„Folosiţi des cuvântul virtute în conversaţii?”, îmi întreb, uneori, studenţii de anul I, la începutul cursului de etică. „E un cuvânt pe care l-am citit de multe ori, dar nu ţin minte să-l fi folosit vreodată”, spune cineva. „E din alt secol”, vine explicaţia, aprobată de întreaga sală. „Virtute şi virilitate sunt cumva înrudite?”, întreabă, apoi, pe bună dreptate, cineva atent la limbaj. În timp ce cuvinte ca datorie, obligaţie, corectitudine ţin de stratul de bază al vocabularului nostru, termenul de virtute sună, în urechile celor mai mulţi dintre tineri, pompos şi prăfuit. Lucrul nu e de mirare, însă „mirarea” filosofică se trezeşte atunci când afli că virtutea a fost vreo 2000 de ani termenul cheie al eticii, în timp ce datoria, obligaţia şi corectitudinea au devenit importante pentru limbajul moral doar de câteva sute de ani. E drept, folosim frecvent cuvinte ca blând, curajos, generos, pentru persoanele care ne stârnesc admiraţia: însă conceptul care strânge laolaltă aceste trăsături de caracter admirabile pare de multă vreme ieşit din uz.

În sensul ei primar, o virtute e o putere specifică de a face, de a acţiona într-un anumit fel. Mai vorbim încă, în acest sens, despre virtuţile ceaiului de sunătoare sau spunem că virtutea cuţitului este de a tăia. Dar să taie oricum? Înţelegerea funcţiei specifice a unui lucru indică şi standardul de excelenţă al acestuia: cuţitul bun e acela care taie foarte bine. Restrângând termenul la sfera eticii, virtuţile vor desemna standardele de excelenţă ale conduitei umane, ideea de bază a eticii virtuţii fiind aceea de a converti, treptat, aceste excelenţe în trăsături ale propriului caracter.

În ultimii 60 de ani, mulţi gânditori de marcă din Occident au pledat pentru o întoarcere la forma de bază a eticii virtuţii. Motivul ar fi că filosofia morală modernă, îmbrăţişând imparţialitatea ca principiu etic fundamental şi axându-se pe obligaţii şi reguli formulabile ca legi universale, pare să ateste o dublă criză: de legitimare a regulilor morale şi de motivare a indivizilor pentru a le respecta. E drept, însă, că filosofii profesionişti favorabili acestei turnuri s-au refugiat, de obicei, în discuţii tehnice, „metaetice”, despre statutul judecăţilor morale, deosebirile de metodă dintre etică şi teoriile ştiinţifice sau despre problemele pe care le cauzează separarea netă a motivelor personale şi sentimentelor de temeiurile morale valabile.

Explicaţia acestei reticenţe e uşor de furnizat: e foarte greu să mai vorbeşti, astăzi, despre virtuţi etice, fără să sune a predică moralizatoare din altă epocă sau a literatură motivaţională bună de citit în avion. Doresc să-mi asum acest risc, deoarece cred că numai recuperarea unor unelte din gândirea etică a anticilor – cu siguranţă, nu a tuturor acestor unelte! – poate combate ipocrizia, blazarea şi inerţia morală difuzate în cultura timpului nostru. În primul rând, e vorba despre schema generală a eticii virtuţii, potrivit căreia motivaţia morală nu e altceva decât forma superioară a interesului propriu aspirând la realizarea de sine, la fructificarea plenară a unui potenţial uman, iar viaţa sau conduita morală e ceva ce se construieşte treptat: pe scurt, un antrenament etic.

În acest punct, reflecţia filosofică despre curaj ca virtute îşi recâştigă actualitatea. Pentru că propriul virtuţilor etice este de a putea fi învăţate (adică, deprinse) şi antrenate.

Natura curajului a pus mereu în dificultate filosofii morali. Într-o epocă în care am devenit atât de atenţi la provocările relativismului cultural, antropologii ne amintesc faptul că nu a existat comunitate umană în care curajul să nu fi fost admirat şi socotit a fi o excelenţă umană. În timp ce sociobiologii trag concluzia că niciun grup nu ar fi putut supravieţui fără existenţa şi, uneori, sacrificul indivizilor curajoşi. Brutele tind să fie, însă, şi ele curajoase: întâlnim, în viaţă, indivizi pe care îi socotim răi, fără a le putea nega calitatea curajului (chiar dacă Aristotel i-ar fi socotit mai degrabă nesăbuiţi, decât curajoşi). Iar apoi, dacă ticăloşii ar fi ceva mai laşi, ar face mai puţin rău... În aceste condiţii, Voltaire sugera că, oricât de admirabil ar fi, curajul nu este, în sine, o calitate morală, în timp ce B. Williams îl vedea ca cel mai bun exemplu de „virtute executivă”, ajutând la realizarea diferitelor obiective. Şi totuşi, nu putem nega faptul că admiraţia pe care ne-o trezeşte depăşirea fricii şi dominarea instinctului de conservare este de ordin moral. Iată de ce cuvântul „laş” este „cea mai gravă dintre insulte”, remarca un moralist francez: nu pentru că laşitatea ar fi în sine cel mai mare rău, ci pentru că, lipsiţi de curaj, nu avem cum să rezistăm răului din noi şi din lume...

Fără înţelepciune practică, omul drept nu ar şti cum să combată nedreptatea; dar lipsit de curaj, nu ar îndrăzni să se întrebuinţeze. (A. Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi)

Curajul ca virtute etică e o formă primară de rezistenţă şi o condiţie necesară pentru deprinderea altor virtuţi: e puterea de a rezista la răul din noi şi din jur. Mai întâi, la răul din noi. Când? Zi de zi. Partea bună, spune etica virtuţii, e că această condiţie nu reprezintă, pur şi simplu, o înzestrare naturală pe care o ai sau n-o ai: la limită, nimeni nu se naşte curajos, ci devine.

Sună a amăgire să susţii, în era complacerii, a acceptării de sine, că virtutea curajului se antrenează şi se învaţă. Uneori, rezişti şi eşti curajos, aparent, din întâmplare. Te trezeşti aruncat în situaţie şi reacţionezi, rezişti impulsului de autoconservare, tentaţiei de a tăcea sau de a întoarce spatele  – nici tu nu ştii exact cum ai reuşit sau de ce. Te descoperi curajos, pe moment. Sau constaţi că ai dat dovadă de laşitate, deşi te considerai foarte brav. Iată de ce e atât de important să înţelegem că şi curajul se poate învăţa şi că, până la urmă, nici nu există o altă cale, cel puţin câtă vreme vorbim despre o virtute morală, deci despre un tipar de comportament. Cum începem să-l formăm? Având îndrăzneala de a îndrăzni

Explicaţia poate să vă pară o speculaţie, dar încercaţi să priviţi lucrurile din următoarea perspectivă: toate actele umane fundamentale, definitorii pentru existenţa noastră, au proprietatea de a fi reflexive, adică de a trimite, mai înainte de orice, chiar la ele însele. Să luăm exemplul credinţei religioase: nu poţi crede în Dumnezeu fără ca, înainte, să crezi că poţi crede şi, mai ales, că are efect. Sau nu poţi iubi pe cineva, nu te poţi deschide astfel spre cineva, riscând să te expui şi să suferi, dacă nu iubeşti mai întâi iubirea, adică elanul şi nebunia acesteia: romanticii de ieri sau de azi sunt atât de înnebuniţi după elan, încât adesea uită să privească atent persoana din faţa lor. În fine, nu poţi gândi pe deplin coerent fără a deveni conştient de nevoia de logică, de „gândire a gândirii”, de structurare a discursului cu sens. De ce nu ar fi, aşadar, şi curajul un astfel de act reflexiv? Vreau să spun că, pentru a deveni curajos, e nevoie, macăr o dată, măcar prima dată, să te „arunci”, adică să vezi cum e să fii curajos: să vezi că se poate, adică să ai îndrăzneala de a îndrăzni. Desigur că, în funcţie de înclinaţiile noastre şi de modul în care am fost crescuţi, nu va fi pentru toţi la fel de uşor: dar important este că se poate, mereu şi oricând. La fel cum, invers, putem ajunge foarte uşor să fim laşi, obişnuindu-ne să stăm cu capul plecat şi ascunzându-ne în spatele răspunderilor de familie, după o tinereţe „revoltată”. 

La celălalt capăt al dezvoltării morale, chiar şi eroul care impune cel mai sincer respect semenilor s-ar putea să nu fie, la origine, altceva decât un laş transfigurat de o credinţă pentru care e dispus să-şi dea viaţa. Nici măcar nu trebuie să fie vorba de credinţa în mântuirea sufletului sau de speranţa că sacrificul său va fi de folos oamenilor şi viitorului: poate fi vorba de asumarea unui principiu de la care acesta refuză, pur şi simplu, să abdice, orice ar fi.

Cum ne antrenăm curajul într-o lume care ne confruntă cu forme multiple de banalitate a răului? Viaţa ni-i aduce în faţă pe toţi, de la micul funcţionar abuziv, la cea mai periculoasă formă de „ticălos altruist”, acela pentru care ceilalţi nu există decât în general, fiind astfel dispus să-i sacrifice pe toţi cei din jur, de dragul viziunii sale despre viitorul naţiei sau al umanităţii ca întreg. Practici, atunci, virtutea curajului întorcând puterea obişnuinţei împotriva obişnuinţelor sociale deja contractate, după cum remarca Sloterdijk: altfel spus, deprinzându-te să rezişti. La început e greu, apoi devine tot mai firesc, mai „natural”. Pe steaua ascetică, suntem cu toţii meniţi să fim practicieni, acrobaţi ai propriului sine. Cele mai bune posibilităţi umane îşi au punctul de pornire în refuzul inerţiei şi comodităţii, în refuzul de a te accepta exact „aşa cum eşti”. În sensul său etic, perfecţionarea înseamnă să transformi ceea ce este aproape imposibil în ceva ce pare pe deplin natural: chiar şi mersul pe sârmă!

Închei prin a trimite către o temă ce va face obiectul unui articol viitor: nesupunerea civică. Mersul la protest poate sau nu intra în reflex (#rezist): când devine un obicei, e mai mult decât lăudabil ca efort, ca disponibilitate, ca refuz al comodităţii. E drept că nu poate ţine locul şi altor forme de rezistenţă, de vigilenţă, de atenţie la manipulare. Ne construim curajul în trepte, luând atitudine în faţa nedreptăţilor cotidiene şi nelăsându-ne călcaţi în picioare. Doar „practicând curajul, devii curajos”, avertiza Aristotel. În timp ce filosofii cinici ai Antichităţii, ca întotdeauna, plusau: a fi cu adevărat curajos te condamnă la o întreagă viaţă de rezistenţă.

Sfatul dintotdeauna al antrenorului: atunci când simţi că nu eşti în stare, mai fă un efort!



De Cristian Iftode, puteți citi și:

Ce mai putem învăța în 2018 de la filosofii greci?

Tu știi cine ești?

Foto: Detaliu din lucrarea „Fearless Girl”, amplasată în fața sculpturii „Raging Bull”, de pe Wall Street