Viața e suferință și stoicismul e foarte la modă, mai ales în rezumate și mai ales cel imperial. Poate că e un semn al anxietății generalizate în care se trăiește că lumea se întoarce spre această formă stringentă de înțelepciune care încerca să-i învețe pe oameni cum să ducă o viață fără tristețe. Și Seneca, și Epictet, și Marc Aureliu sunt invocați nu atât ca îndreptare morale, cât ca ghizi spre o viață mai bună, deși nu mi-e clar dacă se înțelege întotdeauna că, în variantele originare, stoicii cereau de la ei înșiși lucruri care păreau și-atunci, cum par și acum, cu totul impracticabile și că pentru ei viața bună însemna tocmai renunțarea la lucrurile care intră acum în multe definiții ale vieții bune.
Mă gândesc că e nevoie de rezumate ale filozofiei stoice care s-o traducă pe limbajul dezvoltării personale și al psihologiei pozitive tocmai ca să facă această veche atitudine față de viață să pară mai contemporană decât este de fapt; tradusă, îmi sună adesea ca o filozofie a afirmării vieții pe tipicul filmelor americane, deși, în variantele sale extreme, stoicismul antic mi se pare mai imperativ decât am fi dispuși să acceptăm azi.
El are nevoie să fie rezumat, în plus, fiindcă în forma lui antică e tot mai straniu și unele din textele tradiției stoice nu mai sunt imediat abordabile fără un antrenament de interpretare culturală. Marc Aureliu e o excepție aici, de unde poate și continua lui faimă. Dar nici măcar el nu e întotdeauna imediat accesibil în conținutul lui moral. În orice caz, în România s-au publicat și reeditat în ultimul deceniu marii clasici ai stoicismului imperial, iar Cristian Bejan a fost traducătorul multora și trebuie să-i fim recunoscători. Cel mai recent volum este Opera omnia al lui Epictet, apărută la Polirom anul acesta, tot în traducerea lui, și care dă pentru prima oară în română gândirea integrală a filozofului.
Spun gândirea și nu scrierile, fiindcă Epictet, ca și Socrate, n-a scris nimic și a depins de generozitatea discipolilor. Doar că discipolul său, Arrianus, n-a avut marele talent literar al lui Platon și nici disponibilitatea de a-și mistifica profesorul cu același inventiv devotament. Asta e, pe de-o parte, bine, fiindcă textul lui Arrianus chiar pare o redare fidelă a opiniilor maestrului, pe de altă parte rău, fiindcă e cam sec și la obiect. Pe de altă parte – a treia – Epictet însuși n-ar fi vrut să-și înfrumusețeze înțelepciunea, fiindcă – ca toți filozofii autentici – nu credea în cărți, și anume nu credea că răspunsul pentru problemele fundamentale ale vieții se află în comentariul de text; comentariul era doar un instrument.
Anticii înțelegeau foarte bine că vanitatea e ultimul lucru care dispare, cu atât mai mult cu cât trăiau într-o cultură a onoarei. Înțelegeau așadar că poți să renunți la toate cusururile de personalitate și la toate viciile, și totuși să-ți fie greu să renunți la tine însuți. Wittgenstein are în însemnările postume una despre cum se simte nevoit să înceapă să dărâme „edificiul trufiei sale” și cum asta i se pare o sarcină înspăimântătoare. Stoicismul e, într-un fel, o modalitate de a aduce abnegația până la limitele ei logice, pentru a lăsa în urmă și acest ultim lucru care te mai face să te opui naturii. Felul cel mai des în care se gândesc oamenii la ei înșiși, atunci ca și acum, era trupescul, pe care filozofii de bine îl echivalau cu animalicul. Asta e o idee cu o lungă istorie în lumea antică: Sallustius își începe scurta lui istorie despre conspirația lui Catilina observând că li se cuvine oamenilor nu să asculte de corpus, pe care-l avem în comun cu animalele, ci de animus, pe care-l avem în comun cu zeii.
Epictet se plasează chiar în centrul acestei tradiții de gândire, în care o atenție foarte mare dată planului material este înțeleasă ca o îndepărtare de elementul cel mai sacru al naturii noastre, care se întâmplă să fie spiritul. Știm povestea asta și din creștinism, unde separația dintre suflet și trup a devenit dogmatică. Primii teologi creștini erau și ei conștienți de asemănările dintre ei și stoici.
Ce ne apropie de divinitate este abilitatea noastră rațională și ce ne asigură în ultimă instanță pacea este tot ea: în lumina analizei raționale, putem să înțelegem ce anume stă în puterea noastră și ce nu. Ce stă mereu în puterea noastră este ce vrem și ce credem despre lume – acesta e primul lucru care se poate schimba și adesea nefericirea noastră este rezultatul faptului că n-am reușit să pricepem că lucrurile pe care le vrem de la lume nu sunt lucruri care stau în puterea noastră. La fel, dacă lucrul de care mă tem nu-mi aparține, teama mea n-o să-l schimbe și e inutilă. Filozoful – care este trăitorul model al vieții umane – diferă de alți oameni prin aceea că el caută în primul rând cauzele propriei neliniști în sine. Și, de fapt, această analiză de sine stringentă e secretul autocontrolului. Mi se poate lua, în ultimă instanță, totul, dar nu și ce cred despre ce mi se întâmplă, iar ăsta este secretul libertății mele fundamentale.
Modelul prin excelență aici este Socrate și viața lui e invocată în orice situație ca exemplu de urmat: Socrate nu se enerva, nu exagera, urmărea adevărul, nu se temea de moarte etc. Ca el, n-ar trebui să ne atașăm prea mult de cele ale vieții: „nici de tovarăș, nici de loc, nici de gimnaziu, dar nici de propriul trup”. Esența noastră e în altă parte, iar viața doar intervalul scurt la capătul căruia ne așteaptă zeul. Cât timp îl parcurgem, ce se întâmplă în afara voinței noastre nu poate fi rău. „Dacă cineva moare, asta nu e în puterea mea și nu reprezintă ceva rău”, zice într-un loc.
Nu mi-e foarte clar ce se mai poate face azi cu o asemenea filozofie a pasivității strategice. Ea este, pe de o parte, prea teologică (cel puțin la Epictet), și pe de alta, prea severă. Oameni fără mândrie, fără resentiment, fără temeri, fără să-și piardă capul când le mor copiii sau când mor ei înșiși – de unde să-i scoți? Astăzi înțelegem mai bine firescul psihic al tristeții în fața morții, înțelegem chiar și necesitatea ei ca pe o etapă în evoluția normală a devenirii noastre. De altfel, Epictet era perfect conștient că stoicismul e mai degrabă un exercițiu din mers spre o destinație intangibilă. Pe undeva pe la jumătatea cărții cere: „Arătați-mi un stoic”, și spune că ce i se arată de obicei sunt „mii care rostesc discursuri stoice”. Nu poți deveni cu adevărat lipsit de pasiuni. Poți cel mult să ai principii și să te lași condus de ele și aceste principii pot fi alese cu grijă. Visului acestuia al despărțirii de corporalitatea manifestă, cu dorințele și aversiunile ei, nu i s-a scris încă istoria, dar ar fi una foarte interesantă. Ar fi și o istorie a eșecului, în ultimă instanță.
Cei care nu sunt interesați de istoria culturală vor trece mai greu prin volumul ăsta, unde Conversațiile sunt centrale, dar și lungi, cazuiste, diverse, repetitive; probabil că Manualul va rămâne, și după traducere, poarta de intrare cea mai ușoară în gândirea lui Epictet, tot așa cum Marc Aureliu rămâne poarta de intrare cea mai firească în stoicismul roman: e mai nobil în exprimare, mai subtil, mai bine pregătit retoric, mai confesiv. Metaforele brutale ale lui Epictet (vorbește des despre sânge, vomă, muci, excrement) nu prea reușesc să mai iasă din pagină cu vechea lor forță persuasivă, poate și pentru că lucrurile pe care ni le spune au fost repetate în istoria noastră culturală până la greață.
Țin însă minte unde eram când am citit prima oară Marc Aureliu, acum vreo 17 ani – țin minte, în mod straniu, și cum m-am simțit. Două lucruri m-au uimit atunci: primul era că-și începea cartea cu mulțumirile; nu erau genul de mulțumiri strategice, pe care le pun azi universitarii ca o înșiruire de nume în fruntea cărților, ci o listă amplă a tuturor lucrurilor pentru care împăratul era recunoscător. Unul din ele era că învățătorul său, un anume Rusticus, îi dăduse să citească Epictet. Dar poate cea mai interesantă era asta, pentru care mulțumea zeilor: „faptul că nu am progresat prea mult în studiul retoricii, al poeziei și al altor materii, în care probabil m-aș fi cufundat adânc, dacă mi-aș fi dat seama că înaintez cu ușurință. [...] și nici nu mi-am irosit timpul analizând texte scrise sau rezolvând silogisme sau ocupându-mă de fenomenele cerești”. Știm din dialogurile platoniciene că a-ți recunoaște ignoranța e filozofic, dar să recunoști că ignoranța e voită și să fii recunoscător că viața, că zeii înșiși te-au ținut departe de aprofundarea artelor frumoase, asta era ceva cu totul nou și a rămas cu mine de-atunci. Marc Aureliu a învățat, evident, suficientă retorică cât să scrie mai bine decât Epictet – care de altfel n-a scris nimic – și e poate o mărturie a măreției filozofiei antice că ultimii ei doi mari stoici au fost unul sclav și altul împăratul lumii, și că cel din urmă îl admira pe cel dintâi.
Imagine principală preluată de la Pexeles.
