La mijlocul săptămânii care tocmai a trecut, Fabrica de Pensule din Cluj a primit Premiul pentru Rezistență în Cultură la Gala AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Într-un context în care majoritatea artiștilor, lucrătorilor culturali și organizațiilor fac eforturi să supraviețuiască, rezistența, invariabil posibilă datorită unui volum uriaș, dar invizibil de muncă, trebuie să fie măcar premiată, dacă nu poate fi depășită ca mod de lucru.
Iar Fabrica de Pensule e unul dintre cele mai importante exemple de spații & colective din România, care au reușit nu doar să rămână în picioare mai bine de zece ani și să-și reinventeze modul de funcționare, ci și să genereze constant conținut cultural valoros. Deschisă la începutul lui 2009 într-un fost spațiu industrial, ca o rețea de ateliere, spații de lucru, galerii și săli de spectacol, Fabrica a devenit, fără dubiu, cel mai important nod independent din viața culturală a Clujului și unul dintre cele mai importante din România. A organizat și găzduit sute de expoziții, festivaluri, dezbateri, proiecții și evenimente-hibrid, mutând centrul la periferia orașului și oferind publicului un dialog cu artele radical diferit de cel pe care-l poate avea, de regulă, în instituțiile tradiționale de cultură din România.
Cu toate astea, rezistența întârzie să deschidă drumul spre stabilitate. La sfârșitul anului trecut, Federația Fabrica de Pensule a hotărât să părăsească locul pe care chiar ea l-a pus pe harta artelor și să-și redefinească modul de funcționare. Cel mai probabil, în spațiile unde a funcționat la un moment dat cea mai mare fabrică de pensule din România și unde apoi au creat unii dintre cei mai relevanți artiști de la noi, se vor deschide cât de curând birouri de IT.
I-am invitat pe Miki Braniște, președintele Federației Fabrica de Pensule, și pe artistul Mihai Iepure-Gorski, membru în Consiliul Director al Federației, să răspundă la câteva întrebări. Am vrut să înțelegem mai bine ce înseamnă acest moment nu doar pentru Fabrică, ci și pentru oricine încearcă să pună umărul la cultura independentă din România zilelor noastre.
Care ar fi cele mai importante lucruri cu care crezi că Fabrica de Pensule a contribuit până acum la viața și diversitatea culturală din orașul și, prin extensie, din întreg spațiul în care a funcționat?
Mihai Iepure- Gorski: Mă gândesc că această contribuție poate fi cel mai bine evaluată din exterior și e posibil să fie nevoie de mai mult timp pentru o privire exactă. Ar fi bine să vorbească alții de ceea ce a făcut proiectul acesta. În plus, din interior, am impresia că fiecare dintre noi vede altceva. Pentru fiecare au fost alte lucruri mai importante decât altele și avem cu toții propria noastră Fabrică. Un lucru comun, însă, în mintea tuturor, poate cu mici excepții, sau fără excepție, de fapt, este că în această Fabrică proprie mie este loc destul și pentru ceilalți. Ea nu este a mea, este a noastră. Aș spune că poate cel mai solid lucru reușit de acest complex este tocmai asta, că a făcut posibil faptul de a exista împreună. Acest noi pe care îl rostim atât de natural aici, mai puțin natural poate acum când lucrurile s-au fragmentat semnificativ, însă și așa, nu s-a pierdut. Sentimentul apartenenței e important. Și cred că asta s-a dezvoltat în pofida intereselor private și/sau personale care au existat întotdeauna.
Care e evenimentul / proiectul la care tu, personal, ții cel mai mult din istoria de până acum a Fabricii de Pensule?
Mihai Iepure- Gorski: 2019 a fost un an al trecerii, de la etapa de spațiu-gazdă la funcționarea ca platformă-program-comunitate, ca urmare a unui proces complex ce s-a desfășurat în ultimii patru ani, de fapt. Acesta a fost ultimul an de existență în spațiul fostei fabrici (de pensule), de această dată cu spațiile de proiecte și cele câteva ateliere de artiști rămase aici, împinse în clădirile anexe de proiectul de dezvoltare imobiliară. Cu această situație în fundal, organizația a fost nevoită să se transforme și să caute să dezvolte strategii, dar și forme noi de existență. Am căutat să înțelegem ce suntem, dar și ce e în jur. Și am înțeles că ceea ce avem aici nu este unic, ci face parte dintr-un efort comun desfășurat și în alte locuri/localități și că e important să arătăm asta, că nu suntem singuri. Expoziția Privirea colectivă – mostre din ceva care ne privește pe toți, cu tot ce s-a desfășurat concomitent în luna octombrie în cadrul programului aniversar, sunt lucruri notabile.
Povestiți-ne pe scurt despre contextul în care s-a închis Fabrica de Pensule, cel puțin în forma în care îl știam - cum s-a ajuns la decizia asta?
Miki Braniște: Proiectul nostru nu s-a închis, ci caută să se stabilizeze într-o nouă formă de existență, care ia în considerare nevoile noastre în noul context economic din Cluj și din țară. Avem trei proiecte noi care se vor desfășura în 2020-2021. Însă, da, forma cunoscută publicului e deja un trecut. De ce am plecat? La sfârșitul anului 2018, am primit propunerea din partea administratorului Perom S.A. (proprietara clădirii e o societate pe acțiuni) să reînnoim contractul pentru cinci ani (la fel ca și primul contract semnat în 2009). Însă trebuia să eliberăm etajul I, urmând ca noi să ocupăm spațiile disponibile de la parter și o parte din curte cu anexe (mai mult de 1000 m2, suficient pentru nevoile de atunci). Mutarea necesita lucrări de amenajare importante pentru care ne-am înțeles că vom împărți costurile. Aceasta ofertă s-a dovedit în scurt timp o momeală menită să avanseze lucrările pentru amenajarea clădirii, ca să poată găzdui viitorii clienți, inclusiv la etajul unde eram noi.
Adminstratorul întârzia semnarea contractului sub diverse pretexte, iar lucrările de amenajare nu mai începeau. Era clar că planul pentru sărbătorirea celor zece ani de activitate trebuia transformat în funcție de situația actuală. Practic, aniversarea noastră sărbătorește un trecut recent care nu mai poate coabita cu prezentul Clujului. La începuturile existenței Fabricii de Pensule, orașul era în era lui post-industrială, cu multe spații în așteptare. Azi, după punerea în scenă a orașului creativ, bazat pe dinamizarea vieții prin prezența industiilor creative, în principal IT și servicii derivate, toate spațiile post-industriale sunt ocupate de dezvoltatori imobiliari, marii beneficiari ai politicilor locale de regenerare urbană. Aceștia pregătesc reconversii de clădiri pentru a adăposti noii industriași, creativii, singurii care își pot permite să plătească peste 10 euro/m2 doar pentru chirie. Da, nu avem de ce să plătim 10 euro/m2 ca să rămânem acolo. Acest lucru ar fi însemnat să contribuim la îmbogățirea proprietarilor care acaparează fondul imobiliar al orașului, cât și schimbarea profilului nostru, care ne-ar fi obligat să lucrăm în logica culturii ca sursă de venit, nu ca factor de dezvoltare socială. Din tot acest tablou al schimbărilor orașului pare că lipsește un personaj foarte important: Primăria Cluj-Napoca, depășită de propriile politici urbane.
Ce formulă ați găsit sau căutați pentru ca Fabrica de Pensule să funcționeze în viitor?
Mihai Iepure- Gorski: În mod evident, ne-am dematerializat. Vom supraviețui dacă înțelegem ce ne leagă dincolo de spațiul comun fizic; dacă vom înțelege comunitatea și vom învăța să lucrăm cu ea în forma noua, fluidizată. Vom persista de acum încolo în spații împrumutate de la alții cu care avem lucruri în comun. Asta încercăm să facem acum. Citez dintr-o formulă notată în textul unui proiect pe care îl vom înscena la anul: Fabrica de Pensule continuă să activeze ca „spațiu” de artă contemporană, înțeles de această dată în sensul larg: renunțând la spațiul propriu delimitat fizic, organizația privește scena de artă locală ca pe o platformă comună, compusă din rețeaua vastă a organizațiilor cu aceleași interese în care comunitatea, rețelizată, activată în funcție de și pe perioada proiectelor desfășurate.
În ultimii (mulți) ani au existat numeroase exemple de spații de artă&idei care au adunat în jurul lor comunități solide, dar care s-au tot închis și transformat. Ce amprente crezi că lasă efemeritatea asta a spațiilor în viața culturală a orașelor și în felul în care lucrează artiștii? Ar fi ceva de făcut pentru a schimba pattern-ul ăsta pe viitor sau rămâne doar reziliența?
Miki Braniște: Amprenta efemerității? Lasă o mare iluzie și apoi o mare deziluzie.
Efemeritatea e cadrul general în care lucrăm și pentru asta e important să înțelegem că munca noastră de actori culturali și artiști se desfășoară într-un peisaj mai larg, care are o influență foarte puternică asupra noastră. Vorbeam cu un prieten că ne îndreptăm inclusiv în cultură spre ceea ce se numește gig economy. Dar noi suntem deja de multă vreme în acest tip de funcționare, adică pe termen scurt, cu contracte de colaborare temporare. În cadrul acesta de muncă mi se pare că flexibilitatea este un termen abuzat, care de fapt arată lipsa de angajament a celor care oferă job-uri, banii pentru proiecte etc. Proiectele par să fie gândite să rezolve probleme punctuale (avem acces la finanțări anuale cu implementare de 6-8 luni), iar gândirea pe termen mediu a devenit un lux. Gândirea de tip proiect încurajează acțiuni punctuale, care nu lasă loc pentru construcții solide care să dureze în timp.
În acest peisaj al efemerului, al dez-angajării, noi dorim să construim comunități solide, spații independente care să performeze ca instituții, dar fără ca baza pe care lucrăm să fie asigurată (infrastructura și financiară). Și da, o perioadă e posibil să faci asta, pentru că ți se pare un lucru foarte important și, în plus, mai găsești și alți oameni care cred în asta. Rețetele de success - dacă e să folosesc acest termen care nu îmi place – pentru existența spațiilor de artă nevoite azi să-și părăsească locul în România, au fost cele care, pe lângă un program artistic bun, au presupus foarte multă muncă, de cele mai multe ori voluntară și până la epuizare. Pe scurt, în opinia mea, cheia succesului despre care vorbim la Fabrica de Pensule are la bază asumarea auto-exploatării unora dintre membri, în folosul comunității, suprapusă cu evenimente excepționale. Fără oamenii aceia, am fi fost un grup de locatari într-un spațiu comun, pentru că era mai ieftin să împarți cheltuielile. Aceste aspecte nu au prea interesat presa în general. Parcă ar fi fost un dat ca oamenii aceia să fie împreună. Nu, cineva a muncit pentru ca ei să fie împreună. Imaginea externă a Fabricii de Pensule reprodusă de presă era concentrată doar pe succesul artistic al câtorva dintre colegii noștrii dragi (de menționat că erau exclusiv bărbați). Însă țesutul social al acestui spațiu de artă a fost rodul unei munci invizibile, inclusiv emoțională, realizată în mare parte de femei. Dacă stăm să ne gândim că majoritatea inițiativelor durează în jur de trei ani, privind mai atent povestea Fabricii și a ce a realizat ea în zece ani, putem spune că a marcat istoria artei independente din România.
Ce e de făcut ? Cred că doar sectorul cultural nu poate schimba singur nimic. Primul lucru e să înțelegem cadrele muncii noastre și limitele ei în sistemul capitalist. Arta și cultura oglindesc sistemul în care lucrăm, atât prin formă, cât și prin conținut. E nevoie să înțelegem la ce opunem rezistență căci de multe ori nu e clar.
Ce spune numele acestui premiu - pentru Rezistență în cultură - despre contextul în care lucrează artiștii & managerii culturali din România și de ce e o treabă complicată rezistența în contextul ăsta?
Miki Braniște: Îmi permit să dau din casă: în vară, când pregăteam un eveniment de dezbateri cu ocazia împlinirii a zece ani de Fabrica de Pensule, ne gândeam ce nume să-i dăm. Una din colege a spus hide the pain (ascunde durerea), ca o sinteză a muncii pe care am făcut-o în ultimii ani, după ce entuziasmul s-a întâlnit cu realitatea. Acest adevăr crunt a avut o dimensiune cathartică în echipă. Însă, evident, alegerea titlului a fost alta, un pic mai atrăgătoare pentru public. Da, e vorba de multă muncă în sectorul nostru, iar publicul vede doar partea de sus a iceberg-ului, cea frumoasă și ludică. Sub ea, însă, este vorba de multă seriozitate și îndârjire ca să faci față la toate problemele care apar, pentru că în domeniul cultural sunt foarte multe coordonate care se schimbă mereu și e nevoie de flexibilitate maximă ca să poți duce la bun sfârșit un proiect. Lucrăm cu oameni, iar acest fapt implică și foarte multă muncă emoțională pe lângă slalomul între finanțări parțiale, deconturi foarte complexe, dorința de stabilitate. Despre munca emoțională nu se vorbește deloc în sector. Despre plata sub nivelul studiilor și sub nivelul salariului mediu pe economie mai auzi vorbind, dar imediat e adăugată o replică clasică: întotdeauna artiștii au murit de foame și iată cum se bagatelizează o problemă importantă.
Las mai jos ce a scris István Szakáts (artist & contributor cultural al Fabricii de Pensule, n.r.) pentru Gala AFCN:
Este important să ne reamintim că sutele de expoziții, spectacole, ateliere, dezbateri și variile proiecte, succesul și stabilitatea premiate azi înseamnă, de fapt, zece ani neîntrerupți de „transformări instituționale” - care, în realitatea trăită a lucrătorilor Fabricii, au însemnat o muncă grea, de prea multe ori la limita autoexploatării. Credem că lumina reflectoarelor trebuie să cadă pe lucrătorul cultural, pe condițiile acestuia de lucru, între nesiguranța existențială și capturare. Ca un prim pas, trebuie să spunem: „Slavă mâinii de lucru!”
Foto main: Atelier de dans contemporan cu Andreea Novac, 2017, Fabrica de Pensule. Autor: Roland Váczi
