitorii miceliului.
Personajele își împărtășesc suferințele cu demnitate și fără să se victimizeze - tot ce-și doresc este să fie auzite și să le fie validate emoțiile. Autorx piesei se folosesc de momente de confesiune și ascultare activă ca să adreseze suferințe intime, corporale, precum disforia de gen sau efectele abuzul fizic, dar și suferințe sociale, precum defrișările, evacuările, migrația forțată, războiul. „Corpul meu e casa mea”, spun personajele, făcând astfel legătura între politicile corpului (și ale genului) și politicile capitaliste și neo-colonialiste. Și unele și celelalte sunt privite ca boli ce pot fi prevenite sau vindecate.
Ele sunt aduse în spațiul alchimic al miceliului pentru a fi transformate în revoltă constructivă și vindecare comunitară, cu ajutorul ritualurilor precum comemorarea celor care au fost vii, plânsul colectiv, incantațiile, cântecele. Mărturisesc că m-a impresionat în special cântecul de la final, compus de Teo Retegan, prin blândețea cuvintelor, ritmul de mantră și îndemnul la speranță și solidaritate. E un cântec pe care mulți spectatori l-au fredonat după ieșirea din sală și pe care eu însămi mi-aș dori să-l învăț, ca să-l fredonez persoanelor dragi pentru liniștire.
Am apreciat enorm și faptul că piesa este construită cu atenție și grijă față de bunăstarea emoțională a spectatorului, în parcursul său prin hățișurile miceliului. După un moment tensionat sau dramatic urmează mereu un altul de joc sau reverie, în care se produce reconectarea, securizarea. Există și un moment de comic relief, realizat cu ajutorul teatrului de umbre și de păpuși.
Locuitorii miceliului călătoresc înapoi în lumea prezentului contemporan, pentru a-și aminti de rădăcinile lor. Realitatea cotidiană este abstractizată într-un mod extrem de simplu și puternic. Viața la țară cu muncile ei domestice, pe care mulți dintre noi o cunoaștem de la bunicii noștri, se desfășoară sub formă de umbre mișcătoare, o altă alegere plină de grijă, care lucrează cu imaginația spectatorilor, în loc să-i copleșească de stimuli, așa cum suntem obișnuiți din noile media. Critica față de viața tradițională cu inechitățile sale de gen și interspecii este prezentă, dar blândă, pusă în mișcare mai degrabă de iertare și empatie, decât de respingere și resentiment.
Recomand Miceliu ca balsam pentru sufletele care și-au pierdut speranța și garantez eficiența. Eu am ieșit de-acolo cu zâmbetul pe buze, cu o senzație de îmbrățișare în tot corpul, cu entuziasm pentru orice va veni de-acum înainte și cu încredere că împreună vom reuși să facem din lumea asta încercată de suferință un loc cu adevărat mai bun.
Următoarele două reprezentații vor fi vineri, 23 mai și sâmbătă, 24 mai, la Centrul de Teatru Educațional Replika.
Fotografii de Ilinca Mănescu
Echipa:
Rin_dramaturgie
alini medoia_regie
Ioana Chițu_performer
Iris Horomnea_performer
oana ungureanu_performerx
Una Toma_performerx
Nanci_mișcare scenică │ coregrafie
Iulia Petrescu_scenografie │ design graphic
Teo Retegan_muzică
Elisa Modares_costume
Iulian Stoian_light design
Echipa proiectului: Lumi posibile, raluca ghența, Mișa Dumitriu, alecs cândea
Identitate vizuală: Iulia Petrescu
