Carte / Bani

Cea mai importantă carte despre datorie

de Scena 9

Publicat pe 4 septembrie 2020

Pentru științele sociale ale ultimilor ani, David Graeber a însemnat o mică revoluție nu atât prin felul în care a reușit să aducă mai aproape de publicul larg analiza riguroasă a unor subiecte importante, cât prin îndrăzneala cu care a încercat să zgâlțâie lumea cercetării cu astfel de întrebări: De ce există așa de puțini anarhiști în mediul academic? Antropolog, profesor la University of London, autor și activist anarhist, David Graeber a încetat din viață zilele trecute, lăsând în urmă, alături de teorii critice, câteva dintre cele mai influente cărți ale antropologiei americane din ultimul deceniu: „Datoria. Primii 5.000 de ani” (2011) și „Bullshit Jobs” (2018), ambele în pregătire la Editura ART. 

„Datoria” e o „cărămidă” care se pornește din Sumerul anului 3.500 î.Hr., unde conceptul și practica datoriei au lăsat primele urme consemnate din istoria omenirii, pentru a ajunge la formele pe care datoria le ia în zilele noastre - un drum extrem de bine documentat al fenomenului îndatorării, intrinsec tuturor structurilor politice și sociale. Datoria, susține antropologul american, e cea mai veche formă de comerț și unul dintre cele mai eficiente instrumente ale puterii. „Bullshit Jobs” pune direct sub lupă prezentul pe care-l împărtășim, când, spune Graeber citând statistici, jumătate din joburile pe care le avem sunt inutile șine distrug bunăstarea interioară. Ambele volume au reușit să spargă bula academică și să pună în fața cititorilor o oglindă critică a lumii în care trăim. Graeber, de altfel, a fost un cercetător puternic implicat social și politic; de altfel, mare parte dintre știrile despre moartea lui îl prezintă în titlu drept cel care a creat și popularizat sloganul „We Are the 99%” („Noi suntem cei 99%”), emblematic nu doar pentru mișcarea Occupy Wall Street începută în 2011, cât și pentru o întreagă filosofie activistă îndreptată împotriva inegliatăților și elitelor care le perpetuează. 

Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din studiul său, „Datoria. Primii 5.000 de ani”, în care Graeber urmărește, cu rigoare și ritm de roman palpitant, relațiile dintre bani și putere în toate contextele vieții sociale: de la familie și cuplu, la imperii și instituții. 

Datoria. Primii 5.000 de ani

de David Graeber (traducere de Florentina Hojbotă și Dragoș Dodu)
În pregătire la Editura ART

Capitolul 4

CRUZIME ȘI RĂSCUMPĂRARE

Pe cei săraci să-i cumpărăm cu-argint, 
pe cel lipsit, cu-ncălțăminte.

Amos, 8, 6

Cred că Nietzsche ne ajută și într-un alt fel: ne ajută să înțelegem conceptul de răscumpărare. Felul în care Nietzsche reprezintă „timpurile primitive“ poate fi absurd, dar descrierea pe care o face creștinismului, felul în care sentimentul datoriei este transformat într-un sentiment durabil al vinei, și vina în ură de sine, iar ura de sine în autotortură – toate astea par foarte adevărate. 

De ce, de exemplu, îl numim pe Cristos „mântuitor“, cel care ne-a răscumpărat? Sensul principal al „răscumpărării“ este a lua ceva înapoi contra plată sau a recupera ceva care a fost amanetat, a obține ceva în urma plătirii unei datorii. Este de-a dreptul remarcabil să te gândești că însuși miezul mesajului creștin, mântuirea și sacrificiul fiului lui Dumnezeu pentru salvarea umanității de la osânda veșnică, este formulat în limbajul tranzacțiilor financiare.

Nietzsche se poate să fi adoptat în joacă aceleași asumpții ca Adam Smith, dar primii creștinii nu, în mod clar. Rădăcinile acestei gândiri sunt mai adânci decât teoria lui Smith, cu națiunea lui de neguțători. Autorii Brahmanelor nu au fost singurii care au împrumutat limbajul pieței pentru a medita la condiția umană. Într-o măsură sau alta, toate marile religii au făcut asta. 

Explicația este că toate, de la zoroastrism la islam, s-au ivit într-un moment în care existau dispute intense privind rolul banilor și al pieței în viața oamenilor, și mai ales privind semnificația acestor instituții pentru chestiuni fundamentale care vizau ceea ce-și datorează oamenii unii altora. Chestiunea datoriei și disputele privind datoria aveau ca fundal revolte, petiții și mișcări reformatoare. Unele dintre aceste mișcări au câștigat aliați în temple și palate. Altele au fost suprimate brutal. Mare parte din termenii, sloganurile și subiectele dezbătute s-au pierdut în negura istoriei. Nu știm deloc cum arăta o dispută politică într-o tavernă siriană pe la, să spunem, 750 î.Cr. Ca urmare, am petrecut mii de ani studiind texte sacre pline de aluzii politice care ar fi fost recognoscibile instantaneu pentru oricare cititor din vremea în care au fost scrise, dar a căror semnificație noi acum o putem doar presupune. (1)

Unul dintre lucrurile neobișnuite în ce privește Biblia este că păstrează câteva fragmente din acest context mai larg. Să revenim la noțiunea de răscumpărare: cuvintele ebraice padah și goal, ambele traductibile ca „răscumpărare“, ar putea fi folosite pentru contexte în care e vorba despre a răscumpăra un lucru vândut de cineva altcuiva, în mod special pentru recuperarea pământului strămoșesc sau pentru recuperarea unui obiect păstrat de creditori ca zălog (2). Exemplul principal avut în minte de profeți și de teologi pare să fi fost cel din urmă: răscumpărarea zăloagelor, mai ales a rudelor căzute în robie din cauza datoriilor. S-ar părea că, pe vremea profeților, economia regatelor evreiești începea deja să dezvolte aceleași feluri de criză a datoriei care în Mesopotamia deveniseră de mult obișnuite: mai ales în anii cu recolte slabe, pe măsură ce deveneau îndatorați vecinilor înstăriți sau orășenilor bogați care dădeau bani împrumut, săracii începeau să-și piardă dreptul de proprietate asupra pământurilor și plăteau arendă pentru pământul care fusese cândva al lor, iar fiii și fiicele lor ajungeau robi în casele creditorilor sau chiar vânduți ca sclavi în alte ținuturi (3). Profeții timpurii fac trimiteri la astfel de crize, dar cartea lui Neemia, scrisă în epoca persană, e cea mai explicită:

Alții ziceau: „Ne vom pune zălog țarinile și viile și casele, ca să luăm grâu și să mâncăm.“

Iar alții ziceau: „Ca să ne plătim birurile către rege, noi ne-am împrumutat cu bani în schimbul țarinilor și al viilor și al caselor noastre.

Și acum: noi avem un trup ca și al fraților noștri, copiii noștri sunt asemenea copiilor lor; cu toate acestea, iată că noi suntem nevoiți să-i vindem pe fiii noștri și pe fiicele noastre ca robi, iar unele dintre fiicele noastre devin de-a dreptul sclave; în mâinile noastre nu-i nici o putere, căci țarinile și viile noastre se află în mâinile nobililor.“

Iar eu, când am auzit strigarea și cuvintele acestea, am fost cuprins de mare mâhnire.

Și m-am sfătuit cu propria mea inimă și m-am rostit împotriva nobililor și a mai-marilor și le-am zis: Oare fiece om trebuie să ceară de la fratele său ceea ce cereți voi?... Și-mpotriva lor am făcut o adunare mare...

Neemia era un evreu născut la Babilon, fost paharnic al împăratului persan. În 444 î.Cr., a reușit să-l convingă pe Marele Rege să-l numească guvernator al Iudeei, locul din care se trăgea. A primit și permisiunea de a reclădi Templul de la Ierusalim, distrus de Nebucadnețar cu mai mult de două secole înainte. În timpul lucrărilor de restaurare au fost recuperate și repuse în circuit texte sacre; într-un sens, acesta este momentul creării a ceea ce numim noi acum iudaism. 

Dar imediat ce Neemia s-a întors acasă, s-a găsit în fața unei crize sociale. Toată Iudeea era plină de țărani sărăciți care nu puteau plăti taxele și creditorii le luau copiii săracilor. Prima lui reacție a fost să emită un edict de „ștergere a tăblițelor“ tipic babilonian. Fiind născut în Babilon, cunoștea bine principiul general: anularea tuturor datoriilor necomerciale și stabilirea unor rate maxime ale dobânzii. În același timp, Neemia a reușit să identifice, să revizuiască și să reinstaureze legi evreiești mult mai vechi, păstrate acum în Exod, Deuteronom și Levitic, care în unele privințe mergeau chiar mai departe, instituționalizând principiul (4). Cea mai cunoscută este Legea jubileului, o lege care stipula că toate datoriile aveau să fie automat șterse în anul sabatic (cel de-al șaptelea an) și că toți cei care erau în robie din cauza datoriilor aveau să fie eliberați.(5)

În Biblie, ca și în Mesopotamia, „libertate“ a ajuns să însemne înainte de toate eliberarea de efectele datoriei. În timp, însăși istoria poporului evreu a fost interpretată în această lumină: eliberarea din sclavia Egiptului a fost cel dintâi act paradigmatic de răscumpărare al lui Dumnezeu; tribulațiile istorice ale evreilor (înfrângere, cucerire, exil) au fost văzute ca nenorociri ce aveau să ducă la o răscumpărare supremă odată cu venirea lui Mesia – deși asta, după cum îi avertizau profeți ca Ieremia, urma să se întâmple doar după ce poporul evreu se căia cu adevărat de păcatele lui (înrobirea aproapelui, desfrânarea cu idoli, încălcarea poruncilor (8)). În această lumină, adoptarea acestui termen de către creștini nu este deloc surprinzătoare. Răscumpărarea e o eliberare de povara păcatului și a vinei, iar sfârșitul istoriei înseamnă acel moment când sunt anulate toate datoriile, când sunetul puternic al trompetelor îngerești anunță Jubileul ultim. 

Dacă așa stau lucrurile, „răscumpărarea“ nu mai are legătură cu a cumpăra din nou un lucru care ți-a aparținut. E vorba mai degrabă despre distrugerea întregului sistem de contabilizare. În multe cetăți din Orientul Mijlociu, aceasta era împlinită în literă: unul dintre gesturile comune din timpul anulării datoriilor era distrugerea ceremonială a tăblițelor pe care erau păstrate registrele financiare, un gest repetat, mai puțin oficial, în mai toate marile răscoale țărănești din istorie.(7)

Ajungem astfel la o altă dilemă: ce poate fi făcut între timp, înainte de venirea răscumpărării ultime? În una dintre cele mai neliniștitoare parabole, parabola celor doi datornici, Isus pare să confrunte în mod explicit această problemă: 

„De aceea, asemănatu-s-a împărăția cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Și începând el să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar neavând acela cu ce plăti, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, și pe femeia lui și pe copiii lui și toate câte are, ca să plătească. 
Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria.
Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el și care-i datora o sută de dinari. Și punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plătește-mi ce ești dator!
Și căzându-i la picioare cel ce era slugă ca și el, îl ruga, zicând: Mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti...
Dar el n-a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte și, venind, i-au spus stăpânului toate cele întâmplate.
Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? 
Și mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.”

 


(1) Să luăm un exemplu: în Valea Gangelui, pe timpul lui Buddha, erau multe dispute privind meritele relative ale constituțiilor monarhice, respectiv democratice. Gautama, deși fiu de rege, era de partea democraților și multe dintre tehnicile de luare a deciziilor folosite în adunările democratice ale vremii au fost păstrate în organizarea mănăstirilor budiste (Steven Muhlenberger și Phil Paine, „Democracy in Ancient India“, articol pe site-ul World History of Democracy, 1997). Altfel nici nu am fi știut nimic despre ele sau n-am fi avut certitudinea că au existat astfel de organizări democratice. 
(2) De pildă răscumpărarea pământului strămoșesc (Levitic 25, 25–26) sau a oricărui obiect oferit de cineva Templului (Levitic 27).
(3) Și în cazul insolvenței complete, datornicul își putea pierde libertatea. Pentru o privire de ansamblu asupra literaturii contemporane pe tema situației economice din timpurile profeților, v. Walter J. Houston, Contending for Justice: Ideologies and Theologies of Social Justice in the Old Testament, T & T Clark, Londra, 2006. Aici am urmat o sinteză a reconstrucției făcute de el și de Michael Hudson, „The Lost Tradition of Biblical Debt Cancellations“, lucrare de cercetare prezentată la Henry George School of Social Science, 1992.
(4) Cercetătorii încă nu au căzut de acord dacă aceste legi au fost de fapt inventate de Neemia și aliații săi din rândul preoțimii (mai ales Ezra), nici dacă ele au fost aplicate vreodată: v. Alexander, „A Babylonian Year of Jubilee?”, în Journal of Biblical Literature, 57, 1938, pp. 55–79; North, Sociology of the Biblical Jubilee, Pontifical Biblical Institute, Rome, 1954; Finkelstein, „Ammisaduqa’s Edict and the Babylonian «Law Codes»”, în Journal of Cuneiform Studies, 15, 1961, pp. 91–104; Finkelstein, „Some New Misharum Material and Its Implications”, în Assyriological Studies, 16, 1965, pp. 233–246. Westbrook, „Jubilee Laws“, în Israel Law Review 6, 1971, pp. 209–226; Lemche, „The Manumission of Slaves: The Fallow Year, The Sabbatical Year, The Jobel Year”, în Vetus Testamentum, 26, 1976, pp. 38–59; Lemche, „Andurarum and Misharum: Comments on the Problems of Social Edicts and Their Application in the Ancient Near East”, în Journal of Near Eastern Studies, 38, 1979, pp. 11–18; Hudson, „The Lost Tradition of Biblical Debt Cancellations”, lucrare de cercetare prezentată la Hentry George School of Social Science, în 1992  și publicată în 1993; Houston, Contending for Justice: Ideologies and Theologies of Social Justice in the Old Testament, T & T Clark, Londra, 2006, pentru câteva exemple. La început au existat dezbateri similare în privința „tablelor șterse“ mesopotamiene, neștiindu-se dacă această măsură a fost vreodată pusă în aplicare, până când au apărut dovezi care arătau în mod clar că da. Mai toate dovezile de care dispunem acum arată că și legile din Deuteronom au fost aplicate, deși nu putem ști cu siguranță cât de eficient.
(5) „În anul al șaptelea vei face iertare. Iată care este rânduiala iertării: Vei ierta întreaga datorie pe care ți-o datorează aproapele tău și fratele tău“ (Deuteronom 15, 1–2). Cei înrobiți prin datorie erau și ei eliberați. La fiecare 49 de ani (sau 50 conform altor interpretări) venea Anul jubileu, când tot pământul familiei se întorcea la proprietarii inițiali și când chiar și membrii familiei vânduți ca sclavi erau eliberați (Levitic 25, 9).
(6) Nici o surpriză, din moment ce nevoia de a împrumuta era deseori creată de nevoia de a plăti birurile impuse de cuceritori străini.
(7) Hudson observă că în Babilon tăblițele curățate erau „numite hubullum («datorie») masa’um («a spăla»), literal «spălarea completă a [registrelor] datoriei», adică dizolvarea tăblițelor de argilă pe care erau înscrise obligațiile financiare“ („The Lost Tradition of Biblical Debt Cancellations, p. 19).

Foto: Shutterstock

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK