Teatru

FITS 2021 online: o formulă posibilă pentru teatru

de Oana Stoica

Publicat pe 1 septembrie 2021

Ediția a 28-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (20-29 august 2021) a avut un format hibrid: spectacole, conferințe, lansări de carte — live și online. Nu toate evenimentele cu public au fost online și invers. Formatul se regăsește și în alte părți: festivalurile de la Avignon, Edinburgh și Dublin îl folosesc, dar componenta online e drastic redusă la making of-uri, dezbateri, conferințe; Theatertreffen Berlin s-a derulat integral online în mai anul acesta, cu unele spectacole jucate fără spectatori și transmise live pe pagina festivalului, înainte de redeschiderea teatrelor. 

Tendința de renunțare la mediul online e însă tot mai mare în ultima vreme. Desigur, bucuria reluării spectacolelor live justifică abandonul digitalului, dar pandemia ne-a împins să găsim soluții pentru a fi împreună chiar dacă suntem la distanță, pentru a trăi experiențe performative altfel decât în spațiul de joc, oricare ar fi el, pentru a împărtăși idei și spectacole cu oameni din toată lumea. Destinatarii produselor culturale online nu sunt spectatorii care pot veni la evenimentele live, deci publicul obișnuit al teatrului / companiei / festivalului respectiv/ă, ci cei care nu se află în proximitatea acestora, dar pot astfel participa la eveniment. Este unul dintre cele mai importante salturi pe care le-a făcut teatrul în evoluția lui: democratizarea și generalizarea accesului la spectacol, iar asta ar trebui păstrat și după dispariția contextului care l-a generat. 

Am „frecventat” varianta online a FITS și mi-au rămas în minte câteva spectacole, unele dintre ele fiind vizionabile în continuare pe diferite site-uri.

Sub forma unei comedii absurde de situație, Cavalerul înflăcărat / The Knight of the Burning Pestle în regia lui Declan Donnellan investighează relația dintre teatru și publicul său. În timpul unui spectacol „serios”, o dramă de familie, un cuplu ilar — un negustor și soția sa — intră pe scenă și face ajustări producției pe care o consideră, spus pe șleau, cam nesărată. Dincolo de umorul absurd, uneori ostentativ, spectacolul ridică o serie de probleme legate de auctorialitate în artă (cine spune povestea, artistul sau personajul / persoana reală care o inspiră?), rolul acesteia (educă sau servește gustul publicului?), relația profesionist / amator (are nevoie teatrul de o infuzie de veridicitate prin folosirea unor performeri non-profesioniști, inclusiv a experților vieții cotidiene adică persoanele reale din teatrul documentar?). Concret, în ce mod teatrul se intersectează cu viața, nevoile, preocupările spectatorului și dacă grila acestuia de valori ar trebui să se impună pe scenă? Sunt întrebări de strictă actualitate în context pandemic, când se rechestionează mizele și formatele teatrului, dar trebuie menționat că textul, o parodie de teatru elisabetan, a fost scris de Francis Beaumont în 1607. 

Și tot de strictă actualitate, deși pare că vine din viitor, Uncanny Valley de la Rimini Protokoll (poate fi vizionat integral aici, vorbit în limba engleză) a adus prima dată pe scenă un actor robot. Scriitorul Thomas Melle, care este bipolar și are perioade de depresie maniacală, ține o prelegere despre original și copie, despre distincția dintre om și mașină (testul Turing), despre reprezentare (ce valoare mai are originalul dacă funcționează atât de bine copia?), despre bolile psihice ca subiecte tabu (bipolaritatea îl transformă într-un soi de mecanism defect) și desigur, despre teatru. Uncanny Valley explorează și ideea robotului ca un corp de rezervă, la fel ca în spectacolul Dead Centre, To Be A Machine (version 1.0) în care spectatorii online sunt supliniți în spațiul de joc de ipad-uri pe care rulează video-uri cu imaginea lor. Teatrul cu roboți este deja aici. 

Jan Fabre a prezentat The Fluid Force of Love, un spectacol burlesc despre identitatea de gen, absurdul și ipocrizia etichetărilor. Pledoarie pentru dragostea liberă de convenții, spectacolul materializează sub forma studiilor de gen (sunt conexiuni cu Clasa moartă a lui Tadeusz Kantor și Institutul schimbării al lui Paul Dunca / Paula Dunker) identități queer explicite, potențial ofensatoare (Iisus este portretizat ca o persoană non-binară). Însă dincolo de spectacol, de altfel, unul dintre cele mai incisive din festival, se ridică o problemă de etică. Jan Fabre a fost acuzat de hărțuire sexuală de către 20 de performeri din compania sa și după o investigație de 3 ani, procesul penal va începe în 21 septembrie (detalii aici). Fabre nu e deocamdată condamnat, dar problema de principiu rămâne: cum ar trebui să reacționăm față de operele unor abuzatori? Pentru creațiile vechi, contextualizarea lor ar fi o soluție validă, însă pentru cele actuale nu există încă formule de gestionare coerente.  

Scenă din „The Fluid Force of Love". Foto: Wonge Bergmann

Maria Stuart de Friedrich Schiller în regia Annei Lenk are un decor spectaculos — o serie de capsule roșii, dispuse pe verticală, ca un fagure, care se luminează când personajul „încarcerat” în aceste celule acționează. Este un spectacol despre diferite carcere fizice, morale și sociale: intoleranța, prejudecățile, obsesia puterii și a măreției. Spectacolul poate fi urmărit gratuit cu traducere în limba engleză până în 11 septembrie aici.

Scenă din „Maria Stuart". Foto: Arno Declair

Yellow. The Sorrows of Belgium II: REX al lui Luk Perceval, un spectacol despre fascinația flamanzilor pentru nazism și dureroasa lor deziluzie, a fost transformat spectaculos în film alb-negru. E un demers aproape liric prin eleganța steagurilor fluturând sincron, pasul de defilare bătut ritmic, în cadența tobelor, șoaptele aproape erotice despre „umanitatea” lui Hitler, ochii umezi de admirație și zâmbetele adulatoare, simptome ale unei generații idealiste și manipulabile, sedusă ușor de ideea unei lumi noi. Spectacolul live diferă de varianta filmată și ar fi fost interesant să fie prezentat și acesta. Am vizionat filmul în primăvară pe site-ul NTGent (Teatrul Olandez din Gent) și mi-a fost de folos, căci o treime din varianta prezentată în FITS online a fost fără subtitrare (din păcate, alți spectatori au fost probabil descurajați, limba flamandă nefiind tocmai accesibilă). 

Din România, De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea și Conferința iraniană, regia Bobi Pricop, ambele de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, sunt spectacole construite discursiv, pe argument-contraargument, și care reflectă diferite fațete ale lumii contemporane. Alexandra Badea chestionează modul în care diferite forme de organizare umanitariste și ecologiste (pentru protecția vulnerabililor sau împotriva marilor poluatori) ce funcționează, de regulă, temporar și restrâns, pot da naștere unor schimbări majore, dacă nu la nivel planetar, măcar individual. O tânără al cărei iubit moare în incendiul de la clubul Colectiv pornește într-un road trip european și întâlnește diferite variante de kibuțuri. Confruntarea cu ideologiile lor, dar și cu limitele acestora, o ajută să își găsească identitatea. Să fie organizarea non-sistemică și non-ierarhică soluția nu numai pentru binele lumii, ci și pentru fericirea personală? 

Scenă din „De cealaltă parte a lumii". Foto: Adi Bulboacă

Conferința iraniană aduce în stilul binecunoscut al dramaturgului Ivan Vîrîpaev o dezbatere despre Orient și Occident, despre spiritualitate, supunere și lipsa libertății, de o parte și despre canoanele colonialismului și ale democrației, de cealaltă. Sub pretextul discutării situației iraniene (simbol pentru Afganistan, Irak, Siria și întreg Orientul misterios și înfricoșător), vorbitorii europeni expun perspective ale Occidentului asupra Orientului care spun mai multe despre occidentali decât despre orientali. Conservatorism, naționalism, activism pentru drepturile omului – poziții care se regăsesc la nivelul mentalului colectiv european sunt argumentate, fiecare argumentație are însă limitele ei. Ultima luare de cuvânt, a unei iranience, arată că dezbaterea e utilă aici, în Europa, dar acasă la ea, lucrurile se văd altfel. Vîrîpaev panoramează bine parada de erudiție, umanitate și ipocrizie involuntară pe care o fac personajele, însă scriitura lui a început să obosească prin repetitivitatea construcției: monoloage lungi, cu un lirism accentuat. De la piesa Iluzii incoace, această structură dramaturgică îi iese tot mai bine, dar a devenit previzibilă. Mi-a plăcut personajul prezentatorului (Adrian Matioc), un amalgam de clișee dublat de supeficialitate și falsă erudiție, un gafeur dezinvolt. 
 

Scenă din „Conferința iraniană". Foto: Dan Șușa

Revăzute online, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba și Live și-au păstrat valabilitatea. Creat de Eugen Jebeleanu în 2019, Itinerarii... vorbea atunci despre fisurile Uniunii Europene, despre retorica anti-imigranți și naționalismul în creștere, despre schimbările climatice și lipsa de forță (sens?) a teatrului, toate acestea la intersecția cu biografiile reale ale artiștilor. Doi ani și o pandemie mai târziu, lumea chiar s-a schimbat, temele s-au acutizat și spectacolul pare inconfortabil de actual. Inconfortul vine din incapacitatea noastră de a-i găsi un sens lumii în care trăim și din senzația tot mai vie că teatrul, cel puțin în formula de până acum, nu ne mai ajută. La rândul lui Live, un spectacol hibrid (combinație de media online cu joc live în sală, cu public) de Bobi Pricop, pune în dezbatere prin 5 povești realitatea în epoca post-adevărului și a discriminărilor etnico-economice care induc victimei un sentiment de devalorizare. Poate teatrul ajuta concret aici? Una dintre povești pare să spună că nu – terapia prin teatru nu clintește niciun mușchi de pe chipul depresiv al unei tinere din România căreia i se oferă în Germania, în ciuda studiilor sale superioare, doar „joburi pentru oameni din țara dvs.”, adică în agricultură, industria cărnii sau îngrijire la domiciliu. Live e unul dintre (puținele) spectacole inovatoare ca formă și puternice în conținut create în timpul pandemiei. 

Tom și Jerry 2.0, filmul lui Florin Piersic Jr. după textul lui Rick Cleveland despre mentorat, viață, risc la asasinii profesioniști, a fost prezentat online alături de transmisia live a spectacolului, redenumit Tom și Jerry 3.0. E interesat de urmărit modul în care versiunea de spectacol diferă de cea din film (pe lângă faptul că Ioan Paraschiv, indisponibil în seara spectacolului, a fost înlocuit de Piersic Jr. printr-o rocadă – Marius Turdeanu a preluat rolurile lui Paraschiv, iar Piersic Jr. pe cel al lui Turdeanu, Tom, pe care îl mai jucase în prima variantă de spectacol din 2013). Spectacolul live este mai cald, maturizarea profesională a lui Jerry – Ali Deac este mai vizibilă, ca și un anume exces de adrenalină al acestuia pe fondul aplatizării sentimentelor, relația Jerry - Tom este mai bine reliefată, iar Turdeanu face bine ce face în rolul victimelor (în special Vic, compoziție de decrepitudine cu fanfaronadă gangsterească). Filmul pare mai rece, mai precis structurat, cu focus mai degrabă pe personaje (profile) decât pe relațiile dintre ele. Oricum ar fi, ambele variante sunt excelente trambuline de interpretare. 

Toate spectacolele, mai puțin Itinerarii... a cărui soartă este incertă (are o distribuție internațională), se vor juca în noua stagiune. Variantele filmate ale spectacolelor sibiene sunt accesibile pe platforma teatrului.
     
FOTO main: Scenă din spectacolul „Yellow. The Sorrows of Belgium II: REX. Autor: Fred Debrock

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK