Laborator

Dragoste și drame în vremea Facebookului

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Sorina Vazelina

Am început să mă întreb ce facem cu viața noastră online după o despărțire din două motive. Primul e un articol din 2013, care se numește All My Exes Live in Texts („Toții foștii mei locuiesc în mesaje”, parafrază după un celebru cântec country, All My Ex’s Live in Texas). Maureen O’Connor, autoarea, trece în revistă toate tipurile de foști peste care dai online, fără să vrei: ăia cu care te match-uiești pe aplicațiile de dating, ăia care-ți dau like la tot ce postezi pe Facebook, ăia care trăiesc viața pe care ți-o doreai (dar ți-a trecut), ăia ale căror vieți s-au destrămat (și te așteptai la asta). Și conchide:

„Au existat niște vremuri, mi se spune, când foștii locuiau în Texas și puteai să-i eviți mutându-te în Tennessee. Azi nu mai e la fel de ușor să tai legăturile - și nici nu vrem să fie, probabil. Ne îndopăm cu informații despre viețile foștilor noștri. Nu putem să ne abținem.”

Maureen O'Connor, „All My Exes Live in Texas”, The Cut, iulie 2013

Al doilea motiv e o carte publicată acum 10 ani, The Breakup 2.0. Disconnecting over New Media (Despărțirea 2.0. Deconectarea prin noile media). Autoarea, antropoloaga americană Ilana Gershon, și-a intervievat vreo 70 de studenți, ca să afle cum se raportează la despărțirile mediate de tehnologie, de la conversații față-n față și telefoane, la mailuri, SMS-uri și schimbări de statut matrimonial pe Facebook. A conchis că oamenii au „ideologii media” diferite, adică așteptări diferite despre ce e ok să comunici printr-un anumit mediu și ce nu.

Discrepanțele astea au dus, în cazul studenților ei, la situații penibile și/sau dureroase, în care relații destrămate prin SMS sau Facebook au ajuns să provoace mai multă suferință decât o discuție live pe același subiect. Și asta pentru că unul dintre parteneri a considerat că e ok să anunțe public despărțirea, printr-un canal de comunicare, pe când celuilalt nu i-a venit să creadă că se întâmplă așa. Numai că Gershon și-a desfășurat cercetarea între 2006 și 2008, în copilăria Facebook-ului, când abia apărea wall-ul (înlocuit între timp de timeline), rețeaua abia se deschidea pentru publicul larg (inițial a fost doar pentru studenții universităților de elită, iar apoi doar pentru studenți) și statutul de relație era important pentru tinerii utilizatori ai platformei. Facebook-ul de azi arată radical diferit și are mecanisme sociale mult mai rafinate, așa că am vrut să aflu cum ne-a schimbat asta comportamentele post-despărțire.

Bun, am avut și un al treilea motiv - unul personal, firește. Tot trecând prin despărțiri, încă de dinainte să folosesc platforme de socializare la greu, am văzut cum mi s-au schimbat propriile comportamente vizavi de evenimentele astea, dificile oricum. În timp ce dizolvarea unei relații în epoca pre-Facebook m-a lăsat complet izolată de partener, fără nicio modalitate de a afla ce și cum mai face, în epoca actuală am ajuns să-mi doresc să mă auto-izolez, fix ca să nu aflu nimic. Ambele situații, extreme pe același continuum al alimentării cu informație, sunt dureroase și au ceva dintr-un sevraj: pe de-o parte compulsia de a ști, pe de alta, „postul” auto-impus, ca să nu alimentezi adicția față de viața celuilalt.

Așadar, m-am întrebat, cum am ajuns dintr-un punct în celălalt în zece ani, de când ne cam dăm toți intensiv pe Facebook? De ce ne stalk-uim foștii, dacă știm că dăunează bunăstării psihice? La polul opus, de ce ne blocăm foștii? Ce facem când aflăm informații despre noua viață a foștilor, fără să vrem? Sau când constatăm că un fost s-a uitat la cel mai nou InstaStory pe care l-am postat, gândit anume ca să facem paradă de cât de bine ne merge, post-despărțire?

Ca să aflu, am stat de vorbă pe îndelete cu zece oameni, apoi am pus concluziile cap la cap cu cercetările altora. A ieșit în primul rând o prezentare pentru cea de-a 17-a Conferință Studențească Border Crossings, organizată de SNSPA și Rețeaua Border Crossings (sunt masterandă în Studii Vizuale și Societate la SNSPA). Pentru că se bazează pe o lucrare antropologică, și articolul ăsta păstrează anonime identitătițile celor cu care am stat de vorbă.

Acum zece ani, Ilana Gershon spunea că despărțirile sunt un teren antropologic fertil dacă vrei să vezi cum înțeleg și resimt oamenii noutatea noilor medii de comunicare (new media). Astăzi, zic eu, noile medii nu mai sunt chiar atât de noi - avem sute de articole despre ce trebuie să faci pe net după ce te-ai despărțit. New media se numesc acum social media, iar asta am constatat și din interviuri: majoritatea celor cu care am stat de vorbă, întrebați de când folosesc internetul, au răspuns „Adică rețelele de socializare/Facebook?”

Practic, majoritatea celor cu care am vorbit au aceeași vârstă pe care o au acum și studenții antropoloagei americane. Ca și ei, formează un grup relativ omogen: studii superioare, alfabetizați digital, profesii liberale, clasa de mijloc. Se numără printre ei oameni aflați în relații stabile, persoane queerinfluenceri și lurkeri (utilizatori de Facebook care mai degrabă urmăresc ce postează alții, decât să posteze ei). Toți folosesc Facebook de 10 ani - atâția cât au trecut de la publicarea The Breakup 2.0. Așadar, cum a evoluat rețeaua și cum am crescut noi (și despărțirile noastre) odată cu ea?

„Ideologiile de(spre) media” la care se referea Gershon - setul de credințe foarte personale, dar dezvoltate social, din discuții cu alți utilizatori de medii noi de comunicare - sunt mai uniforme astăzi. De pildă, o singură femeie cu care am stat de vorbă, (33 de ani, București) mi-a spus că s-a despărțit în chat-ul de Facebook de un partener. Nu era o relație serioasă și se săturase de dramele tipului, așa că a încetat să-i mai dea apă la moară prin mesaje de reasigurare și afecțiune, iar relația a murit de la sine, pe cale naturală.

Cam la fel stau lucrurile și cu temuta funcție block, prin care împiedici utilizatorul blocat să mai vadă că exiști pe rețeaua de socializare. Mulți dintre cei intervievați au spus că nu recurg la block pentru că li se pare pueril. Sondând mai departe cu întrebările, în multe dintre aceste cazuri am aflat că în spatele deciziei de a nu bloca fostul/fosta stă și o nevoie de informație, respectiv de control. „Sincer, îmi place să urmăresc ce fac foștii pe Facebook. E toxicuț, știu. Dar ai acces la niște informații interesante așa. Cu unele dintre fostele mele relații semnificative, cumva îmi pare rău că nu sunt în postura în care să știu mai multe despre ce fac oamenii ăia cu viața lor acum”, mi-a răspuns o tipă care lucrează în comunicare online, tot la 30-și-un-pic de ani.

Între relații, timp și Facebook există un triunghi amoros interesant. Aceeași interlocutoare de mai sus mi-a spus că regretă că primele ei relații semnificative s-au petrecut în epoca pre-Facebook, pentru că sunt amintiri și poze pe care nu le are la dispoziție online astăzi, deși i-ar fi plăcut. Pentru ea, Facebook e și un muzeu al relațiilor distruse. Îmi povestește că a dat de marea ei iubire din liceu pe Facebook și a constatat că s-a căsătorit, iar pe fiica lui a botezat-o cu un nume foarte asemănător cu al ei. I s-a părut semnificativ.

Așadar, triunghiul mai-sus-menționat funcționează ca să memorializeze și să muzeifice relații (vezi funcția Amintiri/On this day, care poate să-ți aducă sub nas, când ți-e lumea mai dragă, o poză cu ex-iubi, de când vă distrați pe plajă, la apus și erai convins(ă) că rămâneți împreună pentru totdeauna). Însă e util și pentru documentarea unor viitoare interacțiuni cu foștii parteneri. O altă femeie cu care am stat de vorbă, născută odată cu răspândirea internetului și, deci, ceea ce s-ar numi complet „nativă digital”, îmi povestește despre cum Facebook a ajutat-o să întrețină relații la distanță, chiar și după destrămarea acestora. Deși are sub 25 de ani, a călătorit foarte mult, inițial pentru studiile în științe sociale, apoi pentru job. Chiar și interviul ăsta a avut loc în spațiul digital dintre două continente. „Nu vreau niciodată să exclud un om din viața mea. Ține și de control, dar și de faptul că omul ăla a fost în viața mea și vreau să rămână acolo, vreau să știu ce să-l întreb când mai vorbim, chiar dacă acum nu-l mai vreau ca partener.”

Alții, însă, văd blocarea drept un pas esențial în urma destrămării relației. „Știu că există o regulă de 90 de zile de block reciproc, ca să nu vezi ce face cealaltă persoană. Eu mi-am blocat fostul de trei ori. Recordul a fost să-l țin blocat două ore. El, pe de altă parte, nu-mi mai urmărește postările, nu se mai uită niciodată la ce postez, pe când eu încă îl urmăresc. Asta m-a durut. Știu că sunt chestii care i-ar plăcea, care ar trebui să-i placă. E trist să nu mai primesc like-uri de la el. Dar acum îmi dă like maică-sa, care nici n-a știut vreodată că a fost ceva între noi! (Râde.)”

Cuvintele de mai sus aparțin unui om din altă generație decât majoritatea celorlalți. Face activism, urmărește cu pasiune politica și, deși nu e nativ, ci „imigrant digital”, conform taxonomiei create de consultantul pe probleme de educație Marc Prensky, se califică la definiția de power user („utilizator în forță”) sau „participant entuziast”. Și-a făcut mulți prieteni online, pentru că simte că „pe Facebook poți să discuți lucruri care chiar te interesează, pe când face to face trebuie să porți o mască a ceea ce e acceptabil social.” Însă reversul medaliei e că omul ăsta se simte captiv în incapacitatea de a-și bloca fostul partener. „Nu pot să-l scot din viața mea, nu pot să mă vindec emoțional”, îmi spune - iar fostul „simte [din ce scriu] când sunt bine, se apropie și apoi mă abandonează complet.”

Un dans diferit în jurul blocatului îmi relatează o altă utilizatoare în forță, tot pe la 30 de ani, absolventă de științe politice. De zece ani de la încheierea unei relații foarte semnificative, ea și fostul partener se blochează și se deblochează reciproc, periodic, pe toate canalele de comunicare. Momentan, el i-a blocat ei numărul de telefon, iar ea l-a blocat pe Facebook, după ce și-a dat seama că el îi poate vedea profilul (destul de public), pe când ea nu poate vedea nimic despre el, fiindcă nu postează. „Tot jocul ăsta de-a șoarecele și pisica durează de zece ani, simt că e o chestie de cine ignoră pe cine mai bine.

Ilana Gershon atrage atenția asupra faptului că rețelele de socializare schimbă natura conceptului de „public spectator”. În vremurile în care ne publicam opiniile în ziare și reviste, publicul era anonim, iar noi aruncam idei pe lume, fără să știm la cine ajung. Azi, scrie antropoloaga, publicul are nume și acces la ceea ce credem și trăim - acces pe care noi i-l acordăm. Cum schimbă asta natura despărțirilor online?

„Acum îmi dau seama că n-am fost niciodată într-o relație cu cineva pe Facebook. Dar doi prieteni comuni tocmai și-au pus că sunt într-o relație. Mi se pare excesiv. Nu prea-i înțeleg pe oamenii care fac asta”, îmi spune o tipă care lucrează în PR. Îmi dezvăluie că poate să prevadă din interacțiunile online ale unui cuplu dacă mai sunt sau nu împreună - sau dacă urmează să se combine. (Trei dintre femeile de circa 30 de ani cu care am stat de vorbă mi-au spus că au intuiții similare.) De-asta ea preferă să dea cât mai multe like-uri și să apară în poze cu cât mai mulți oameni, ca să mențină ambiguitatea. „Nu te gândești [când postezi că ești într-o relație cu cineva] că o să ajungă la părinții tăi sau la profa de mate din liceu. Și apoi, când te desparți, lumea o să te-ntrebe: Vaaai, dar ce s-a întâmplat cu băiatul ăla drăguț?

O absolventă de filosofie îmi zice că, după părerea ei, iubiții nici n-ar trebui să fie prieteni pe Facebook, pentru că asta tinde să creeze complicații și competiții. („De ce nu mi-ai dat like? Ei de ce i-ai dat?”) Adaugă și că Facebook îi alimentează tendința de a judeca oamenii - i se întâmplă să respingă oameni care postează prea mult sau care dau share la meme cringe. Poate dacă n-ar fi existat platforma de socializare, ar fi avut răbdare să-i cunoască mai întâi.

Pentru că publicul de pe rețelele de socializare nu e anonim, funcțiile acestor platforme ne permit să transmitem mesaje indirecte, cu subtext, post-relație. Într-un model al etapelor despărțirilor dezvoltat de cercetătorul în comunicare Steven Duck, facem asta în faza „socială” și în cea de „împodobire a mormântului” de după finalul relației. În aceste două stadii, punem cap la cap o poveste acceptabilă despre despărțire, pe care o comunicăm cercului nostru social, după care facem muncă de introspecție, raționalizăm, ne explicăm motivele încheierii relației etc.. Ambele pot ajunge să fie reflectate online.

Oamenii pe care i-am intervievat mi-au spus, nu o dată, că au transmis mesaje mai mult sau mai puțin subtile prin social media, post despărțire. O tipă pe la 25 de ani, deci cât se poate de „nativă digital”, mi-a vorbit despre „împăunare” post-relație. Postează InstaStories despre cât de mult se bucură de viață acum că e singură și nu ratează să verifice dacă fostul s-a uitat. (Cercetarea Ilanei Gershon demonstrează că femeile adoptă într-o măsură mai mare genul ăsta de atitudine online după o despărțire.)

Altcineva (33 de ani, angajată într-o corporație IT) mi-a povestit despre cum postarea unei meme cu mesaj a dus la o reacție furioasă din partea fostului care s-a simțit vizat de ea, deși nu era etichetat sau numit în niciun fel. Și-a blocat prompt fosta parteneră, doar ca să revină cu scuze și o nouă cerere de prietenie după câteva săptămâni. Nu i s-a mai răspuns. O influenceriță mi-a zis a șters toate pozele cu fostul partener de pe Facebook, „în afară de una în care nu se vede”. Mi s-a mai povestit despre o postare în care autoarea (poetă și publicistă) numea toate persoanele cărora le e recunoscătoare în viață - în care era etichetat și fostul, care nu-i mai urmărea postările. Respectivul n-a reacționat la postare, dar nici nu a șters eticheta, astfel încât textul i-a rămas pe profil.

„Toți foștii mei locuiesc online, și la fel și foștii lor, și la fel și foștii foștilor. Port cu mine populația unui Texas metaforic într-un telefon, tot timpul.”

Maureen O'Connor, „All My Exes Live in Texts”

Am încercat să aflu ce granițe și limite stabilim, post-relație, ca să trecem peste despărțire mai ușor. Am ajuns la concluzia că, de cele mai multe ori, limitele astea sunt fragile și permeabile din start. Cei mai mulți dintre oamenii cu care am stat de vorbă par să confirme ideea Ilanei Gershon - Facebook ne hrănește „chipsuri de informație”. În căutarea, adeseori abisală, de a înțelege de ce s-a încheiat o relație (chiar și atunci când motivele ne-au fost prezentate explicit), dăm înțelesuri unor frânturi de informație despre viața celuilalt, așa cum alege să o prezinte pe net.

Uităm că un profil de Facebook e curatoriat pentru mai multe priviri, nu doar pentru a noastră. Uneori, ne transformăm propriile profiluri în muzee gândite anume pentru o singură privire, cea a fostului partener. Ne scapă ideea că firimiturile de informație de pe net nu vor prezenta niciodată o explicație completă - pentru că avem, totuși, ideologii și practici diferite online. (Poate că poza aia pe care a postat-o fosta nu e un mesaj ascuns că te vrea din nou. Poate că îi plăcea cum îi stă părul în ziua aia. Doar zic.) Dar, din ce avem, construim explicații și narațiuni care să ne convină, să dea un sens propriu fiecăruia dintre noi despărțirii. Pentru că, adeseori, sensul explicat direct de celălalt e greu de acceptat.

Dacă e să setăm vreo limită care să conteze, poate ar trebui să aibă de a face cu granița dintre public și privat. Indiferent dacă dai block sau unfriend, dacă te treci „într-o relație cu” cineva sau „singur”, dacă te postezi sexy după despărțire, ca să vadă fraierul/fraiera ce-a pierdut, pune-ți mai întâi întrebarea asta: ce aș vrea să știe mătușa aia care mi-a dat follow / profa din liceu care dă like la tot ce postez / tata, căruia a trebuit să-i dau accept, că se supăra, despre relațiile mele personale?

text de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

ilustrații de

  • Sorina VazelinaSorina Vazelina

    Ilustrator. E una jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate.

17 April 2019 ora 13:00



X Revista Scena9