Pe TikTok lumea îți arată cinci semne că ai ADHD, OCD, borderline, anxietate sau depresie. O groază de guru îți promit că au găsit calea spre eliberare emoțională și o poți debloca și tu dacă cumperi acel curs de wellness la 100 lei sau dacă mergi într-un retreat scump, ambalat drept o experiență către tine și sufletul tău. Cu fiecare scroll găsești câte un mic ghid pentru a-i înțelege pe ceilalți sau, invers, cineva îți vinde un mic ghid pentru asta. Ce rămâne cu noi din toată această comercializare a limbajului psihoterapeutic?
Dacă ne-am uita la termenii terapeutici pe care-i folosim cu toții, ai zice că în sfârșit am ajuns să ne înțelegem pe deplin propriile emoții și pe ale celor din jur. Avem un termen pentru momentele în care ne gândim obsesiv la un crush: limerence. Vorbim despre tipuri de atașament la primul date. Zilele libere au devenit self-care. Știm când ne dă cineva gaslight sau ghost. Putem să impunem limite în relații sau să le respectăm pe ale celor din jur. Ne recunoaștem triggerele (și ale noastre și ale celorlalți). Ne diagnosticăm, dar îi diagnosticăm și pe alții.
Mă întorceam de la o petrecere cu un fost prieten. Nu ne văzusem de câteva luni și eram deja despărțiți de mai bine de jumătate de an. Însă, în tot acest timp, eu nu scăpasem de o întrebare care uneori mă ținea cu capul în telefon ore-n șir. Așa că, în spatele unui șofer de Bolt, la patru dimineața, am tras aer în piept și am scos cele două cuvinte pe gură:
„Ești narcisist?”
Întrebarea mea a apărut după ce am scrollat prin sute de clipuri pe TikTok după despărțire. Mă simțeam de parcă algoritmul avea un radar care-i spunea că am inima frântă și știa exact ce conținut să-mi pompeze ca să mă simt înțeleasă.
„Ce? De unde vine întrebarea asta? Nu”, a răspuns confuz fostul meu partener. Problema era că eu deja citisem o grămadă despre toate reacțiile posibile ale oamenilor narcisici, așa că nu prea avea șanse să îl cred. Până la urmă, bifa toate criteriile închipuite în capul meu – nu era atent la sentimentele mele, deci nu era nici empatic, mă trata cu aroganță și, în unele momente, îmi invalida sentimentele –, iar negarea era tipică pentru un narcisist, așa ziceau toți oamenii din telefonul meu.
****
Terapia a devenit mult mai populară în ultimii ani, prin intermediul cărților de self-help, al podcasturilor sau conținutului de pe social media. În alte țări a crescut și numărul oamenilor care merg la terapie vs. cei care iau medicație psihiatrică.Numărul românilor care ajung la psiholog, în schimb, este în continuare destul de mic. Doar 11% dintre respondenții la un studiu realizat în 2022 au apelat la servicii de psihoterapie. Mai multe motive stau la baza acestui lucru: stigmatizarea tulburărilor mintale, dar și lipsa unei infrastructuri instituționale. În țară există un psihiatru la 10.000 de locuitori și 0,38 centre de sănătate mintală la 100.000 de locuitori, potrivit Digi24.
Pe lângă asta, pentru o bună parte din populație serviciile de terapie sunt inaccesibile din cauza motivelor financiare. O ședință de terapie în România costă aproximativ 350 lei, potrivit celui mai nou raport publicat de Eurofund, agenția europeană focusată pe îmbunătățirea condițiilor de muncă ale angajaților, și Eurostat. Rezultatele studiului arată că, în cazul unelor state, costul mai multor ședințe de terapie pe lună poate să ajungă să coste pe lună cât un salariu minim pe economie.
Limbajul terapeutic, therapy talk, pop psychology sau psychobabble funcționează uneori exact așa. Ne liniștește pentru că ne face să credem că am ajuns în sfârșit să fim „iluminați emoțional” și că puzzle-urile umane din jurul nostru – sau chiar din noi înșine – sunt mai ușor de descifrat.
Tot procesul ăsta confuzant m-a făcut să-mi pun și mai multe întrebări. De ce am ajuns atât de prinsă în vortexul conținutului self-help de pe social media? Ce anume din therapy talk îmi producea atât de multă alinare și de ce? Ce lucruri bune și mai puțin bune ne aduce limbajul terapeutic? Am început să vorbesc cu psihoterapeuți, antropologi care au studiat fenomenul self-help, dar și cu psihologi care postează conținut online, ca să înțeleg care-i faza cu obsesia noastră de a împrumuta, uneori inexact, din jargonul psihoterapiei și care e contextul în care apare acest therapy talk. După ani întregi în care am devorat cărți de dezvoltare personală, ore de terapie și conținut de pop psychology, eram curioasă să văd în ce fel ne apropie acest limbaj, dar și cum ne desparte. Și, cel mai important, cum am putea să fim mai conștienți de felul în care îl folosim.
„Sunt triggered”
Darius are 25 de ani și a terminat facultatea de psihologie, iar acum este psiholog clinician și psihoterapeut în formare. Când aude de therapy talk se gândește instant la termeni în engleză sau la faptul că multe persoane aruncă cu diagnostice în stânga și-n dreapta, de tipul „e autist” sau „e narcisist”. Crede că e foarte bine să aducem în discuție sănătatea mintală, dar și că toți acești termeni ar trebui văzuți mai degrabă ca instrumente, pe care trebuie să învățăm să le folosim.
„De exemplu, unele persoane vin la terapie cu teorii și concepte preluate de pe reels sau internet sau pe care le-au citit și încearcă să-și confirme ceea ce au înțeles”, continuă Darius. „Multe persoane vin și spun: «Ok, sunt depressed», dar nu au vocabularul sau educația psihologică necesară să exprime ce simt. Nu merg mai departe de expresii precum «sunt depressed» sau «sunt triggered».”
De aceea, crede el, în terapie ar trebui ca psihologul să clarifice ce înțelege persoana printr-un cuvânt sau în ce situații îl folosește. E foarte bine că știm acești termeni, dar pentru a putea să ne înțelegem sentimentele și emoțiile e nevoie de un vocabular mai extins. De fapt, în psihologie, îmi explică Darius, specialiștii tind să evite utilizarea etichetelor, atunci când este posibil, și folosesc diagnosticele mai mult pentru a comunica cu psihiatrii sau în contexte administrative, cum ar fi evaluările clinice sau documentele oficiale.
Tânărul observă că cei din jurul lui folosesc mult termeni legați de anumite tulburări precum „narcisist”, „autist” sau „anxios”, dar și concepte ca „a invalida sentimentele cuiva”. Își amintește că un prieten i-a spus că se aștepta ca părinții lui să-i vorbească mai asertiv în anumite contexte. Darius îi știa contextul: venea dintr-o familie cu opt frați, în care tatăl terminase șapte clase, iar mama cinci. Așa că l-a întrebat „Ok, dar te aștepți să știe ce înseamnă vorbitul asertiv sau să aibă timp să discute despre acest concept?”. Răspunsul prietenului a fost: „Mă invalidează siguranța cu care vorbești”. Darius a abandonat discuția, pentru că simte că i se opresc gândurile când conversațiile alunecă în zona asta. Își amintește că multe dintre discuțiile cu colegii de la facultatea de psihologie sunau așa – cam ca un concurs de patologizare.
Darius crede că termenii din limbajul terapeutic pot fi utili pentru o persoană familiarizată cu conceptele psihologice, însă pentru cei cu anumite stereotipuri legate de psihologi, psihiatri sau tulburări psihice, aceste etichete pot ajunge să facă mai mult rău decât bine. „Mulți oameni nu știu că majoritatea trăsăturilor psihologice există pe un spectru și că, dacă ne uităm atent, fiecare dintre noi are câte ceva din diferite tipuri de comportamente sau mecanisme. De aceea cred că impactul acestui limbaj depinde foarte mult de persoană: de caracterul ei, de nivelul de educație în domeniu și de contextul în care sunt folosiți acești termeni”.
Într-un fel, îmi spune Darius râzând, totul se reduce la mema aia cu „cea mai rea persoană pe care o cunoști este acum la terapie și i se spune că e ok să fie egoistă”. Conceptul de weaponizing therapy face referire exact la acest lucru: când folosești termenii învățați în terapie ca să controlezi, patologizezi sau să faci pe altcineva de rușine, sub pretextul grijii față de cealaltă persoană.
Cât timp vorbeam despre asta, mi-am amintit de momentul alegerilor prezidențiale din 2025, când George Simion l-a numit pe Nicușor Dan „autist”. Darius a adus în discuție cumva reversul acelei situații – când Elon Musk a făcut salutul nazist, iar comentatorii de pe internet au decis că are „autism”, ca să-i scuze gestul.
„Asta arată cum a ajuns termenul de «autism» în discuția publică. Pe de o parte, poate părea validant pentru cineva, pentru că până la urmă discutăm în sfârșit despre asta, dar, pe de altă parte, e foarte stigmatizant. Dacă cineva are autism, nu înseamnă automat că va face astfel de gesturi extreme sau că se comportă greșit”, continuă Darius.
Therapy talk și suferința umană
Alexandra are 25 de ani, este profesoară de engleză, iar atunci când am scris pe Instagram că aș vrea să discut cu oamenii despre therapy talk, a fost prima care mi-a răspuns. Crede că termenii din pop psychology se bucură de recunoaștere tocmai pentru că au în spate un soi de autoritate culturală. „Ei devin populari pe internet pentru persoane care vor să descrie situații dureroase din viața de zi cu zi și să le dea o tentă de patologizare. De unde cred eu că vine asta, de fapt, este din nevoia oamenilor de a simți că, din punct de vedere moral și etic, ei nu au făcut nimic greșit”.
Tânăra mi-a povestit de câteva momente în care a observat elemente din limbajul terapeutic în discuțiile cu cei din jur. Un astfel de episod a apărut, la fel ca în cazul meu, după o experiență romantică ce a marcat-o mai tare. La 19 ani, după o relație disfuncțională din mai multe puncte de vedere, a început să vadă din ce în ce mai mult conținut online despre abuzul narcisic.
„Am avut discuții cu mai multe persoane din cercul meu și spuneam: «Uite, are trăsătura asta și trăsătura asta. Sunt sigură că are ceva, o tulburare de personalitate narcisică»”, continuă Alexandra. În timp, și-a dat seama că nu avea competențele necesare pentru a putea să diagnosticheze pe cineva, așa că a evitat să mai facă asta. „Doar pentru că cineva s-a purtat într-un anumit fel cu mine nu înseamnă că este vorba despre o tulburare de personalitate.” Când privește înapoi își dă seama că partenerului ei din adolescență îi era greu să înțeleagă prin ce trece ea, la fel cum ei îi era dificil să traseze limite sau să spună că o deranjează anumite lucruri din comportamentul lui. Crede că episodul a avut legătură cu dificultatea adolescenților de a se gândi la cum se simt cei apropiați.
Tânăra a observat limbajul terapeutic folosit și în discuții cu prietenii, chiar și în certuri obișnuite sau minore. Crede că oamenii îl folosesc din ce în ce mai des tocmai pentru a invoca acea autoritate a terapiei în conversație, pentru că li se pare insuficient să spună pur și simplu „Mă deranjează acest lucru” sau „Mă simt rănit”, așa că le e mai ușor să zică: „Nu poți să te cerți cu mine pentru că această chestie vine din terapie și eu am dreptate și așa mi-a zis terapeuta mea”.
„A devenit cumva cea mai facilă metodă de a explica anumite lucruri care sunt, de fapt, vulnerabilități foarte obișnuite. Sunt vulnerabil, sufăr. Cred că oamenilor le este foarte greu să spună: «Sufăr. Cineva mi-a rănit sentimentele»”, explică Alexandra. „Să fie vulnerabili în felul ăsta. Și atunci recurg la genul ăsta de atacuri. Pentru că, până la urmă, ele atacă destul de mult umanitatea cuiva. Mesajul, de multe ori, este că există ceva fundamental greșit în felul în care tu relaționezi.” Multe tulburări de personalitate vin la pachet cu multă stigmă, deci e foarte ușor ca diagnosticarea și folosirea limbajului terapeutic să devină și un atac la umanitatea cuiva.
Alexandra face referire la tot conținutul pompat de platforme precum TikTok, YouTube sau Instagram, care adună milioane de vizualizări la clipuri de multe ori stigmatizante, despre o anumită tulburare de personalitate. De exemplu, pentru că tot am vorbit despre termenul „narcisist”, hashtagul #narcissism adună 630,8 milioane de postări pe TikTok. Primul clip, care are 11 milioane de vizualizări, este de la Emma Paige, gazda podcastului Too Much, care explică că modalitatea preferată a unui narcisist de a manipula este de a scoate în evidență doar reacțiile tale la un anumit subiect, nu și pe ale lor. Chestia e că ea nu e nici psiholog, nici psihoterapeută, nu are studii în domeniu, ci oferă aceste sfaturi ca și cum ar veni „de la o soră mai mare” – însă vorbește cu certitudinea unui specialist.
Conținutul în română urmează, bineînțeles, trendul mai mare, așa că au apărut rapid și la noi persoane care îți spun „cum să recunoști un narcisist” sau care vorbesc despre diagnosticul lor și îți indică apoi semnele după care poți să depistezi acele trăsături și la tine. Ramona Olaru, asistentă la Neatza cu Răzvan și Dani, vorbește într-un clip preluat din discuția cu ea și Radu Țibulcă, gazda podcastului Vin de-o poveste, despre cum „narcisistul îți fură toată strălucirea”. Clipul a adunat rapid 10.000 de aprecieri și sute de mii de vizualizări.
Podcasturi precum cel al lui Jorge, Radu Țibulcă sau Bursucu’ sunt construite, de fapt, fix pe formula asta: un invitat, de cele mai multe ori influencer sau persoană mondenă, vine și își dă cu părerea pe absolut orice subiect, ajunge să vorbească despre „traume”, relații și folosește termeni din terapie de parcă ar fi specialist. Uneori sunt invitați psihoterapeuți fără diplomă sau hărțuitori, cum ar fi Cristian Andrei, medicul anchetat pentru practicarea psihoterapiei fără drept timp de decenii, documentat de jurnaliștii de la PressOne. Invitații generează discuții, iar gazda podcastului adună vizualizări și câștigă bani în schimbul acestei expuneri.
„Această popularizare a termenilor din terapie aduce cu sine diluție conceptuală, riscul de ștergere a nuanțelor, suprasimplificare, riscul de a consolida o altă versiune a stigmatizării sau, la antipod, temeiuri absolute de delimitare ideologică. Granița dintre beneficiu și problematic se șterge atunci când acest limbaj e pe deplin decontextualizat”, ne-a explicat Sever Gulea, psihiatru în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia și la clinica Balance Mind.
Voiam să aflu cum ar trebui să folosim limbajul terapeutic în afara cabinetului de terapie sau dacă există vreun mod potrivit de a-l utiliza. Sever Gulea spune că nu există un kit cu instrucțiuni de folosire a acestor termeni, nici chiar în interiorul cabinetului de psihiatrie. Din experiența sa, medicii sunt tot mai des puși în încurcătură când pacienții le calcă pragul cabinetului cu un diagnostic la care au ajuns după mai multe scroll-uri pe social media.
„De exemplu, pacientul poate spune: am făcut o psihoză pentru că totul mi se părea ireal sau am intrat în depresie după ce prietena s-a despărțit de mine. Senzația de irealitate poate fi asociată unor stări psihotice, dar și unor fenomene de derealizare/depersonalizare care nu sunt psihotice, așa cum tristețea și plânsul pot fi expresia unor manifestări depresive, dar și expresia unei reacții acute la stres sau a unui doliu”, continuă medicul psihiatru. De aceea, în contextul exemplelor de mai sus, în cabinet el ar încerca să pună mai multe întrebări de clarificare pentru a înțelege cum a trăit pacientul un anumit fenomen. Limbajul terapeutic capătă sens doar în momentul în care este contextualizat și după ce medicul analizează cu mare atenție experiența pacientului din diferite situații.
Prin urmare, el crede că limbajul terapeutic ar trebui să fie folosit cu prudență chiar și în cabinet, iar specialiștii să fie atenți dacă acești termeni aduc înțelegere sau ajung să genereze și mai multă anxietate și tensiune pentru pacient. Grija cu care folosim limbajul terapeutic are legătură cu riscurile care apar atunci când oamenii își pun singuri etichete psihologice. Unul dintre cele mai frecvente, continuă psihiatrul, „este neînțelegerea și/sau supramedicalizarea dificultăților și vulnerabilității inerente unei etape de viață sau a unui profil de personalitate.” Dacă ajungi să crezi că ai ADHD după câteva postări de TikTok, e foarte posibil ca acest lucru fie să-ți crească nivelul de anxietate, fie să te facă să îți construiești identitatea în jurul acelor caracteristici. După ce preiei acea etichetă, e posibil să cauți acele trăsături sau momente din viața ta care să-ți demonstreze fix ceea ce gândești. „Nu în ultimul rând, s-ar putea să crezi că și remediile sau strategiile propuse în social media sunt potrivite pentru tine și să te expui unor eforturi de schimbare care să nu-ți fie de fapt de ajutor.”
Preluarea acestor etichete, crede psihiatrul, ajunge să creeze efecte în două extreme: unul de pasivizare și acceptare prin identificare, iar celălalt de activare prin confirmare și solicitare de tratament preferențial. În primul caz, e posibil ca persoana să ajungă să spună „așa sunt eu, am borderline și asta explică toate comportamentele mele”, iar în cel de-al doilea: „am ADHD și am dreptul la medicație cu stimulente și la comportamente adaptate și particularizate din partea celorlalți”.
„Tindem să spunem despre ceilalți că sunt toxici, narcisici, psihopați și să reducem persoana la o serie de atribute caricaturale. Orice fel de etichetare ratează miza asigurării unui climat care să încurajeze comunicarea”, explică Sever Gulea. „În al doilea rând, etichetele și patologizarea relațiilor modifică disponibilitatea oamenilor de a mai petrece timp și de a se înțelege reciproc (anumite trăsături, comportamente devin red flags care ne încurajează să dăm la o parte un potențial sau actual partener) și creează un climat al suspiciunii constante, setând și standarde relaționale nerealiste.”
Partea bună a limbajului terapeutic este că ne ajută să vorbim mai bine despre noi și emoțiile noastre, însă psihiatrul crede că putem face asta și fără să abuzăm de acești termeni tehnici. „De exemplu, în loc să spunem: eu am borderline și mă supăr repede pentru că am teamă de abandon, putem spune: am o personalitate mai instabilă emoțional, am momente când trăiesc emoții foarte intense și atunci am nevoie de la tine să mă ajuți în acest fel.” Atunci când folosim limbajul terapeutic în relație cu alții, ar fi bine să pornim de la comportamentele lor care ne supără, nu să etichetăm automat persoana.
Totuși, cum s-a strecurat limbajul terapeutic în cultura populară și ce legătură are cu industria de self-help?
Munca și terapia
Termeni precum „isterie”, „copil interior” sau „represiune” sunt legați de apariția psihanalizei și, implicit, de fondatorul acestei școli de gândire, Sigmund Freud. Antropologa Elena Trifan, care a studiat fenomenul self-help și cum își propune să ne facă fericiți, explică cum, pe vremea lui Freud, psihanaliza era un lux destinat burgheziei sau acelor oameni care aveau timpul și banii necesari pentru introspecție. Terapia s-a extins și a ajuns la mai multă lume odată cu transformările muncii și ale economiei. Industrii precum HR-ul, publicitatea sau cele creative au dus la realități actuale, în care angajații nu doar execută sarcini, ci trebuie să învețe și să-și gestioneze corespunzător emoțiile, timpul și relațiile.
Terapia a devenit populară mai ales după anii ‘70, în paralel cu ascensiunea neoliberalismului, care pune accent pe responsabilitatea individuală, explică Trifan. „Aceasta este percepută inițial ca o practică eliberatoare, o cale spre auto-descoperire și autenticitate. Cu toate acestea, pe măsură ce discursul terapeutic se generalizează, el devine un instrument al sistemului capitalist, menit nu să ajute oamenii să-și «găsească adevăratul sine», ci să îi facă mai eficienți și mai funcționali în raport cu cerințele pieței muncii.”.
În lucrarea „Self-help, Therapeutic Industries and Neoliberalism”, cercetătoarea Heidi Rimke explică același lucru și analizează cum creșterea dramatică a industriei de self-help semnalează și extinderea unei hegemonii terapeutice, care a colonizat atât sfera publică, cât și pe cea privată. Ea menționează și conceptul de „privire terapeutică” care funcționează sau se activează în multiple forme și contexte, cum ar fi chestionarele de diagnostic online, meme-urile care circulă pe internet, videoclipurile de pe YouTube sau clipurile de pe TikTok, cărțile despre sănătate și frumusețe scrise de celebrități, seminariile de o săptămână, chestionarele din revistele de modă sau experimentarea cu practici de vindecare sau spirituale estice, indigene sau „alternative”.
Fenomenul self-help și cel al folosirii limbajului terapeutic sunt legate unul de celălalt, însă există diferențe care merită aduse în discuție. Self-help face referire la tot ceea ce tu poți să faci pe cont propriu ca să-ți îmbunătățești starea mintală. Una dintre principalele probleme cu self-help-ul este faptul că mizează pe generalități, nu pătrunde foarte adânc în probleme complexe și nu include intervenția unui specialist. Preluarea limbajului terapeutic de către unele persoane neavizate a contribuit la explozia industriei de self-help, pentru că au apărut o groază de așa-numiți „gurus” sau persoane din online care își câștigă legitimitatea și în consecință și existența folosindu-se de acest limbaj.
Psihologia pop s-a transformat în ultimii 10-15 ani în ceea ce numim astăzi „self-help” sau „dezvoltare personală”. Dacă inițial terapia se adresa doar celor care treceau printr-o criză, acum ea se adresează tuturor prin intermediul acestor resurse self-help, care pot să vină sub formă de cărți, podcasturi, cursuri, aplicații. „Indiferent de sănătatea mintală a individului, el este presat să caute mereu «cea mai bună variantă a sa». Acest imperativ al îmbunătățirii continue nu este întâmplător: într-o societate bazată pe competiție, nu este suficient să fii «bine» – trebuie să fii cel mai bun, să ai o viață optimizată, o carieră de succes, relații perfecte”, explică Elena Trifan.
Problema, continuă cercetătoarea, apare atunci când dezvoltarea personală duce la hiperindividualizare. Solidaritatea socială este erodată, relațiile sunt văzute în termeni de „toxicități” și „limite personale”, iar orice formă de suferință este patologizată și pusă doar pe umerii individului.
ChatGPT îți dă reasigurări
Dacă până acum câțiva ani limbajul terapeutic se limita la comentarii pe TikTok, Instagram, Facebook, Quora sau X, acum, odată cu democratizarea accesului la chatboți, acesta face parte din realitatea tuturor celor care folosesc, de exemplu, ChatGPT. Mi-am dat seamă că, într-adevăr, fiecare simplă interacțiune pe care o aveam cu ChatGPT – cum ar fi să-mi indice cele mai bune cartiere de locuit în București –, se transforma într-o conversație emoțională despre mine și sentimentele mele.
Pe Reddit chiar există un thread în care oamenii se plâng că GPT-5.2, cel mai recent update al chatbotului, forțează limbajul terapeutic în fiecare conversație. „Aș vrea să știu de ce am nevoie de limbaj terapeutic atunci când am întrebat cum să fac repotting unei plante de interior?”, întreabă un user. Altul răspunde: „Exact, jumătate din dăți îmi spune că «nu îți imaginezi lucruri». Bineînțeles că nu, știu asta deja”, răspunde altul.
„Mi se pare că ChatGPT folosește fix același limbaj, foarte apropiat de modul ăsta de a vorbi super «procesat», foarte corect emoțional”, explică Ilinca Urse, creatoare de conținut care vorbește în online despre subiecte politice, tehnologie și trenduri. „Cred că modelul a învățat din felul în care vorbim deja pe internet și a amplificat acest tip de limbaj terapeutic.”
Până la urmă, ChatGPT este un produs ca oricare altul, destinat să ne facă pe plac și să aprobe orice i-ai spune. „De exemplu”, continuă Ilinca, „dacă îi zici: «Ok, am omorât pe cineva», îți va răspunde într-un limbaj de genul: «First, breathe — you’re removing a toxic person out of your life» sau «ți-ai impus niște limite».” Pe lângă asta, au existat și cazuri mai grave, în care interacțiunile cu chatboți au dus inclusiv la psihoză sau suicid. În final, creatoarea de conținut crede că asta este și problema principală a limbajului terapeutic: faptul că îți validează aproape orice acțiune, chiar și lucruri care, de fapt, nu sunt neapărat ok sau nu ar trebui aplaudate automat. Nu tot ce faci reprezintă o impunere de limite, mai ales când vine vorba să-ți ajuți apropiații într-un anumit moment.
Ilinca a folosit și ea limbaj terapeutic cu prietenii sau în relații, însă a ajuns să o zgârie pe creier, mai ales atunci când este ascuns după masca „impunerii de limite”, care însă într-un final duce doar la hiper individualism: „Totuși, realitatea este că o comunitate se construiește prin aceste mici momente de disconfort, cum ar fi să-ți duci prietenul la aeroport, chiar dacă ai prefera să faci altceva. (...) Așa funcționează: ajuți omul de lângă tine, faceți lucruri unul pentru celălalt și construiți o comunitate. La rândul lor, ei te vor ajuta când vei avea nevoie de ceva, chiar dacă nu le va fi confortabil sau nu se va potrivi perfect cu programul lor.”
Într-unul dintre video eseurile ei, Ilinca a vorbit despre conceptul de eficiență extremă, în care absolut tot ce facem ajunge să fie măsurat în funcție de cât de optim și eficient este. Practic, explică ea, atunci când ne gândim la o cină cu prietenii, de exemplu, acesta este cel mai îndepărtat lucru de ideea de eficiență sau optimizare. „O cină cu prietenii nu se încadrează în programul tău perfect, nu respectă toate tabieturile tale și nu se potrivește cu un stil de viață «super to the point».” Creatoarea de conținut crede că e posibil ca aceste limite foarte stricte și excesive să ducă la mai multă izolare, pentru că poți să ajungi să nu mai vrei să faci nimic social, tocmai fiindcă nu se încadrează în acel standard de eficiență.
Concluzia la care am ajuns, după discuția cu Ilinca și toți cei cu care vorbisem până aici, a fost că ar trebui să fim mult mai atenți la cum folosim limbajul terapeutic. În interiorul meu, simțeam că fiecare dintre noi se săturase de cuvintele din terapie folosite în exces pe social media sau în realitate. Totuși, în mine încă exista un conflict foarte mare, pentru că în timpul documentării fusesem și la terapie și la psihiatru, unde nu mai știam cum să mă comport sau dacă folosesc termenii corect. Cât timp eram în cabinetul psihiatrei și vorbeam despre anxietate, parcă mi-au rulat în cap toate dățile în care acest discurs terapeutic m-a scos din vreun hău emoțional. Nu voiam să-l demonizez complet și mi se părea că, în ultima perioadă, fix asta făcusem. Îmi era greu apoi să disting între dățile în care e bine să-l folosești și cele în care nu. Și poate fix asta-i problema, mă gândeam – pe lângă toate cele numite mai sus –, că și atunci când îl folosim îl vedem tot așa: ca pe un mecanism de alb sau negru.
Sfaturi, însă niciodată nesolicitate
Așa că întâlnirea cu Alex a venit la fix. Are 31 de ani, iar de zece face terapie și mi-a spus râzând că uneori prietenii îl numesc „terapeutul grupului”. Pe la 16 ani și-a găsit refugiu în cărțile de specialitate, pentru că în sfârșit înțelegea niște lucruri care până atunci fuseseră confuze. Pentru el, limbajul terapeutic s-a strecurat în relațiile cu prietenii sub formă de sfaturi sau reacții la comportamentele lor. Îl percepe ca pe o formă de ajutor care vine la pachet cu prietenia, însă spune că e important să nu ajungi să faci asta cu oricine, nesolicitat.
Nu îndrăznește să dea sfaturi persoanelor pe care nu le cunoaște, fiindcă simte că ar risca să-și proiecteze experiențele asupra lor, fără să le asculte pe deplin. Chiar dacă o anumită situație îi amintește de ceva prin care a trecut el, din contextul persoanei din fața sa poate să reiasă ceva complet diferit. „Iar când vine vorba de persoane apropiate, nu intervin tot timpul, doar dacă mi se cere părerea. Altfel nu dau sfaturi, pentru că aș fi puțin intruziv.”
Se amuză când aude că mulți oameni din jurul lui folosesc termeni din terapie greșit, așa că le atrage atenția. Cu toate că uneori i se pare amuzant, crede că poate să devină problematic atunci când cineva folosește teorii și termenii preluați unu la unu de pe TikTok, fără o bază în realitate.
Când începem să vorbim despre ce conținut îi apare pe TikTok, Alexandru râde în timp ce răspunde. Algoritmul s-a prins rapid că e interesat de psihologie, așa că i-a creat perfect pagina de For You. Dar și el s-a prins de schemele aplicației, așa că acum împarte conținutul din sfera terapiei și self-help-ului în trei categorii mari: persoane neavizate care încearcă să explice altora din experiența lor, persoane specializate – cum ar fi psihologi sau psihiatri –, care dau mai departe ceea ce știu și, în final, persoanele care văd terapia ca pe un soi de practică de wellness și promovează retreaturi și experiențe.
„Ajung să transforme ideea de terapie într-un fel de experiență de relaxare. Doar că terapia în sine nu este neapărat asta. Poate avea etape în care nu simți presiunea sau schimbarea la fel de intens, dar, în general, este ceva ce trebuie lucrat. Stai cu emoția, lucrezi cu sentimentele, cu mintea, cu blocajele. Nu aș încadra terapia în zona de relaxare”, explică Alexandru ce îl deranjează la cea de-a treia categorie de creatori.
Când Alexandru își amintește cât de diferite erau lucrurile atunci când a început el să meargă la terapie sau la psihiatru, se simte, totuși, optimist față de felul în care limbajul terapeutic se integrează în viețile noastre:
„Vreau să apreciez progresul social, în sensul că nu mai reprezintă o stigmă să mergi la psiholog, cum era în anul în care a trebuit eu să încep terapia. Îmi aduc aminte că cineva m-a întrebat dacă sunt nebun. Asta era reacția clasică atunci când spuneai că mergi la psihiatru. Mă bucur că oamenii sunt mai deschiși acum.”
„Nu tot ce nu îmi place la un partener devine automat red flag”
Ana Popa este psihologă și creează și conținut online. A început să posteze prin 2024, însă de prin 2025 vorbește doar despre dependențe. E un subiect cu care a lucrat mai mult într-o perioadă și despre care a simțit că are nevoie de mai multă atenție. Într-un clip de la începutul lunii ianuarie, Ana răspunde unei postări de la clinica.independent, care se autodefinește drept un loc pentru tratarea adicțiilor. În postare, un fost dependent spune că „cele mai narcisiste persoane sunt dependenții de droguri”. Psihologa clarifică diferența între „egoist” și „narcisist”, explicând că nu orice dependent este narcisist și că cele două nu sunt legate.
Ana Popa a făcut acel clip pentru că i se par foarte periculoase conținuturile care diagnostichează. „Diagnosticarea este făcută de un psihiatru, iar evaluarea de către un psiholog, într-un cadru specific. Eu, de exemplu, cunosc multe lucruri despre viața persoanei din fața mea înainte să formulez un diagnostic. În schimb, în conținutul online, nu ai cum să cunoști contextul de viață al cuiva în două minute, cât durează un clip.”
Eram curioasă de ce tot mai mulți terapeuți sau psihologi aleg să facă conținut online, iar Ana mi-a explicat că este foarte dificil după facultate să găsești un job și că zona de content îi permite unui proaspăt absolvent să pătrundă o lume ermetică, în care e greu să intri fără conexiuni deja formate. Mulți dintre clienții ei actuali au descoperit-o pe Instagram. Psihologa spune că vede atât părți bune, cât și rele în asta.
Pe de-o parte, este bine că există acest conținut creat de oameni specializați. Cât era ea studentă, acest tip de interacțiune cu alți oameni din profesie lipsea, pe când acum simte că domeniul e mai transparent, inclusiv cu problemele pe care poți să le întâmpini ca psiholog, despre care mulți vorbesc online. Crede că limbajul terapeutic este bun pentru că ne ajută să ne înțelegem mai bine emoțiile. Problema apare atunci când un psiholog prezintă în online strategii pentru situații particulare dificile. Nu obișnuiește să ofere recomandări online, iar atunci când o face vorbește mai degrabă despre lucruri generale. Primește mesaje de la oameni care o întreabă cum să reacționeze într-o anumită situație, însă mereu le spune că în lipsa uneia sau a mai multor ședințe de consiliere nu le poate oferi un răspuns. „Mă gândesc dinainte dacă se pot aplica majorității oamenilor, iar dacă răspunsul este nu, prefer să nu spun nimic. Aici apare și problema mea: un sfat nu este universal valabil”, continuă psihologa. „Ce funcționează pentru mine s-ar putea să nu funcționeze pentru altcineva și, în unele cazuri, poate chiar să facă mai mult rău.”
În același timp, și Ana a observat că unii termeni din psihoterapie sunt folosiți greșit. Într-un clip văzut recent pe TikTok, de exemplu, cineva înșiruia o listă de red flags la un bărbat. Doar că nu erau red flags, ci mai degrabă preferințe personale aliniate cu standardele actuale de frumusețe, sociale sau de statut.
„Nu tot ce nu îmi place la un partener devine automat red flag. Faptul că cineva e scund nu e red flag. Acel red flag ar trebui să fie un semnal sau mai multe că relația va implica un anumit grad de toxicitate și violență de orice fel”, continuă Ana.
Ana a mai întâlnit și oameni care vin la psiholog cu un diagnostic luat de pe internet. Nu îi învinovățește pe cei care caută astfel de conținut online, pentru că i se pare de înțeles să vrei să deslușești lucrurile prin care treci. Crede doar că mai multă lume ar trebui să știe cum să verifice informația sau, mai specific, dacă persoana la care se uită pe ecranul telefonului este sau nu specialist. În sensul ăsta, există Registrul Unic al Psihologilor din România pe site-ul Colegiul Psihologilor. Registrul conține lista cu psihologii care au atestat de liberă practică și formele în care își desfășoară activitatea (cabinet individual, societate civilă profesională, șamd).
Ana a și învățat multe lucruri de la clienții ei care citesc online sau ascultă podcasturi despre psihologie, așa că e de părere că sunt și lucruri bune la întreaga discuție despre therapy talk, pe care ar trebui să le subliniem: ne poate ajuta să vorbim despre emoțiile noastre, să fim conștienți de existența anumitor tulburări de personalitate și, poate chiar dacă nu știm toate simptomele, să fim deschiși să ascultăm și să învățăm cum îi afectează pe oamenii din jurul nostru. Uneori, putem astfel ajunge să vorbim mai deschis despre lucrurile care ne deranjează. De altfel, cam asta a fost concluzia la care au ajuns toți oamenii cu care am vorbit despre limbajul terapeutic.
Acum, la mai bine de un an de la episodul cu fostul meu prieten, care încă mă face să mă cutremur de rușine, mi-am dat seama că eram atât de absorbită în tot conținutul de tip self-help pe care-l vedeam în online, încât nu mai puteam să văd limpede realitatea. Era ca și cum trăiam într-o bulă, în care cineva îmi dicta exact cum să interpretez fiecare gest al cuiva, fiecare cuvânt, fiecare interacțiune. Iar, la schimb, lucrul ăsta îmi aducea multă alinare. De fapt, dacă analizez acum fosta mea relație, era clar că amândoi voiam lucruri diferite unul de la altul, că priveam relațiile amoroase în moduri diametral opuse și am realizat că, până la urmă, cineva poate să fie nasol față de tine fără să fie narcisist.
În ceea ce privește felul în care folosim limbajul terapeutic, cred că încă îmi e greu să zic unde mă situez în discuția asta. Îmi e clar că unii termeni au fost amplificați de social media până în punctul în care nu mai au deloc aceeași însemnătate, cum ar fi „narcisist”, care a ajuns să definească deja orice bărbat crescut după modelul masculin din patriarhat, dacă te uiți la clipurile de pe TikTok, și nu mai face referire la tulburarea de personalitate din cabinetul de psihiatrie. În același timp, nu cred că aș putea să condamn pe cineva care spune că se simte traumatizat, anxios sau depresiv în perioada asta. Am trecut printr-o pandemie, asistăm prin telefoanele noastre la războiul din Ucraina, genocidul din Gaza, ascensiunea fascismului și a inteligenței artificiale, măsuri de austeritate și multă singurătate, cauzată în parte și de ecrane, iar toate lucrurile astea ajung să se răsfrângă și asupra sănătății noastre mintale.
Limbajul nu e singura problemă, ci și modul dihotomic în care ajunge să fie aplicat. Recunosc că e posibil să fiu mai atentă decât eram înainte la limbajul terapeutic și să mă zgârie pe urechi mai tare decât o făcea în urmă cu șase ani. Însă cred în continuare că o experiență bună la terapie e o rotiță importantă din mecanismul care ne poate ajuta să funcționăm într-o lume oribilă. Bineînțeles, nu singură, ci ajutată de sistemele în care operează, altfel… e posibil să ajungă tot o luptă pe care o ducem în zadar singuri cu noi înșine.