Seara Stravinski - Pasărea de foc (Teatrul de Balet Sibiu)
Am mers la cea mai nouă producție a Teatrului de Balet Sibiu fără să mă pregătesc înainte și așteptându-mă la un moment de balet clasic, așa că am fost imediat surprinsă când ansamblul masculin a intrat pe scenă în costume moderne. Am aflat ulterior însă că TBS este prima companie internațională din România, cu dansatori predominant străini din peste 10 țări, model adoptat ulterior și de alte companii din țară, și că producțiile lor variază între repertoriul clasic și reprezentații contemporane.
Îmi dau seama că, mai ales post-Pina Bausch, e multă presiune în a construi un spectacol contemporan pe muzică de Stravinski, însă coregrafia lui Marcello Algeri a căzut de foarte devreme în clișeu, amintind mai degrabă de o lucrare de concurs a unui liceu de coregrafie. De-a lungul celor cincizeci de minute ale spectacolului, au fost totuși ocazii în care un sincron corect și o execuție curată ar fi putut aduce mult aport coregrafiei, dar se vedea de la o poștă că mai ales momentele de ansamblu au fost repetate insuficient – fiecare dansator era la câteva secunde distanță de colegii săi, ceea ce mai puteai trece cu vederea în momente mici de grup, însă mai ales când era vorba de cincisprezece, douăzeci de oameni pe scenă, se crea un efect dezordonat și deranjant. Din păcate aceste momente de asincron neintenționat au fost mult mai dese decât sincronurile reușite.
Sunt mereu interesată să văd pe scenele din România duete de același sex, care încă sunt percepute ca îndrăznețe și subversive, mai ales venind de la companii clasice. Duetul dintre prinț și pasărea de foc m-a dus cu gândul la interpretarea Lacului lebedelor a lui Matthew Bourne pentru Sadler’s Wells, în care lebăda e un rol masculin – o comparație în defavoarea Baletului din Sibiu, însă. A fost unul dintre momentele mai bine închegate, în care se simțea că dansatorii - ambii foarte capabili - ar fi putut să ducă mult mai mult din punct de vedere tehnic decât le dicta coregrafia, așa că te lăsa nesatisfăcut. Din cauza costumului și machiajului, Pasărea de foc arăta mai degrabă ca un drăcușor în drag, ceea ce avea un efect bizar: în loc să fie această creatură mitologică magnifică, ajutorul neașteptat al prințului, era mai degrabă o apariție disruptivă comică, de desen animat. Nu mi-a fost clar care-a fost intenția din spatele acestei decizii, care făcea un contrast nereușit cu partitura splendidă, nobilă de Stravinski.
Pantomima e prin definiție exagerată, însă interpretarea rolului prințesei de către prim-balerina australiană Layla Gerrish a fost de un pathos exagerat, aproape cringe, care trimitea iar la imaginea adolescentelor din olimpiadele de coregrafie de liceu. Dacă tot s-a încercat o abordare modernă pentru rolul păsării, mi-aș fi dorit să se renunțe și la stereotipul vizual al prințesei blonde în favoarea interpretării – am ochit în corps mai multe dansatoare care ieșeau în evidență prin muzicalitatea lor, pe care mi-ar fi plăcut să le văd mai degrabă în rolul principal.
Pasărea de Foc (Firebird) e un basm rusesc clasic – prințul Ivan, cu ajutorul unei pene dăruite de Păsărea de foc, eliberează treisprezece prințese întemnițate de vrăjitorul cel rău – care lasă mult loc de joacă și interpretare, dar adaptarea contemporană a fost palidă și neconvingătoare. Cel mai puternic sentiment cu care am rămas a fost discomfortul în fața faptului că spectacolul avea vădit nevoie să mai fie lucrat și repetat, cu excepția câtorva duete pe care era clar că se pusese accent mai tare în repetiții.
Violoncelul (Jo Strømgren Kompani)
În sala cu pereții și podeaua acoperite de prelate ruginii, pășește o tânără care se așează cu un violoncel în brațe și începe să mimeze cum cântă la el. I se alătură un bărbat care începe să se miște în jurul ei. Instrumentul dispare și reapare pe parcurs cărat în și din scenă, un simbol care rămâne ușor neclar însă, la fel ca și povestea – mai degrabă sugestia unei povești – spectacolului.
Violoncelul, primul spectacol pe care l-am văzut în cadrul FITS, mi s-a părut genul de spectacol la care duci pe cineva care habar n-are ce-i ăla dans contemporan, ca să vadă un exemplu palatabil, nu foarte experimental, de ce înseamnă dansul contemporan – și nu spun asta într-un mod derogatoriu. Mi-au plăcut cei șase performeri, pe care, în ciuda zăpușelii din sală, i-am simțit prezenți, conectați emoțional între ei și cu coregrafia, și corecți din punct de vedere tehnic.
Mișcarea era relativ simplă, cu o calitate lichidă, moale, flowing, și mult partnering în duete, triouri și secvențe de grup, însă părea că performerii ar putea să meargă mult mai departe decât îi lăsa coregrafia. Mi-ar fi plăcut să simt mai multă energie și avânt în duete, și să văd exerciții de partnering mai complexe, însă per total am apreciat partea de dans, și potrivirea naturală, fără efort, cu coloana sonoră a suitelor pentru violoncel de Bach. Scenografia, acele prelatele șifonate, plăsticoase, închise la culoare, care drapau pereții și foșneau sub tălpile performerilor, dându-ți senzația că te afli într-o carapace de gândac, nu m-a impresionat – deși poate servea un sens narațiunii vagi.
Momentele de dans te treceau prin diverse stări, marcate de schimbări de lumini – coregrafii jucăușe, luminoase, sau duete tensionate – iar câteodată ți se inducea senzația că ceva e în neregulă, o atmosferă bizară, de ceva greșit. Prima dansatoare, cea care stăpânea violoncelul, puncta spectacolul cu momente de surescitare în care ceva se activa în ea și parcă încerca să se smulgă din lumea în care exista cu ceilalți performeri, care se simt pentru privitor mai puțin reali decât ea. La un moment dat ridică prelata de pe jos ca să se uite, neliniștită, către lumina suprarealistă care strălucește de sub ea, sau stinge și aprinde becul solitar atârnând din tavan ca să marcheze tranziții între scene – destul de clișeic.
O scurtă incursiune pe site-ul companiei anunță că Violoncelul se centrează pe dans, fără un sens explicit – acum că am citit asta, pot să spun că dacă asta le-a fost intenția, s-a tradus cu succes în spectacol. În ciuda ambiguității, sau poate datorită ei, plec din sală satisfăcută de lucrarea lui Jo Strømgren.
