Festivalul dedicat filmelor documentare despre muzică și sociopoliticii care o înconjoară a ajuns la a noua ediție, iar anul ăsta îți propune un meniu cu 23 de filme și șase concerte. Din ce n-am menționat aici, mai ai de ales dintre unele care revizitează aspecte din istoria unor nume iconice ale culturii pop, ca Ace of Base, Placebo, Madonna sau The Cure, sau altele care îți deschid, probabil, uși noi, de la o incursiune în viața și cariera subapreciatei Diane Luckey, cunoscută sub numele de Q Lazzarus, la ritmuri pasionale, într-o biografie a două surori inseparabile, Fernanda y Bernarda, unele dintre cele mai mari cantaoras de flamenco din toate timpurile, sau la o poveste impresionată despre viața și cariera dansatoarei spaniole Antoñita La Singla. Vizionare, pardon, audiție plăcută.
HAIYU: Rebel Singer Mariem Hassan and the Struggle for a Free Western Sahara
Mariem Hassan s-a născut în Sahara Occidentală, în 1958, în timp ce teritoriul era colonie spaniolă. După presiuni internaționale și interne, Spania s-a retras în 1975, dar în loc să organizeze un referendum de autodeterminare, cum recomanda ONU, a semnat Acordurile de la Madrid, împărțind teritoriul între Maroc și Mauritania. Frontul Polisario, o mișcare de eliberare națională a saharawilor (populația indigenă), a respins acordul și a început o luptă armată pentru independență. După ce, în 1979, Mauritania a renunțat complet la pretențiile asupra Saharei de Vest și s-a retras din zonele ocupate, recunoscând indirect, astfel, dreptul saharawilor la autodeterminare, Maroc a ocupat cea mai mare parte a fostei colonii – interesele sunt și economice, pentru că, printre altele, zona are unele dintre cele mai mari rezerve de fosfați din lume, materie primă esențială pentru agricultură. Mai întâi, Hassan a plecat cu familia ei la Meharrize și, în cele din urmă, în taberele de refugiați sahrawi din Tindouf, din Algeria, unde a lucrat ca asistentă medicală. Trei dintre frații ei au fost uciși în timpul războiului. Implicarea ei artistică în rezistența anticolonială, prin poezie și muzică, rămâne importantă și emoționată, iar documentarul produs de o echipă suedeză îi aduce un omagiu binemeritat, dar oferă și o perspectivă geopolitică onestă.
Proiecție: 28 mai, Control
They Will Have To Kill Us First (foto)
După formarea statului Mali post-colonial, tuaregii, un popor berber semi-nomad din Sahara, cu o istorie distinctă și o identitate puternică, au fost în mare parte excluși de la putere și marginalizați economic și politic, ceea ce a dus la mai multe revolte, încă din anii ’60. Fondată în octombrie 2011, mișcarea politico-militară tuaregă MNLA (Mouvement National de Libération de l’Azawad) a strâns la un loc, în principal, luptători tuaregi care s-au întors din Libia, după căderea regimului Gaddafi. Scopul declarat al mișcării era obținerea independenței pentru Azawad, o regiune din nordul Maliului locuită predominant de tuaregi, dar și de alte grupuri etnice, precum songhai, arabi și fulani. Pe 6 aprilie 2012, MNLA a declarat unilateral independența Azawadului, după ce a preluat controlul asupra orașelor Kidal, Gao și Timbuktu. Deși MNLA a fost inițial principalul actor în rebeliunea din nordul Maliului, influența sa a fost rapid diminuată de grupuri islamiste, precum Ansar Dine și MUJAO, care au impus legea islamică în zonele controlate, iar de aici încolo lucrurile au devenit foarte complicate și sângeroase. Iar în mijlocul acestei înfruntări, între armata maliană și mercenari din Grupul Wagner și o cauză tuaregă confiscată de jihadiști, mai mulți muzicieni încearcă să protesteze pentru dreptul lor de cânta: Khaira Arby (foto), Fadimata Walet Oumar, Amkoullel, Moussa Sidi și Songhoy Blues.
Proiecție și concert Songhoy Blues: 28 mai, Expirat
Salad Days: A Decade of Punk in Washington, DC (1980–90)
La începutul anilor ’80, într-un peisaj dominat de reaganism, consumerism și represiune socială, în capitala Statelor Unite apare o mișcare hardcore punk concentrată în jurul cartierului Georgetown și a unor trupe ca Minor Threat, Bad Brains, Rites of Spring, Fugazi și altele, și în interiorul căreia autonomia și solidaritatea erau valori centrale – mai ales, solidaritatea în fața găștilor de bullies, care îi pândeau pe la colțurile retrase ale Wisconsin Avenue. Minor Threat, prin vocea liderului acesteia, Ian MacKaye, primește o atenție specială în film, și pe bună dreptate, pentru că au propăvăduit conceptul cel puțin excentric „straight edge”, născut dintr-un refuz visceral al alcoolului, drogurilor și sexului, un moment de ruptură nu doar muzicală, ci și ideologică. De altfel, regizorul Scott Crawford nu ocolește și alte controverse, cum e discuția despre ambiguitățile piesei „Guilty of Being White”, ale aceleași trupe, și modul în care mesajele au fost reapropriate, greșit sau abuziv, de curente extremiste: „I’m sorry for something that I didn’t do / Lynched somebody / But I don’t know who / You blame me for slavery / A hundred years before I was born.” Dar contextul e mult mai larg și excelent cartografiat.
Proiecție: 31 mai, Control
Sexo, Maracas y Chihuahuas
Dirijor, violonist, caricaturist și pionier al muzicii latino în SUA, Xavier Cugat s-a născut pe 1 ianuarie 1900 la Girona și a emigrat împreună cu familia în Cuba încă din copilărie, stabilindu-se ulterior în Statele Unite. A studiat vioara de la o vârstă fragedă și a început să cânte muzică clasică, inclusiv în acompaniamentul faimosului tenor Enrico Caruso. În anii ’20, Cugat s-a reinventat la Hollywood, unde a trecut de la un job de caricaturist pentru Los Angeles Times la muzică și artele spectacolului. A fondat propria orchestră și a devenit faimos ca dirijor la hotelul Waldorf-Astoria din New York, începând cu anii ’30, contribuind decisiv la popularizarea genurilor rumba, mambo, conga și cha-cha-cha în cultura mainstream americană. Documentarul lui Diego Mas Trelles se construiește deliberat ca o compoziție barocă: imagini de arhivă, intervenții din partea criticilor, mărturii personale, secvențe animate și o narațiune uneori ironică, alteori reflexivă. Cugat, simbol caricatural al „latinității” exportabile, e astfel subiectul unei biografii metaculturale, care, pe deasupra, chestionează și misoginismul vremurilor.
Proiecție: 29 mai, Institutul Cervantes
Harder Than the Rock: The Cimarons Story
„They were the spark that started the fire”, zice General Levy în timpul documentarului despre una dintre cele mai importante și, în același timp, aproape necunoscute trupe de reggae din Marea Britanie. Inclusiv regizorul Mark Warmington a mărturisit că nu știa nimic despre ei, iar ideea docmentarului i-a venit după ce l-a cunoscut întâmplător pe Locksley Gichie, unul dintre cofondatori, iar acesta i-a povestit, vreme de câteva ore, trecutul trupei. Gichie a fost pasionat de muzică de la o vârstă fragedă, de pe vremea când locuia în Montego Bay, vizavi de un club de noapte, și a absorbit sunetele rock’n’roll ale anilor ’60, apoi, cum a pus mâna pe o chitară, după ce s-a mutat la Londra în adolescență, a descoperit că poate imita instantaneu aproape orice melodie pe care o aude. Trupa a luat naștere în 1967, după ce Gichie l-a cunoscut pe Franklyn Dunn, iar numele e inspirat de un serial western american, Cimarron Strip. Ulterior, pentru mai mulți ani, au fost muzicieni de studio la Trojan Records, unde au înregistrat, printre alții, cu Jimmy Cliff, The Clash sau Dennis Brown, iar în 1972 au cântat cu Bob Marley. Harder Than the Rock e discret, dar profund, și nu urmărește doar cronologia unei trupe, ci recuperează un sediment de istorie culturală, migrație și supraviețuire colectivă, cât și o genealogie muzicală și politică uitată nu din lipsă de valoare, ci dintr-un proces structural de marginalizare culturală.
Proiecție: 1 iunie, Control
