Un dialog necesar cu Amelia Bonea & Irina Nastasă-Matei, editorele Negotiating In/visibility (Negocierea in/vizibilității), un volum dedicat femeilor din inginerie, medicină și alte științe, ale căror contribuții importante au fost trecute cu vederea.
Cartea, care adună istorii din spații foarte diferite, din Asia, până în România, va fi lansată mâine, 4 noiembrie, de la ora 18, la Muzeul Național al Țăranului Român din București.
La jumătatea anilor ‘50, o tânără studioasă pleca din satul natal de lângă Craiova să facă Facultatea de Medicină la București. În inima ei, și-ar fi dorit să fie profesoară de franceză, regret cu care a rămas până la moarte, dar tatăl ei a decis altfel – să învețe o meserie care să aducă prestigiu și un venit stabil. Tânăra n-a avut un cuvânt de spus pentru că oricum era o șansă extraordinară că tatăl ei o alesese pe ea, o femeie, s-o trimită la studii, în condițiile în care mai avea doi frați. Era un efort financiar considerabil pentru familia care a trebuit să vândă din pământ. După facultate, a primit repartiție ca medic de țară, unde a rămas să lucreze până la finalul carierei, făcând naveta la București. Nu a fost ușor și această navetă a marcat-o. Însă povestea tinerei, a bunicii mele, este povestea multor femei din perioada comunistă, specialiste ale căror nume nu au rămas în istoria medicinei românești, dar care au contribuit semnificativ la calitatea vieții pacienților din sate altminteri fără multe posibilități.
Citind Negotiating In/visibility: Women, Science, Engineering and Medicine in the Twentieth Century volumul editat de Amelia Bonea și Irina Năstasă-Matei la Manchester University Press, mi-am adus aminte de bunica mea. Editoarele au adunat de pe mai multe continente istorii de viață ale unor femei care au activat în științe, inginerie și medicină (STEMM), în secolul XX. Sunt femei marginalizate și uitate de istoriile standard ale științei, dar care au adus contribuții semnificative. Orice femeie va putea să empatizeze și să se regăsească în aceste povești, indiferent de domeniul în care lucrează, deoarece provocările de care s-au lovit protagonistele cărții sunt universale: Se împacă o carieră cu familia? Ce te poate ajuta să treci peste obstacole? Și ce face diferența dintre succes și eșec?
Volumul este important mai ales prin felul în care autoarele/autorii capitolelor scriu despre subiect. Aceștia resping modelul standard și stereotip al istoriei științei unde contează celebritățile (cine a inventat X, cine a fost primul care a propus teoria Y). În schimb, cititorii sunt invitați în laboratoare din Cambridge-ul interbelic, în spitale de provincie din China maoistă, la conferințe internaționale sau în spațiul domestic, fie el din SUA sau India. Femeile și-au făcut singure loc în știință, cu parcursuri diferite în funcție de contextul social, economic și istoric, și acestea sunt poveștile lor. Volumul, publicat la o editură prestigioasă, nu arată doar că au existat numeroase femei care au adus contribuții în domeniile STEMM contrar miturilor propagate, dar exemplifică felurile diferite în care ele au reușit să-și împlinească într-un fel sau altul ambițiile profesionale. Unele și-au ajutat soții în cercetări, altele au reușit să înființeze spitale în Orientul Mijlociu pentru a studia boli tropicale, iar altele au adus contribuții la medicină prin prisma experienței cu propriii copii sau din spațiul domestic.
Negotiating in/Visibility: Women, Science, Engineering and Medicine in the Twentieth Century
Volumul m-a făcut să regândesc nu doar ceea ce înseamnă istoria științei, dar și ce rol au avut femeile, adesea uitate, în cercetare sau medicină. Pe rând, cartea poate fi citită ca un studiu de istorie alternativă a științei (în cheie feministă), ca un roman de aventuri sau ca o colecție de texte inspiraționale despre femei care au luptat să-și croiască un drum în pofida circumstanțelor care le-au limitat ambițiile profesionale.
Teoretic, deși știința este un domeniu al obiectivității, în realitate, cine ești și de unde vii poate face diferența între succes și eșec. Acum mai bine de 60 ani, criticul literar Júlia Szilágyi observa: „Presupusesem că nu voi lucra în calitate de femeie, ci ca o persoană pregătită în această profesie, ca cineva care are propriile opinii în acest domeniu și care avansează implicându-se în chestiuni culturale. Și totuși, am fost readusă brutal la realitate — eram femeie și nu-mi puteam permite să critic bărbații.”*
Aceste decalaje de gen sunt importante și pentru spațiul românesc. Un raport Eurostat publicat în 2022 arăta că România are sub 20.000 cercetători, dar una dintre cele mai mari ponderi de femei în cercetare din Europa – peste 45%. Mai ales în perioada comunistă, femeile au reprezentat o pondere semnificativă din numărul celor care lucrau în STEMM. Și cu toate acestea, contribuțiile lor au fost și sunt în mare parte pierdute în anonimat. Iar acest lucru nu are legătură cu calitatea contribuțiilor, cât cu raportul de putere din interiorul domeniilor respective.
Am stat de vorbă cu editoarele volumului Negotiating in/visibility, pentru a afla propriile lor experiențe și traiectorii în cercetare, ca „pelerine pline de curiozitate”, dar și care a fost procesul prin care au publicat această carte extraordinară și atât de necesară.
Amelia Bonea este istoric al științei, tehnologiei și media, și lector la Universitatea din Manchester, Marea Britanie. Interesele ei se axează pe Asia de sud-est, Imperiul Britanic și Japonia. A publicat articole și cărți, printre care și volumul The News of Empire: Telegraphy, Journalism, and the Politics of Reporting in Colonial India, c. 1830-1900 (Oxford University Press, 2016).
Irina Nastasă-Matei este istoric și politolog, specializată în rețele transnaționale de educație și schimburi științifice, în special în contextul regimurilor autoritare. Este conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și a publicat și volumul Educație, politică și propagandă. Studenții români în Germania nazistă (Școala Ardeleană/Eikon, 2016).
În viziunea voastră, ce rol joacă intersecționalitatea – genul, rasa, clasa socială – în accesul femeilor la recunoaștere și resurse în lumea științifică? Credeți că obstacolele întâmpinate de femei diferă semnificativ în funcție de mediul cultural sau geografic?
Amelia Bonea (AB) & Iirina Nastasă-Matei (IN-M): Unul dintre mesajele principale ale volumului este chiar acesta: în secolul al XX-lea, vizibilitatea femeilor în știință (și în istoria științei) a depins de interacțiunea mai multor factori. Printre aceștia putem aminti statutul etnic, social și migratoriu, starea civilă, vârsta, proveniența dintr-un mediu urban sau rural, apartenența la o anumită castă (în cazul Indiei). Pentru noi, ca editore, dar și pentru autoarele/autorii care au contribuit la volum, a fost important să înțelegem modul în care această configurație de factori a diferit în funcție de mediul geografic și perioada istorică analizată. De exemplu, Reinet Maasdorp, Lynn Margulis sau Clara Park, care au activat în Marea Britanie și în Statele Unite, s-au izbit de discriminarea sistemică și de stereotipurile de gen, dar au beneficiat de un statut privilegiat prin prisma apartenenței etnice. Maasdorp, originară din Africa de Sud, avea descendență europeană, ceea ce i-a facilitat accesul la educație într-un mod inaccesibil majorității femeilor africane din această țară. În India colonială și post-colonială, printre factorii care au influențat accesul femeilor la educație s-au numărat și identitatea religioasă și statutul de castă. Este important de menționat însă că pentru femeile indience din straturile de mijloc și de sus ale societății, educația devenise o necesitate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În anii 1880, Universitatea din Calcutta acorda deja diplome absolventelor, spre deosebire de Universitățile din Oxford și Cambridge, unde femeile vor mai avea de așteptat până în anii 1920 și 1940, respectiv. Mai aproape de casă, capitolul despre femeile doctore în școlile secundare din România după 1918 arată că ocuparea unei asemenea poziții era dificilă—în ciuda legii din 1928, care ar fi trebuit să le favorizeze—iar femeile doctore aparținând minorităților etnice întâmpinau obstacole și mai mari. Scopul nostru a fost să suprindem, după cum spune și J. Devika, „punctele de contact” din acest caleidoscop de experiențe, fără să le forțăm să corespundă unei singure narațiuni istorice.
Tema mobilității apare recurent în carte și mi s-a părut esențială pentru afirmarea femeilor în cariera științifică. Credeți că accesul la mobilitate este o condiție pentru vizibilitate? Privind și la biografiile voastre, pare că această dimensiune se reflectă și în propriul parcurs. Puteți sa ne povestiți puțin și despre cum propria biografie reflectă tema cărții?
IN-M: Mobilitatea este importantă pentru orice carieră științifică, atât a unei femei, cât și a unui bărbat. S-a scris mult despre importanța acesteia, despre modul în care ea contribuie la dezvoltarea unei cariere științifice și la obținerea prestigiului profesional. Volumul scoate mai degrabă în evidență provocările mobilității în cazul femeilor care își construiau o carieră științifică, și felul în care era nevoie ca ele să navigheze circumstanțe necunoscute bărbaților. Din cercetările mele anterioare, axate în mod special pe mobilitatea academică—studii despre studenții români în Germania nazistă sau despre bursele Humboldt și DAAD atât în perioada interbelică, cât și în timpul Războiului Rece—reiese clar că multe femei aplicau pentru aceste oportunități, îndeplineau toate condițiile pentru a le obține, dar erau respinse tocmai din cauza statutului lor de femei. Chiar și în cazurile în care obțineau o asemenea bursă, uneori renunțau la presiunea familiei, a profesorilor, în favoarea soțului, etc. Un asemenea caz a fost cel al Ștefaniei Cristescu, care a renunțat la bursa Humboldt în favoarea soțului ei, Anton Golopenția, la insistențele profesorului și mentorului celor doi, Dimitrie Gusti.
Ștefania Cristescu-Golopenția (1908-1978) a fost etnologă și filologă română. Și-a obținut diploma în sociologie la Sorbona (Franța) și a participat la campaniile monografice de teren ale lui Dimitrie Gusti în perioada 1929-1945. A publicat printre altele Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş) (1940).
Nu-mi imaginez cum se poate construi o carieră științifică în lipsa mobilității. Chiar și în cadrul unor regimuri totalitare precum cel comunist, unde mobilitatea era limitată, cercetarea științifică se făcea tot în relație cu o mobilitate a ideilor, cu literatură de specialitate procurată într-un fel sau altul din străinătate, cu colaborări științifice care ignorau granițele propriu-zise.
Eu am avut, într-adevăr, privilegiul de a studia în străinătate—mai ales în Austria și Germania, prin intermediul burselor Erasmus și DAAD—și apoi de a mă specializa constant prin intermediul unor stipendii (din nou DAAD, IKGS sau Gerda Henkel), precum și prin stagii de cercetare în diverse biblioteci și arhive din mai multe zone ale lumii.
AB: Întreaga mea carieră academică a fost construită pe mobilitate, geografică, intelectuală și lingvistică; nu am niciun fel de îndoială că asta se reflectă în cercetarea pe care o fac și cărțile pe care le scriu! Prima mea dragoste, în România, a fost matematica. Am locuit apoi 8 ani în Japonia, unde am absolvit facultatea și masteratul la Universitatea din Tokyo, ambele pe specializarea Studii Regionale Asiatice. După ce am obținut doctoratul în istorie modernă la Universitatea din Heidelberg, am lucrat 4 ani ca postdoctorandă la Universitatea din Oxford. Din 2023, sunt lectoră universitară în istoria globală a științei, tehnologiei și medicinei la Universitatea din Manchester. Probabil din acest motiv am fost mereu fascinată de „pelerinajele” femeilor de știință. Am împrumutat termenul acesta de la Savithri Preetha Nair, care scrie foarte frumos, în capitolul despre botanista indiancă E.K. Janaki Ammal, că Janaki a fost un „pelerin plin de curiozitate”: „mobilitatea era, pentru ea, nu doar un mod de a exista, ci și un mod de a crea cunoaștere”.
Din perspectiva unui istoric al științei, aș adăuga celor spuse de Irina mai sus că nu există știință și cunoaștere fără mobilitate, chiar și atunci când insistăm să vorbim despre științe „naționale” (de exemplu, „știință românească”, „știință japoneză” sau „știință germană”). Cunoașterea, ideile, publicațiile științifice, tehnica și tehnologiile circulă, chiar și atunci când mobilitatea actorilor istorici este limitată sau restricționată. Dominic Sachsenmaier a scris o carte cu un titlu sugestiv în acest sens pe care o recomand tuturor, Global Entanglements of a Man Who Never Traveled: A Seventeenth-Century Chinese Christian and His Conflicted Worlds.
Fără o imagine publică, carismatică sau recognoscibilă, poate un om de știință – mai ales o femeie – să aibă vizibilitate reală? Mi s-a părut interesant cazul României socialiste, unde în ciuda numărului mare de cercetătoare, puține au deținut prestigiu/autoritate reală sau sunt amintite în canoanele de specialitate.
IN-M: Imaginea publică și vizibilitatea ar trebui să fie consecințele unei cariere de succes în știință, nu invers. Din păcate, în cazul femeilor, lucrurile nu au stat mereu așa, iar creditul pentru descoperirile științifice l-au obținut directorii de laboratoare (bărbați) sau cercetătorii care se potriveau stereotipului omului de știință. Acesta e bazat pe eroism științific, așa cum îl descrie foarte bine Naomi Oreskes: cel care sacrifică totul de dragul științei, care se închide în turnul de fildeș pentru a oferi lumii prețioase descoperiri. Acest tip de om de știință eroic a fost mereu imaginat ca bărbat. Femeile erau, din perspectiva societății, incompatibile cu acest statut, din moment ce aveau obligații domestice, de creștere și îngrijire a familiei și a casei.
România nu a făcut excepție: deși beneficia de un număr relativ mare de femei în știință după al Doilea Război Mondial, ele ocupau de obicei poziții secundare în ierarhiile instituționale ale științei, iar contribuțiile lor erau fie atribuite unor oameni de știință bărbați, fie erau considerate ca având o importanță științifică redusă. Și în cazul comunicării publice a științei, o analiză a presei din România comunistă arată clar că poziția de autoritate științifică și medicală era ocupată aproape întotdeauna de bărbați, din moment ce articolele științifice și medicale fie erau semnate de bărbați, fie ii scoteau în evidență pe aceștia.
Lynn Margulis (1938- 2011) a fost o biologă interesată de importanța simbiozei în evoluția organismelor. Teoria ei, potrivit căreia mitocondriile sau cloroplastele au evoluat din bacterii independente, a fost respinsă de comunitatea științifică mulți ani, până când a fost confirmată de studii din genetică.
Clara Claiborne Park (1923-2010) a fost mamă, activistă și pionieră în înțelegerea autismului. A publicat The Siege: The First Eight Years of an Autistic Child (1967), lucrare bazată pe experiența personală de mamă a unui copil autist, încercând să înlăture stigmatul din epocă asociat părinților și copiilor cu autism.
Alexandrina Ungureanu, Xenia Ralef, Gudlea Ghelbruch, Eliza Ștefănescu, Victoria Vasiliu sunt doar câteva nume de medici sau absolvente ale Școlii de igienă care au încercat să obțină poziții ca medici în școli secundare în România interbelică.
Puteți să ne dați câte un exemplu preferat din carte, de femeie pe care știința a uitat-o pe nedrept?
AB: Nu am un exemplu preferat, toate mi s-au părut foarte interesante și am avut câte ceva de învățat din fiecare. De fapt, acesta a fost și mesajul cărții și motivul pentru care am dedicat destul de mult spațiu analizei literaturii de specialitate, pentru a scoate în evidență cât de pernicioase au fost astfel de ierarhii pentru istoria femeilor în știință. După cum știm, publicațiile în limba engleză, produse în spațiul anglo-american, se bucură de multă vreme de cea mai mare vizibilitate epistemică. În general, lucrările de genul acesta au preferat studiile de caz despre femei de știință din Europa de Vest și America de Nord, o situație destul de ironică, dacă luăm în considerare faptul că multe țări din America de Sud, fostul bloc comunist sau lumea arabă au, de fapt, un procent mai ridicat de femei în STEMM. Pentru mine, volumul este un îndemn la lectură care nu se oprește doar la studiile de caz despre regiuni pe care le cunoaștem sau studiem: dimpotrivă, sper ca fiecare cititoare/cititor să descopere un personaj istoric nou și o parte a lumii pe care nu o cunoșteau!
IN-M: Nici eu nu am un exemplu preferat, pentru că experiențele femeilor descrise în carte sunt foarte diferite. În plus, nu aș vrea și nici nu sunt în măsură să fac eu o ierarhizare a importanței muncii lor științifice, sau a nedreptăților pe care le-au trăit. Totuși, dacă am ocazia să aleg, aș vrea să atrag atenția asupra capitolelor 6 și 8. Ele aduc în prim-plan portrete colective ale unor femei care au fost și probabil vor rămâne anonime în istoria științei (dar sunt, pe cât posibil, numite în capitole), dar care au avut un rol real fie în educație, fie în ameliorarea stării de sănătate a unor femei, în contexte sociale și politice complexe. Mă refer la femeile doctore din școlile secundare din România imediat după Primul Război Mondial și la femeile doctore din China în timpul Marii Foamete din perioada lui Mao Zedong. Mi se par importante pentru că arată munca practică a femeilor în știință—aici, în medicină—o muncă considerată de obicei „neimportantă” și trecută cu vederea de istoria științei. Am ales aceste cazuri și pentru că se referă la arii geografice mai puțin abordate în lucrările de specialitate: România, în Europa de Est, și China, o țară asiatică.
Persoana intervievată în cadrul rubricii The Current Scene a oferit o descriere vie a ceea ce însemna practicarea medicinei de bază în mediul rural din China, în timpul foametei. „Am fost numită responsabilă a unui dispensar de prevenire a bolilor din comuna populară Tso-lien-chiao”, își amintea ea, „având patru asistenți sub conducerea mea.” Menționa că situația alimentară se înrăutățise în momentul sosirii sale, în octombrie 1960, și că nu exista niciun spital în zonă. Dispensarul ei se concentra pe folosirea unei combinații de medicină chineză și occidentală pentru tratarea prolapsului uterin, una dintre cele două așa-numite „boli ale femeilor” care au primit o atenție deosebită în timpul Marii Foamete din 1958–1962. Dispensarul era găzduit într-o clădire cu pereți de lut, care fusese anterior casa strămoșească a unei familii locale. „Când am preluat locul, am acoperit podeaua de cărămidă cu iarbă uscată și tulpini de grâu”, își amintea ea. „Le încurajam pe paciente să-și aducă așternuturile și să rămână la dispensar când era nevoie, chiar dacă asta însemna să-și aducă și bebelușii cu ele.”
(Fragment din capitolul 8 din Negotiating Invisibility, semnat de Kathryn Edgerton-Tarpley)
Rețelele de sprijin și mentorat între femei sunt din ce în ce mai vizibile azi, deși încă nu atât de extinse pe cât ar trebui. Credeți că aceste forme de solidaritate pot contracara structurile patriarhale din știință? Și cum arăta această solidaritate în trecut – dacă exista?
IN-M & AB: Colaborarea între femeile din știință și existența unor rețele și forme de asociere transnaționale sunt esențiale pentru promovarea, recunoașterea și crearea de oportunități profesionale pentru acestea. Aceasta este o evidență istorică, nu un fenomen recent, și aproape toate capitolele volumului ating acest subiect. În mod special capitolul 3 oferă un studiu de caz relevant despre relația atât profesională, cât și personală dintre cito-geneticienele Eileen W. Erlanson și E.K. Janaki Ammal, care le-a influențat decisiv carierele. De asemenea, capitolul 5 analizează activitatea Conferinței internaționale a femeilor în inginerie și știință (International Conference of Women Engineers and Scientists), organizație care a trecut dincolo de clivajul Est-Vest și a pus în discuție nu doar statul femeilor în știință, ci și teme precum activismul pentru pace. În mod ironic, însă, în 1985 premiul Nobel pentru Pace a ajuns tot la o organizație reprezentată de medici bărbați.
Virginia Woolf scria, acum aproape un secol, despre „o cameră doar a ei” – nevoia de spațiu și independență pentru ca o femeie să poată crea. Credeți că a existat o tensiune constantă între rolul profesional și cel domestic în viețile femeilor de știință? În carte, biografiile cercetătoarelor par să reflecte opțiuni foarte diverse.
AB: Cred că tensiunea a existat în majoritatea cazurilor, dar modul în care femeile au rezolvat-o (sau nu) a fost diferit. Contribuțiile din volum surprind extraordinar de bine această diversitate de experiențe. Mariko Ogawa discută exemplele lui Tada Urata și Hiro Ōhashi în Japonia de început de secol XX. Ambele au fost forțate de părinți să se căsătorească, cu consecințe diferite: Urata a dispărut în ziua nunții, la vârsta de 18 ani, iar Ōhashi nu a avut altă opțiune decât să-și întrerupă studiile și să se căsătorească la vârsta de 16 ani. Multe alte femei (în Japonia, dar și în India, de exemplu Janaki Ammal) au ales să rămână celibatare. Altele, ca și Eileen W. Erlanson, au contractat mai multe căsătorii, convinse fiind că doar mariajul este medicamentul care vindecă orice boală. Clara Park, pe de altă parte, a fost un exemplu clasic de soție care și-a urmat soțul și cariera lui academică (trailing spouse), în ciuda faptului că absolvise o instituție de educație prestigioasă (Radcliffe College) și își dorea să își construiască o carieră ca și profesoară de literatură engleză. Cercetarea din domeniul autismului a fost modul ei de a îmbina responsabilitățile de mamă cu aspirațiile academice pe care nu și-a le-a putut realiza. După cum punctăm și în introducere, toate aceste exemple demonstrează nu doar că femeile au fost prezente în știință, ci și cum și-au negociat circumstanțele, adesea foarte nefavorabile aspirațiilor lor.
Ce tipuri de surse alternative ați folosit pentru a reconstitui istoriile de viață ale femeilor uitate din știință (scrisori, jurnale, mărturii orale) și cât de valoroase sunt aceste materiale? Și ce fel de arhive v-au stat (vouă și autorilor) efectiv la dispoziție?
IN-M & AB: Din perspectiva surselor, volumul este foarte variat. Ne mândrim, în primul rând, cu faptul că au fost folosite surse din nu mai puțin de 8 limbi: cehă, chineză, engleză, greacă, hindi, japoneză, maghiară și română. Multe dintre acestea nu sunt prea des accesibile cercetătorilor din afară mediului lingvistic respectiv. Volumul confirmă, în fond, ceea ce studiile feministe și de istorie a femeilor au susținut de atâtea ori: pentru a reconstitui contribuția femeilor, trebuie să căutăm dincolo de sursele mainstream—documente oficiale de arhivă sau publicații foarte vizibile—și să privim mai cu atenție și spre alte canale de transmitere a informațiilor. Interviurile de istorie orală, de pildă, spun adesea o altă poveste decât narațiunile oficiale, iar fotografiile scot la lumină, într-un mod direct, dar de multe ori ignorat de istorici, o întreagă galerie de personaje—femei și bărbați—care au făcut parte din istoria științei, dar a căror nume nu au ajuns niciodată să figureze în relatările oficiale. În introducerea pe care am scris-o împreună scoatem în evidență faptul că prezența în arhivele științei nu a garantat vizibilitatea publică sau istoriografică a femeilor în secolul al XX-lea. În momentul de față chiar lucrez (AB) la un asemenea caz: o fotografie cu membrii laboratorului renumitului fizician Ernest Rutherford, făcută la Universitatea din Manchester în 1909. Margaret White Fishenden, singura femeie din imagine, este aproape necunoscută în istoria științei, în ciuda vizibilității evidente din arhivele fotografice. Acesta este, totuși, un caz fericit. De multe ori este aproape imposibil de identificat femeile de știință din fotografiile care s-au păstrat.
Ce impact credeți că va avea volumul asupra discursului academic sau public despre femei în știință?
IN-M & AB: Credem că principalul atu al cărții este acela că analizează împreună studii de caz din arii geografice care rareori sunt aduse împreună în cărțile de istoria științei și a femeilor. În felul acesta, sperăm să lărgim o discuție care în această parte de lume s-a axat mai ales pe experiența femeilor din Vestul Europei și Statele Unite. Volumul introduce de asemenea multă literatură pe tema femeilor în știință publicată în spațiul asiatic—în mod special China, India și Japonia—care contribuie la o epistemologie mai incluzivă și mai complexă a acestei tematici. A fost o provocare și din punct de vedere editorial, nu doar intelectual. Nu am fi reușit fără ajutorul multor colaboratoare/colaboratori care au dovedit, așa cum spunem și în carte, că astfel de rețele de suport intelectual și personal sunt esențiale pentru a crea cunoaștere nouă și vizibilitate.
În plus, în condițiile discursului tot mai patriarhal și ale atacurilor recente asupra studiilor de gen din Europa și Statele Unite—ironice, dacă ne gândim că studiile de gen ca domeniu sunt oricum greu de găsit—orice cercetare despre experiențele femeilor, mai ales în contexte privilegiate, rezervate în mod tradițional bărbaților, nu poate fi decât benefică atât pentru discuțiile din mediul academic, cât și pentru un public mai larg. Sperăm ca acest volum să îi încurajeze și pe alții să privească contribuțiile femeilor nu ca pe o notă de subsol la istoria științei, ci o parte integrală a narațiunii, fără de care nu putem înțelege istoria domeniilor STEMM.
Ce cercetătoare sau gânditoare (din trecut sau din prezent) v-au influențat cel mai mult opera și în ce fel?
IN-M: Preocuparea pentru femeile din știință nu a pornit dintr-o admirație față de o cercetătoare sau gânditoare anume, ci mai degrabă din cercetările pe care le-am realizat despre bursierii români în Germania, atât în perioada interbelică, cât și în timpul Războiului Rece. Cu această ocazie am descoperit o multitudine de cercetătoare la fel de capabile și de calificate precum colegii lor bărbați, dar care au fost excluse de la oportunitățile de studiu în străinătate și, ulterior, de la cariere academice în domeniul lor de activitate, pentru simplul fapt că erau femei. Toate aceste mecanisme de excludere pot fi documentate în arhive, în presă, în fotografii și prin intermediul istoriei orale; cu toate acestea, multe dintre povești nu au fost niciodată spuse și integrate în narațiunea istorică. Tocmai aceste femei invizibilizate m-au orientat către acest tip de cercetare și, în cele din urmă, către un anumit fel de a privi trecutul și de a analiza sursele istorice.
Odată începută munca la această carte, am descoperit cercetătoare din domeniul istoriei științei și al studiilor despre femei care m-au influențat în mod semnificativ, precum Naomi Oreskes, Abha Sur, Maria Bucur sau Andrea Pető. Dar cea mai mare revelație a fost întâlnirea cu Amelia, o adevărată sursă de inspirație și încă o dovadă că femeile din mediul academic trebuie să se poată sprijini unele pe altele și să colaboreze pentru demascarea și îndreptarea inegalităților de gen.
AB: Eu sunt produsul unor întâlniri fericite cu oameni—femei și bărbați—de la care am învățat lecții importante pe parcursul vieții. Sunt mult prea mulți ca să îi enumăr aici pe toți, dar prima femeie care a avut un impact considerabil asupra mea a fost bunica din partea mamei. La vremea respectivă știam doar că îmi plăcea nespus de mult să îi ascult poveștile. Abia mai târziu mi-am dat seama că de la ea am învățat ce înseamnă istorie orală, ce înseamnă să vorbești despre al Doilea Război Mondial și din perspectiva altora, nu doar a ta, ce a însemnat, pentru țărani, întâlnirea cu mijloace de comunicare în masa cum ar fi radioul și televiziunea (mi-am amintit de ea când am analizat faimoasa scenă a trenului din filmul lui Satyajit Ray, Pather Panchali, în prima mea carte). Mama m-a ajutat să îmi dezvolt vocea critică, tata m-a învățat cam tot ce știu despre electricitate și mecanică. Profesoara de istorie din liceu, doamna Dora Stanca, m-a „convertit” la istorie și mi-a lăudat capacitatea de sinteză, iar profesorul Nakazato Nariaki (Nakazato-sensei) de la Universitatea din Tokyo m-a învățat ce înseamnă istorie socială. Profesorul Dhruv Raina de la Universitatea Jawaharlal Nehru din Delhi, pe care l-am cunoscut în Heidelberg, m-a „convertit” și el la istoria științei. De la Abha Sur am învățat ce înseamnă să scrii istorii ale științei care nu ignoră femeile din laborator, chiar și atunci când au supraviețuit puține mărturii despre ele. De la Laura A. Ogden am învățat să gândesc altfel despre arhive și despre modul în care le folosim ca să reconstruim trecutul. Profesoara Sally Shuttleworth m-a învățat cum să conduc un proiect de cercetare internațional. Irina a intrat în vorbă cu mine la o conferință despre istoria femeilor organizată la Berlin în 2019. Restul, după cum se spune, e istorie.
Kristen Allen Wilson, coordonatoare a Illinois Distributed Museum
Bethany G. Anderson, arhivistă pentru departamentul de științe naturale și aplicate la Arhivele Universității din Illinois
Nuala Proinnseas Caomhánach, doctorandă în cadrul Departamentului de Istorie la Universitatea din New York și cercetătoare asociată în cadrul Departamentului de Nevertebrate al Muzeului American de Istorie Naturală
Evangelia Chordaki, postdoctorandă la Centerul Seeger pentru Studii elenistice din cadrul Universității Princeton
Jean Corbi, doctorand la Sciences Po Paris
Kathryn Edgerton-Tarpley, profesoară la Universitatea de Stat din San Diego
Graeme Gooday, profesor la Universitatea din Leeds
Anne Hardgrove, profesoară la Universitatea din Texas, San Antonio
Adéla Jůnová Macková, Institutul Masaryk și Arhivele Academiei Cehe de Științe
Kathryn Keeble, Deakin University
Savithri Preetha Nair, cercetătoare independentă, doctor la School of Oriental and African Studies (SOAS), University of London
Mariko Ogawa, profesoară emerită la Universitatea Mie și directoare executivă a Fundației Tokai pentru Studii de Gen din Nagoya
Andrea Pető, profesoară la Universitatea Central-Europeană, Viena
Saurav Kumar Rai, cercetător la Gandhi Smriti și Darshan Samiti, New Delhi
Emily Rees Koerner, cercetătoare la Universitatea din Leeds
Marga Vicedo, profesoară la Institutul pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnologiei (IHPST) al Universității din Toronto
Camelia Zavarache, cercetătoare Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București
La ce lucrați acum? Este în pregătire o continuare a acestei cercetări sau ați trecut deja la alte proiecte?
AB: Toate proiectele la care am lucrat până acum s-au dezvoltat organic unul din altul, chiar și atunci când temele de cercetare par total diferite. Lucrarea mea de doctorat a fost despre modul în care telegrafia electrică a fost utilizată în jurnalism în India colonială. Încercând să reconstruiesc povestea de viață a unuia dintre meteorologii indieni care transmiteau știri meteo ziarelor din subcontinent prin intermediul telegrafului, am ajuns să descopăr o lume complet nouă mie: istoria științelor pământului și mediului înconjurător, inclusiv un număr destul de mare de femei care au activat în domeniile respective în Asia de Sud (India) și Asia de Est (Japonia) în secolul al XX-lea. Sper să îmi continui cercetarea în domeniul acesta în anii următori și să conving cât mai multă lume că arhivele naturii (roci, fosile, minerale, specimene de taxidermie) reprezintă materiale istorice care merită mult mai multă atenție din partea noastră decât au primit până acum.
Un alt lucru pe care l-am învățat de la femeile de știință pe care le-am studiat este că nu este destul să faci cercetare. Multe dintre ele au construit instituții de educație care au influențat generații de studenți—Irina vă dezvăluie mai multe despre planurile noastre în acest sens.
IN-M: Cred că această cercetare ne-a deschis ochii și ne va fi imposibil să nu analizăm cu atenție, de acum înainte, orice dovadă care scoate la lumină actori istorici ignorați. Dar istoria științei și a femeilor are nevoie de proiecte de sine stătătoare pentru a demonta inegalitățile despre care vorbim în carte. De aceea, colaborarea noastră este departe de a se încheia aici. Intenționăm să înființăm, la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, un centru interdisciplinar de istorie și politică a științei, în colaborare cu Centrul pentru Istoria Științei, Tehnologiei și Medicinei de la Universitatea din Manchester. Va fi primul asemenea centru din România.
Ne dorim, de asemenea, foarte mult să reușim să traducem acest volum în mai multe limbi: cel puțin în română, japoneză, chineză și germană.
Rămânem, în general, angajate în cercetarea dedicată femeilor în știință. Eu (INM) coordonez, de exemplu, chiar acum, împreună cu Luciana Jinga și Dalia Bathory, un număr tematic al jurnalului History of Communism in Europe, pe tema femeilor în știință în contexte socialiste.
*citată în Texts and contexts from the history of feminism and women’s rights. East Central Europe, second half of the twentieth century, editată de Zsófia Lóránd, Adela Hîncu, Jovana Mihajlović Trbovc, Katarzyna Stańczak-Wiślicz; trad. cu chatGPT)
Fotografia principală: Geograful Jenő Cholnoky (1870-1950) împreună cu studentele și studenții lui într-o sală de clasă, Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, 1929. Fotografie donată de Tamás Cholnoky, Arhiva Fortepan
