Ce este iubirea? Greu de spus.
În România, nimeni nu știe când au început oamenii să iubească, dar e un lucru bine documentat că iubirea ca fenomen românesc a apărut abia după ce Mihai Eminescu a scris prima dată despre iubire, stalkuind-o pe Veronica Micle și făcând cunoștință cu vecinii ei, în timp ce număra plopi fără soț, în poemul Pe lângă plopii fără soţ... Înaintea lui nimeni nu iubea, oamenii se țineau de mâini și dormeau în același pat, goi sau în pijamale, pe urmă apăreau copiii, certurile, dar sentimentul propriu-zis numit iubire s-a născut odată cu poeziile de amor ale poetului nepereche.
Pentru răspândirea acestui sentiment în toată țara trebuie să mulțumim criticilor literari, care s-au ocupat personal cu promovarea tipului de iubire eminescian, scriind istorii literare și insistând să le fie predat elevilor ca model în viață. De altfel, criticii literari sunt primii care au studiat cu adevărat iubirea eminesciană, mergând la mormântul lui Mihai Eminescu, unde poetul nemuritor încă scria scrisori de amor Veronicăi Micle. Pare de domeniul fanteziei ce urmează să spun, dar e doar istorie literară. Google it.
Deschizând coșciugul, criticii literari i-au băgat lui Mihai Eminescu microfonul în gură, până-n suflet, să-l audă cum strigă – Unde ești, Veronica, măi, minune blondă?! Și au luat notițe, emoționându-se. Pe urmă au venit cu ideea să atașeze sicriului marelui poet un motor cu combustie infinită, proiectat de nimeni altul decât Aurel Vlaicu, marele inventator român, să cutreiere țara în lung și-n lat pentru totdeauna. Să dea autografe fanilor și fanelor. Așa au făcut și cu sicriul Veronicăi Micle, plin și el de scrisori către Miguel Eminescu de Ipotești. Cei doi au trasee diferite, pentru că e mult mai tragic așa, în opinia criticilor literari, dacă nu se întâlnesc niciodată să-și citească scrisorile. Asta e, pe scurt, iubirea așa cum o învățăm la școală. Așa se iubește în România. Mulțumim, dragi critici literari!
Întrebarea e dacă mai putem aplica învățăturile lui Mihai Eminescu privind dragostea în relațiile de iubire contemporane? Altfel spus, e în regulă să stalkuim persoana iubită, împrietenindu-ne cu vecinii ei, în timp ce numărăm plopi fără soț? Deși nu am autoritatea unui critic literar, consider că nu e ok. De fapt, în loc să ascultăm ce are de spus un poet incel antisemit din secolul al XIX-lea despre iubire, mai bine să luăm aminte la povețele bunicii mele. De ce? Pentru că bunica mea era organizatoarea Festivalului de Dragobete în satul meu. În fiecare an, oameni tineri cu vârsta potrivită pentru iubit se adunau în mijlocul satului și trăgeau bilețele din Cutia Dragobetelui. Erau ca niște răvașe pe care bunică-mea scria sfaturi despre dragoste și relații. De exemplu - Dragostea e atunci când ești jumătatea cuiva, dar nu singura. Sau - Dragostea adevărată e atunci când știi ce vrea persoana iubită doar schimbând priviri cu ea sau întrebând-o ce vrea. Ce ziceți? Mult mai ok aceste gânduri decât să stalkuiești persoana de care îți place, ca să afli dacă te place, nu? Însă probabil vă întrebați cine e Dragobetele.
E un june sau o jună care locuiește în pădure și face Babe Dochii. Cine nu se poate îndrăgosti, merge în pădure, tot merge și merge, până când simte că nu mai poate și se prăbușește fără suflare. Atunci vine Dragobetele și-l duce în cabana sa și-l introduce într-o Babă Dochie, o păpușă din lemn, ca să-i fie extirpate organele și pe urmă puse la loc. E ca o a doua naștere. Omul se va trezi în pădure, în locul unde l-a găsit Dragobetele, și se va îndrăgosti de prima persoană care-i iese în cale. Trebuie avut grijă, huh, îmi amintesc când prima persoană care i-a ieșit în cale vecinului George a fost…, dar nu, asta nu e pentru urechile voastre, sau atunci când… heh, haha, hmm, oricum, zile pe care nu le vom uita prea repede, a zis bunică-mea îngândurată, sucind gâtul unei găini deasupra ligheanului plin de sânge. În orice caz, în satul nostru, care se numește Cenad și e în județul Timiș, iubirile sunt cele mai trainice din țară.
Bunica m-a ajutat și pe mine să înțeleg mai bine iubirea. Într-o noapte, chiar când se desfășura Festivalul de Dragobete, o fată mi-a scris pe Messenger – Îmi plac țestoasele! Îți plac țestoasele? 😂😂 Eu mă jucam un joc pe nume Who’s Lila, dar observând că cineva mi-a trimis mesaj, am scris – ce pot face pentru tine? Ea: Prestezi servicii? Aș putea inventa ceva, dacă așa funcționează interacțiunea cu tine. Eu, ieșind din joc și de-abia atunci băgând de seamă că îi plac țestoasele: E complicat… Scuze, nu prea comunic pe Facebook decât cu apropiații. Ea: Păi nu suntem apropiați. Ce facem acum? Eu: Am putea juca un text-based adventure. Ea: Îmi plac jocurile. Eu: Și mie îmi plac jocurile, mai ales text-based adventures. Ea: Locuiești singur? Cât de singur? (și, văzând că nu răspund (vorbeam cu alte două persoane pe Messenger), a scris - o să mă joc singură.) Mă întrebam ce fel de text-based adventure joacă, dar nu voiam să o întrerup, așa că am așteptat să termine. Într-un târziu, am scris: Prințesei Attila îi plac țestoasele. O văd afară cum se joacă cu ele. După un timp, țestoasele dispar, dar carapacele rămân. E foarte ciudat. Ea: Prințesa Attila? Eu: Pisica mea. Mă ajută foarte mult cu self-esteem-ul. Eu nu prea am încredere în mine… 😓 Ea: Ce drăguț… Când ți-ai pierdut încrederea în tine a fost ca și atunci când ți-ai pierdut virginitatea?👽 Uau, mi-am zis, cum am ajuns de la text-based adventures la virginitate? Eu, surprins, dar totuși stăpân pe situație, știind că virginitatea nu există: Nu există virginitate, e un concept tradiționalist, heteronormativ, prin care patriarhatul vrea să controleze sexualitatea femeii. 🙄 Ea: E primul tău răspuns care-mi place. Cum arăți? Eu: moment de panică totală.
Chiar, cum arătam? Nu aveam poze cu mine pe Facebook. M-am dus la baie, m-am uitat în oglindă. Arătam cum arătam. M-am întors în cameră și i-am trimis o poză cu o țestoasă. Apoi am fugit în bucătărie la bunica. I-am zis: O fată m-a întrebat pe Messenger dacă-mi plac țestoasele și i-am zis că Prințesei Attila îi plac țestoasele și fata a întrebat cine e Prințesa Attila și eu am zis pisica mea și ea a zis ce drăguț și m-a întrebat dacă sunt virgin și voia să știe cum arăt și m-am dus la baie și i-am trimis o poză cu o țestoasă. Bunica, legându-și o năframă pe cap: Și? Ești? Eu: Ce să fiu? Bunica: Virgin. Eu, nervos: Virginitatea e un concept tradiționalist, heteronormativ, prin care… Bunica, ridicându-se și îmbrățișându-mă: Șș, e în regulă, șș… nu mai fi virgin. Eu: 😑😑😑😑 Bunica: Trimite poze cu tine persoanei iubite. Și ea îți va trimite poze cu ea. Iubirea mică e când nu mai aveți poze de trimis, dar continuați să vorbiți. Iubirea mare e când continuați să vorbiți, deși nu mai aveți nimic să vă spuneți. Și a încheiat cu, probabil, cugetarea ei cea mai adâncă despre relații, imprimată pe tricourile multor tineri și tinere din Cenad: A fi într-o relație înseamnă să te ții de mână cu persoana iubită și să-i rostești numele. Atunci ea va rosti numele tău. Pe urmă tu vei rosti numele ei. Și tot așa. Uneori schimbați poziția mâinilor.
Da, într-adevăr, așa arată o relație sănătoasă bazată pe respect, sinceritate și realism! Îmi pare rău, critică literară, degeaba propovăduiești iubirea eminesciană, cuvintele bunicii mele au mai multă valoare și însemnătate pentru relațiile de iubire din ziua de azi decât o mie de poeme în care Mihai Eminescu se deghizează în plopi fără soț și o așteaptă pe Veronica Micle să apară la fereastră, ca să se prefacă apoi în pietricică și să se arunce spre geam strigând Hei, Veronica, sunt eu, Momoțelul tău!
