În expoziția Deziluziile grandorii, artistul britanic Grayson Perry a inclus o lucrare cu un arbore genealogic fictiv în care în dreptul portretului și numelui fiecărui strămoș e indicată tulburarea mintală de care a suferit acesta. Moștenim genele familiale cu tot cu diagnozele tuturor generațiilor… La această lucrare m-am gândit cât am văzut spectacolul norvegian de limbă engleză Iubiri extreme al teatrului Susie Wang, situat undeva la granița dintre comedie noir, absurd, suprarealism, satiră, horror, grotesc și pulp.
Nu mă pot abține să nu povestesc, de fapt, subiectul. Suntem într-un hotel cu pereți roșii de catifea când coboară din ascensor un bărbat de vârstă mijlocie, numit domnul Iwas („Am fost”, în traducere literală). Acesta are o mână încătușată de un geamantan metalic, lucru care nu le ridică din sprâncene recepționistei Betty sau celeilalte musafire a hotelului, Violet, care își alăptează bebelușul pe hol. Dimpotrivă, femeile încearcă să îl seducă pe bărbat. Domnul Iwas are o dietă specială, aflăm: mănâncă doar lucruri care vin dinăuntru, nu din afară. Relația lui cu Violet avansează rapid și artificial, dar nu suntem în registrul realist, așa că asta contează mai puțin. Jocul actoricesc și nebunia poveștii te ține în priză. După ce lui Iwas îi este tăiată de ascensorul defect mâna care ține geamantanul, aflăm că în acesta „se află” mama lui. „Este un bărbat-copil!” exclamă femeile dezamăgite.
La un moment dat, Violet îi spune bărbatului că bebelușul ei, Miracle (Minune), seamănă cu el, iar copilul, la rândul său, își vociferează primul cuvânt: daddy (tată). Dar nimic nu te pregătește pentru scena în care aceștia sunt convinși că Miracle este gravidă, iar Violet îi face o cezariană, pentru a se naște „nepoata” Joy (Bucurie), care la rândul său dă imediat naștere micuței „strănepoate” Grace (Grație/Îndurare), care în cele din urmă o naște pe infima „străstrănepoată” Hope (Speranță). Când familia pare tot mai unită, dar și obosită, recepționista Betty readuce geamantanul în scenă, din care iese mâna mamei lui Iwas, care îi absoarbe pe el, pe Violet și pe toate urmașele lor în gaura sa neagră. Doar miniaturala Hope scapă, ascunsă în cutiuța în care a fost inelul de logodnă pentru Violet, care dispare în ascensor.
Nu sunt o fană a genului horror sau a sângelui împroșcat pe scenă, dar piesa m-a prins prin libertatea imaginației și prin alegoria psihanalitică, reamintindu-mi de forța și bucuria simplă a evadării, măcar din când în când, din realismul psihologic și politic cu care m-am obișnuit deja.
Dar trebuie să mărturisesc (sau nu) că la un moment dat m-am gândit la ce ar crede bunica mea religioasă despre acest spectacol. Poate pentru ea m-am îndreptat spre slujba pe care am auzit-o după un interviu de duminică și am ascultat-o câteva minute în curtea catedralei mitropolitane, așezată lângă o pensionară care a primit un pachet de pomană. Asta e prima formă de spectacol pe care am cunoscut-o în copilărie, mi-am zis, poate de asta mă cucerește prin ritmul ei hipnotizant. Mai târziu, la câteva străzi distanță, voi auzi clopotele catedralei evanghelice, intercalate cu tobele spectacolelor de stradă care au devenit o marcă a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Poate nu m-am gândit degeaba la bunica. Universul în care am crescut verile cu ea l-am regăsit după-amiază în comedia Regina nopții, scrisă și regizată de Leta Popescu, a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați.
Cu o distribuție de 17 actori sincronizați unii la alții cu exactitate matematică, Regina nopții e o întâlnire a lumii vechi rurale românești cu lumea nouă urbană occidentală. Narat sub formă de poveste de un țap vorbitor care seamănă cu Gandalf din Stăpânul Inelelor, cu umor care se revarsă peste margini, spectacolul Letei Popescu are ca pretext reunirea familiei pentru a-i fi la capul lui Grigore, bătrânul clanului, care zice că e pe moarte, dar ajunge în cele din urmă să se… (spoiler alert) însoare. Însă, de fapt, piesa e centrată în jurul protagonistei Valeria, fiica lui Grigore, numită și mamaia de o mare parte dintre personaje, jucată magistral de Oana Mogoș, care a și câștigat premiul UNITER pentru acest rol. Valeria nu are carieră, ca fiica ei care își reneagă originile și s-a mutat la oraș, ne spune ea la un moment dat, într-unul dintre conflictele constante dintre cele două, însă ea e cea care ține familia și comunitatea unită și mișcă gospodăria — nu e nuntă la care să nu fie invitată, nu e mort pe care să nu-l spele. Deși piesa întărește unele stereotipuri de gen — cum ar fi incapacitatea soțului Valeriei, Lămbiță, de a-i spune că o iubește, pretext pentru a fi tachinat de soție — acestea sunt deconstruite apoi, culminând, de exemplu, cu discursul nepotului Norbert în care băiatul își explică refuzul general de a se căsători din cauza incapacității sale de a-și identifica și procesa emoțiile, care apoi i se revarsă violent. Dedicată la fiecare reprezentare unei bunici a unuia dintre membrii echipei, piesa ar merita montată — și cred că ar prinde și la public — în toate localitățile din România și Republica Moldova. Pentru ca apoi să fie trimisă și în turneu în diaspora. Eu, una, am râs peste măsură și am și plâns singura dată la această ediție a festivalului, alături de alți spectatori care se smiorcăiau lângă mine la final.
Mi-am încheiat această ediție FITS cu Prima facie, un monospectacol scris de dramaturga australiană Suzie Miller, regizat de Andrei Huțuleac și jucat cu talent de Corina Moise la Centrul Cultural Lumina din București. Protagonista e o avocată din Londra care crede inițial în “adevărul legal”, cum îi spune ea, și apără în instanță inclusiv agresori sexuali mizând pe vulnerabilitățile din mărturiile victimelor, pentru ca experiența unui viol să-i dea peste cap încrederea în sistemul de justiție din care face parte. Agresorul său e chiar colegul și noul ei iubit, care o imobilizează și o violează când ea refuză clar contactul sexual și se simte rău. Piesa expune mecanismele prin care o legătură consensuală poate decădea în agresiune sexuală, psihologia victimei, precum și breșele din sistemul de justiție în pedepsirea acestor acte. Un spectacol necesar care merită văzut în special de cei care au dubii și neclarități în privința mărturiilor supraviețuitoarelor agresiunilor sexuale.
Fotografie principală din „Prima Facie”, de George Costin
