Eneida, între propagandă și poezie. O explorare a epopeii antice și a modului în care o studiem azi.
Eneida nu e un poem ușor. Întâmplarea a făcut să-l citesc anul ăsta de două ori, o dată pentru un eseu pe care nu l-am mai scris, apoi săptămâna trecută, pentru un atelier de introducere în istoria poeziei. N-am vrut să-l citesc de două ori, am făcut-o doar fiindcă mi-am rătăcit notele de la începutul anului. Măcar în felul ăsta am trecut prin două traduceri diferite și am văzut că cea a lui Coșbuc rămâne, poetic, superioară. Dar, în fine, nu e un poem ușor și nici unul care se citește neapărat de plăcere. Eu n-am reușit niciodată să-l citesc cu plăcere, cum mi se întâmplă cu Homer și cei câțiva poeți renascentiști care-au creat în epos. Dacă am putea vorbi despre poeții antici așa cum vorbim despre scriitorii moderni, aș fi tentat să spun chiar că Vergiliu nu scrie bine – dar prin asta vreau să spun că nu construiește bine. Episoadele lui au ceva căznit, didactic. Iar lucrul prin care pierde cel mai mult este acela că este un poem evident politic. Firește, este poemul politic al Romei, scris de un poet de mare talent, dar tot e prea multă propagandă pentru gustul meu – deși poate din cauza distanței care ne separă de el, vedem toată această ideologie a măreției romane nu atât ca pe o chestiune politică, cât istorică. E un lucru interesant că distanța istorică transformă, prin habituare, propaganda în poveste, dar în cazul Eneidei efectul acesta de distilare istorică nu e întru totul reușit: toate personajele din Eneida vorbesc ca și cum ar ști că sunt personaje în Eneida. E o oarecare solemnitate a interacțiunilor sociale, un soi de conștiință narativă a faptului că povestea trebuie spusă doar într-un anumit fel, ca o plecăciune în fața trecutului națiunii.
Din această pricină, când e tradusă, Eneida e tradusă și ca simbol – nu doar ca poveste. La noi, Coșbuc așa a tradus-o, primind premiul Academiei pentru ea. Ulise al lui Joyce mai are funcția asta de traducere-simbol în care primează mai degrabă calitatea simbolică decât cea narativă. Homer e un altul ale cărui traduceri funcționează în aceeași logică. În cazul traducerilor-simbol, e irelevant dacă ne plac sau nu – ele suplinesc funcția ireductibilului cultural. Murnu povestea în scrisori că a fost primit în audiență de Spiru Haret și că ministrul îl așteptase cu numărul din Convorbiri literare deschis pe masă chiar la primele lui traduceri din Iliada (Cântul VII). Asta era, ce-i drept, o vreme în care o traducere îți putea asigura un loc într-o instituție sau o bursă de studii. Haret îi spusese atunci că-și tortura mintea „cu ce ar putea face să mă ajute” – și asta când Iliada era încă în lucru. Azi, nu știu dacă traducătorii ar mai putea ajunge la miniștrii culturii și ai educației altfel decât printr-o revoluție.
Spre deosebire de epopeile homerice, și poate și pentru că nu e la fel de interesantă ca ele, Eneida n-a avut parte de bătălii hermeneutice asemănătoare celor care au făcut din filologia homerică o cause célèbre în secolul al XIX-lea. Despre Homer s-a spus și că ar fi existat, și că n-ar fi existat, și că era unu, și că erau doi, și că și-a așternut poemele în scris, și că nu cunoștea scrierea, și că era un genial talent, și că fusese de fapt un compilator. Pentru Homer, mai mult poate decât pentru orice alt poet, s-a pornit în expediții de cercetare arheologică a căror primă cauză era fascinația poetică și credința că toate lucrurile spuse în cele două epopei s-au întâmplat cu adevărat. În cazul poeziei moderne, din ultimii câteva sute de ani, avansurile în interpretare se fac doar în funcție de ingeniozitatea interpretului și dacă se mai descoperă câte o scriere suplimentară, despre care știam, dar n-o aveam sau despre care nu știam și-a apărut din senin. Pentru poezia veche se citesc nu atât documentele, care sunt puține, ci istoria. Și nu istoria în sens de istorie scrisă, fiindcă nici aceasta nu exista pe vremea lui Homer, ci istoria ca realitate economică, socială și geografică. Aceasta este, cred, marea diferență și motivul pentru care înțelegerea epopeilor vechi evoluează cu pasul lent al descoperirilor arheologice. Șansele să găsești ceva îngropat în pământ care să devină definitoriu pentru poezia lui Donne sau T. S. Eliot sunt infime. Dar în cazul lui Homer, exact asta s-a întâmplat. Acolo unde istoria e mută, îți mai rămân textele, și textele sunt greu de interpretat istoric.
Chiar și aici însă, metodele sunt ingenioase: M. L. West, în The Making of the Iliad, încercând să-l plaseze istoric și geografic pe poetul Iliadei, oferă indicii de genul: într-un loc, poetul vorbește despre vânturile nordice care bat spre țărm dinspre Tracia, și deduce de-aici că trebuie să fi fost din Asia Mică. Sau menționează stranii detalii – cum se învolburează nu știu ce mare –, pe care poetul nu le putea invoca dacă nu le văzuse. Preferatul meu: în catalogul navelor din Iliada, cele mai multe detalii despre națiunile de acolo sunt în dreptul celor din Asia Mică, de unde se poate presupune că e regiunea de care autorul era cel mai atașat și pe care o cunoștea cel mai bine.
Nici în cazul Eneidei nu avem prea multe detalii biografice despre autorul ei, dar despre el au scris totuși contemporanii, a fost invocat în documente ale vremii, a avut biografi. Vergiliu, reușește, cu toate acestea, să rămână un mister. O bună traducătoare a lui în engleză s-a încumetat să-i scrie și o biografie, apărută chiar anul ăsta, și care e foarte interesantă. Sarah Ruden spune în esență că e o figură greu de cunoscut fiindcă era, pentru standardele Antichității și chiar și pentru ale noastre, foarte izolat și-i plăcea să se țină departe de privirea publică; cât de straniu e asta pentru poetul care a dat poemul reprezentativ al imperiului nici nu mai are rost să spui. Autoarea îl rezumă de altfel foarte succint: „n-avea soție, n-avea copii, n-avea o casă stabilă, era extrem de rezervat”.
E mare lucru că putem să știm și asta despre el și că în general îi putem urmări viața de la un capăt la altul, chiar dacă schematic. Vergiliu s-a născut unde se născuse și Catul, cu vreo zece ani înainte, în Galia Cisalpină. Biografii lui spuneau despre el că a rămas toată viața rustic și că nu vorbea bine latina urbană. Spre deosebire de Horațiu, care luase parte la războaiele civile (deși nu foarte eroicește), Vergiliu nu fusese militar. Nici în forum n-a profesat. Nu era nici cetățeanul tipic roman, străbătut de idealul bărbăției, care visează la cariere militare sau politice. Suetoniu spune despre el că-i plăceau bărbații și biografa presupune că poate de-asta nu s-a însurat niciodată. Din Bucolica a II-a, reiese limpede că măcar nu este străin de limbajul iubirii homoerotice. Horațiu îl cunoscuse, făceau parte din același cerc literar strâns în jurul lui Octavian și Mecena. În studenție, primise porecla de Parthenias – dar nu e clar dacă pentru că era un discipol al unui filozof grec de nume similar, sau dacă numele e în același timp o aluzie la timiditatea sa sexuală.
Octavian pare să-l remarce destul de devreme, când încă nu-și scrisese niciuna dintre marile opere. Ruden face observația interesantă că noul principe, care încă nu-și luase numele de Augustus, investea în poeții lui așa cum investea și-n clădirile publice: „Poetul Vergiliu era acolo, la fuziunea realității cu propaganda, printre imensele și magnificele lucrări publice, economia înfloritoare și raționalizată, noile servicii publice utile, pacea din lumea cunoscută, toate în numele împăratului. Dar autorul Vergiliu a fost cea mai mare realizare a lui Augustus, cea mai frumoasă și cea mai durabilă.”
De obicei tindem să ne gândim la autori ca la niște oameni complet stăpâni pe lumea și mesajul lor sau măcar dispunând de suficientă voliție și subiectivitate cât să rămână ei înșiși chiar și în ciuda impozițiilor. Ruden sugerează că negocierea acerbă a libertății individuale pe care o vedem de pildă la romantici sau moderni nu era o miză pentru poetul antic, care supraviețuia la umbra autorității și-a cercului informal, dar bogat, de patroni și prieteni (între care distincția era adesea greu de făcut). Nu spune că Vergiliu își pusese întregul talent și întreaga personalitate în slujba propagandei și găsește locuri în care e limpede că Vergiliu vedea lucrurile altfel și nu se temea să se exprime, dar e greu să citești Eneida și să nu vezi că între ce credea Octavian că era imperiul și ce credea Vergiliu că este nu erau deosebiri așa de mari. Împăratul pare să fi fost, de altfel, destul de implicat nu atât în scrierea, cât în supravegherea poemului epic, pe care Vergiliu l-a compus în mai bine de zece ani. Era un scriitor teribil de lent – scria în medie unul sau două versuri pe zi. Spre sfârșitul vieții, a pornit într-o călătorie prin Grecia, de trei ani, cu gândul să-și ia tot acest timp ca să-și revadă epopeea – trei ani, de atâta își imagina că avea să aibă nevoie.
Suetoniu povestește că mai întâi și-a scris Eneida în proză, a împărțit narațiunea în 12 cărți, după care a început să prefacă versiunea aceasta într-una în versuri, lăsând pe parcurs multe versuri neterminate, care mai pot fi găsite în text și astăzi. E straniu să le vezi pierdute printre unele versuri perfecte – căci indică locurile în care poetul Vergiliu a ezitat și încă nu era foarte sigur ce să facă. Sunt spații ale unei îndoieli reale, care-l fac pe autor, altfel destul de absent el însuși din operă, să pară dintr-odată real. Pe fundalul acestei incompletitudini a poemului trebuie, dacă nu luată de bună, atunci măcar întreținută anecdota care spune că pe patul de moarte Vergiliu a cerut să-i fie ars poemul.
Varius, cel în grija căruia se afla manuscrisul, nu l-a ascultat, și a ascultat cel mai probabil în schimb de Octavian, care nu voia ca poemul să fie ars. E drept că Octavian avea nevoie în exercițiul său de propagandă de o poveste pe măsura imperiului său, una care să-i reia trecutul și să-i întemeieze identitar viitorul.
E drept și că în Eneida, peste tot unde merge, Eneas se întâlnește cu viitorul. E un erou atipic, prin aceea că nu pare să aibă prezent, nici măcar personalitate. Coboară în Infern, tatăl și prezintă viitorul; se oprește să se iubească cu Didona, Mercur îi aduce aminte de viitor; se duce să-și facă aliați după începutul războiului cu rutulii, iarăși vede viitorul Romei. El e mai degrabă o funcție... adică o mașină de produs viitor. Până și natura îi vorbește despre această misiune. E ca și cum ai urmări un comentariu printre rânduri la tot ce fusese best of în istoria romană, dar văzută dinspre punctul originii ei, ca profeție. Poate de-asta s-a și clasicizat Eneida repede. Singurul lucru la care mă pot gândi că e cât de cât similar, pentru noi, cu acest gen de lectură e când vedeam filmele cu Hristos de Paște în copilărie; știai tot ce-avea să se întâmple, dar te transfigura fiindcă era Povestea și în sfârșit ți-era arătată – așa se vor fi simțit și romanii ascultându-l pentru prima oară.
Imagine principală realizată de Griffin Wooldridge, via Pexels.
