Carte / Muzician

Enescu. Caiete de repetiții

de Dan Coman

Publicat pe 10 septembrie 2019

Editura Polirom va lansa în curând colecția „Biografii romanțate - Viețile personalităților culturale de ieri, povestite de scriitorii de azi”, un proiect editorial ce cuprinde romane biografice despre viețile unor sculptori, pictori, compozitori, cântăreți, dramaturgi, poeți, prozatori, povestea fiecăruia dintre ei fiind (re)spusă de scriitori români contemporani.

Primele trei volume din colecție sunt „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă, „Caragiale. Scrisoarea pierdută”, de Bogdan-Alexandru Stănescu, și „Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman. Sunt în pregătire încă două cărți, una despre Maria Tănase, de Simona Antonescu, și una despre Eugen Ionescu, semnată de Liliana Corobca.

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din „Enescu. Caiete de repetiții”. Dan Coman (n.1975) a debutat cu volumul de poezie „anul cîrtiţei galbene” (Timpul, 2003), urmat de „ghinga”(Vinea, 2005), „Dicţionarul Mara” (Cartier, 2009) şi „Insectarul Coman” (Charmides, 2017; Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural, Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori). În 2004, a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Opera Prima, şi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de proză „Irezistibil” (Cartea Românească, 2010), „Parohia” (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), „Căsnicie” (Polirom, 2015, 2016) şi „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Polirom, 2019). 

*

Cînd, însoțindu-l pe tatăl său de-a lungul satului, întîlnea alți copii, George stătea deoparte, privindu-i doar cu coada ochiului, făcînd cu vîrful papucului cercuri mărunte în praful adunat din belșug pe drum, răspunzînd scurt și foarte repede oricărei întrebări, evitînd apropierile – un copil mîndru și arogant, cum ziceau gurile rele ale satului, un băiat de moșier cu privirea pătrunzătoare și cu hainele mereu curate, de parcă ar fi ieșit direct din gazetă.

Singura lui grijă a fost să nu uite caietul galben la Liveni.

Găsea deja cuvinte întregi pe care le recunoștea, chiar dacă încă urmărea cu degetul literele și, din cînd în cînd, silabisea.

La 3 ani, frica de viespi a fost depășită de frica de coropișnițe. Cele mai urîte ființe care-au existat vreodată, cum zicea taică-său, tăindu-le-n două cu sapa, aruncîndu-le la marginea cîmpului. Dar în miezul pămîntului trăiesc sumedenie de alte ființe minunate, a zis maică-sa. Ca peste tot altundeva în lume. Nimic nu există fără rost. Nu există lucru pe lumea asta care să nu aibă locul său, dat de bunul Dumnezeu, în veci fie slava sa. Dar tu să nu te joci prin grajduri, să nu bei apă direct din fîntînă, să nu ieși de unul singur prin sat. Biserica din Cracalia era mai mare și avea mai multe icoane, dar corul nu cînta la fel de frumos, iar vocea tatălui nu se mai auzea decît rar deasupra celorlalte voci. Au fost primele dăți în care splendoarea pricesnelor a fost umbrită de sunetele nefiresc de subțiri ale femeilor, care păreau că se jeluiesc, nu cîntă. Muzica îi ajungea în continuare la inimă, dar mai nou mintea avea mereu cîte ceva de comentat.

Ieșea împreună cu părinții la tîrgurile din zonă, ținîndu-și mama de mînă, încîntat de atmosfera de sărbătoare, de fumul dens care plutea pe deasupra tarabelor, de zgomotele care se strecurau cu repeziciune prin toate cotloanele, de culorile pestrițe ale hainelor și de nenumăratele obiecte înșirate de-a lungul și de-a latul drumului. Tatăl său se oprea la fiecare doi pași, salutînd, vorbind cu nenumărați oameni care-și ridicau pălăriile în fața lui, gesticulînd abundent și rîzînd cu poftă, mereu la un pas în fața lor, deschizîndu-le drumul, ghidînd, conducîndu-i prin micile labirinturi, dilatînd timpul petrecut acolo, hotărînd brusc momentul întoarcerii acasă, făcînd o analiză minuțioasă a zilei, un fel de hartă în care fixa oameni și pe care desfășura, pragmatic, sensul întîmplărilor.

La un astfel de tîrg, într-o superbă zi de vară, în timp ce tatăl și mama lui, așezați la o masă lungă, mîncau și povesteau cu niște necunoscuți, băiatul a auzit primele sunete ale unui instrument necunoscut. Veneau de undeva din spatele său, dinspre capătul tîrgului, unde, așezați pe o movilă acoperită cu iarbă uscată, cîțiva țigani se pregăteau de cîntat – fără să mai stea pe gînduri, uimit de noutatea sunetelor, copilul s-a strecurat prin mulțime și s-a postat în fața lor. Curios taraf, s-a gîndit, nu mai văzuse niciodată așa ceva. A simțit mîinile mamei sale pe umeri, dar nu s-a întors. Țiganul care cînta la nai dăduse startul, urmat imediat de ceilalți trei la viori, un mustăcios la contrabas și un băiat înalt și slab, aplecat parcă prea mult deasupra țambalului, folosind bețele cu o rapiditate uimitoare, strigînd și bătînd din picioare, sărind de pe scaun cînd în stînga, cînd în dreapta, modificînd întruna ritmurile, obligînd viorile să-l urmeze, acoperind cînd sunetele naiului, cînd ritmurile înfundate ale contrabasului – băiatul era încîntat de combinația aceea neașteptată, de sunetele care se rostogoleau cu viteză, lovindu-se cap în cap, căzînd mereu în picioare, explodînd unele după altele. A stat nemișcat acolo, cu gura căscată, și ar mai fi stat dacă nu ar fi auzit vocea tatălui său, e timpul să mergem, și nu ar fi simţit mîna mamei luîndu-i mîna, trăgîndu-l ușor afară din mulțime, întorcînd capul abia cînd sunetele țambalului, ale contrabasului și ale naiului s-au oprit, lăsînd loc viorilor, coarde ciupite cu degetul în rîsetele mulțumite ale celor adunați acolo, într‑una din cele mai fericite zile din viața lui.

Nu s-a putut gîndi la nimic altceva.

Nu și-ar fi închipuit că există o asemenea posibilitate, combinația aceea stranie de instrumente – i-ar fi plăcut să aibă măcar un nai, deși țambalul aproape că îl hipnotizase, ba nu, viorile, ah, de-ar avea o vioară numai a lui! Amintirea ritmului nu-l lăsa să închidă ochii. Era trecut de miezul nopții și încă nu dormea. Se întorcea mereu de pe-o parte pe alta, reluînd aceeași imagine, visînd și zîmbind.

A dormit, ca niciodată, pînă tîrziu, spre prînz, vegheat de maică-sa, care, îngrijorată din această pricină, își tot așeza palma pe fruntea lui, agitîndu-se la capătul patului, aplecîndu-se pînă foarte aproape de fața băiatului, ascultîndu-i respirația, încercînd să facă zgomot, orice, numai să vadă ce e cu el, să știe că e bine – și băiatul era cum nu se poate mai bine. A mîncat cu poftă la micul dejun, s-a jucat în curte, a desenat în creion instrumente muzicale și cîteva din acele forme ciudate, aproape fără contur, pe care el, pentru sine, le numea muzică. Apoi a cotrobăit prin sertare pînă a găsit un ghem de ață albă, pe care și l-a îndesat în buzunar, strecurîndu-se în livadă – unde, după o foarte atentă cercetare, a găsit două bețe subțiri și relativ drepte și o bucată de șindrilă care aducea cu forma unei viori. S-a ascuns în spatele unui arbust și a început să lucreze. I-a luat mult pînă a reușit să întindă ața de la un capăt la altul al lemnului, repetînd mișcarea de cinci ori, înnodînd cu putere capetele, rupînd mai apoi o creangă subțire dintr-un măr, jupuind-o de coajă cu dinții și unghiile și folosind-o drept arcuș. Bețele de țambal le lovea cît putea de repede de o buturugă, sărind cînd în dreapta, cînd în stînga, repetînd mișcările tînărului țigan – naiul îl imita folosindu-și degetele, fluierînd ușor pe deasupra lor, apoi lua vioara și, așezîndu-și un picior pe buturugă, cînta aplecînd ușor capul, strîngînd sub bărbie bucata de lemn care-i zgîria pielea. Taraful său folosea exact metodele tarafului de țigani din mintea sa – unul după altul, instrumentele intrau în scenă și preluau ritmurile, intensificîndu-le. Totul suna impecabil în acea primă reprezentație pe care băiatul o dădea în fața unui mușuroi de furnici și a unei sperietori de ciori uzate de timp.

A fost singura dată cînd mama lui l-a plesnit.

Îl căutase în curte, intrase în camera unde desena, l-a strigat de pe pridvor. A ieșit în drum, l-a mai strigat de cîteva ori, a revenit în casă, a căutat în camera din spate, în cea din față, a deschis ferestrele, a dat un alt ocol curții, a ieșit iar în drum, tot mai speriată, aproape alergînd – prima dată spre moară, apoi spre biserică, întrebînd pe la porți dacă îi văzuse cineva copilul, Cocuță al meu, ziceți că nu l-ați văzut? Dumnezeule, unde ești, George, mamă?

Două palme peste fund cînd, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, l-a găsit în cele din urmă în livadă, la umbra arbustului, radiind de fericire – după ce l-a plesnit, i-a cerut explicații, dar el, încăpățînat și mîndru ca taică-său, a refuzat să scoată vreo vorbă.

Foto main: Yusuf Karsh.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK