Carte / Știință

Ce e inevitabil în tehnologie

De Scena 9

Publicat pe 14 martie 2024

Să prezici viitorul e complicat, după cum spune chiar Kevin Kelly, autorul volumului Inevitabilul. Cele 12 forțe tehnologice care ne modelează viitorul, publicat în Colecția Sapiens, la Editura ART și tradus în română de Mihaela Sofonea. Asta nu înseamnă însă că nu ar trebui să ne uităm la ce urmează și să vedem care sunt trendurile și cum putem să răspundem la ele.  Și tocmai asta își propune această carte, în care Kevin Kelly face o evaluare optimistă a viitorului, arătând că inovațiile care deja ne influenţează viaţa - de la realitatea virtuală la inteligenţa artificială încorporată în tot ceea ce producem - pot fi înțelese pornind de la câteva forțe determinante. E vorba despre tendinţe ce revoluţionează modul în care cumpărăm, lucrăm, învăţăm şi comunicăm unii cu alţii. Kelly identifică și descrie aceşti vectori, explorând felul în care se intersectează și conlucrează. 

Născut în 1952 în Pennsylvania, Kevin Kelly a fost editor la revista Wired, la fondarea căreia a contribuit, în 1993. Este, de asemenea, editor fondator al popularului site Cool Tools, care evaluează zilnic, de douăzeci de ani, diferite produse și instrumente. În perioada 1984 – 1990, Kelly a fost editor al Whole Earth Review. Printre cărțile sale se numără Out of Control: The New Biology of Machines, Social Systems, and the Economic World (1992) și What Technology Wants (2010).

Inevitabilul. Cele 12 forțe tehnologice care ne modelează viitorul

Kevin Kelly, traducere de Mihaela Sofonea
ART
2023

O lume fără disconfort este utopică. Și în același timp inertă. O lume perfect justă din anumite puncte de vedere ar fi oribil de nedreaptă din altele. Întro utopie nu există probleme de rezolvat, așadar nici oportunități care să apară.

Nimeni nu trebuie săși facă griji din pricina acestor paradoxuri utopice, fiindcă utopiile nu funcționează niciodată. Orice scenariu utopic conține defecte care îl autosabotează. Aversiunea mea față de utopie e și mai profundă. Nu am întâlnit o utopie speculativă în care să vreau să trăiesc. Mă plictisesc întro lume utopică. Distopiile, opusul lor întunecat, sunt mult mai distractive. Totodată, sunt mult mai ușor de imaginat. Cine nuși poate închipui un final apocaliptic în care pe pământ nu mai rămâne decât o singură persoană, o lume stăpânită de roboți sau o planetămegalopolis, care se dezintegrează încet în mahalale sau, cel mai ușor dintre toate, un simplu Armagedon nuclear? Există nenumărate feluri în care se poate prăbuși civilizația modernă. Dar doar pentru că distopiile sunt dramatice și mult mai ușor de imaginat, asta nu înseamnă că sunt mai probabile.

Problema celor mai multe narațiuni distopice este că nu sunt sustenabile. Anihilarea civilizației este, de fapt, foarte dificilă. Cu cât dezastrul este mai mare, cu atât haosul dispare mai repede. Proscrișii și interlopii, care se vor bucura după „primul colaps“, vor fi în scurt timp controlați de crima organizată și de miliții, fărădelegea transformânduse rapid în criminalitate organizată, care la rândul ei se va transforma și mai repede întrun soi de guvern corupt – totul menit să maximizeze veniturile bandiților. Întrun fel, lăcomia vindecă anarhia. Adevăratele distopii seamănă mai degrabă cu vechea Uniune Sovietică decât cu Mad Max: au la bază mai degrabă o birocrație sufocantă decât fărădelegea. Condusă de frică, societatea este în lanțuri, cu excepția câtorva care profită de acest fapt, dar, la fel ca în cazul piraților din urmă cu două secole, există mult mai multă lege și ordine decât pare. De fapt, în societățile cu adevărat disfuncționale, fărădelegea scandaloasă pe care o asociem cu distopia nu este permisă. Marii răufăcători îi controlează pe cei mici și mențin haosul distopic la minimum.

Însă nici distopia, nici utopia nu sunt destinația noastră. Tehnologia ne conduce mai degrabă spre protopie. Mai exact, suntem deja în protopie.

Protopia este mai degrabă o stare de devenire, decât o destinație. Este un proces. În modul protopic, lucrurile sunt mai bune astăzi decât au fost ieri, deși doar puțin mai bune. Îmbunătățirile sunt treptate, iar progresul este modest. „Pro“ din protopie provine de la ideea de proces și progres. Acest progres subtil nu este dramatic, nu este incitant. Este ușor de ratat deoarece protopia generează aproape la fel de multe probleme noi pe cât beneficii. Problemele de astăzi au fost cauzate de succesele tehnologice de ieri, iar soluțiile tehnologice la problemele de astăzi vor cauza problemele de mâine. Această proliferare circulară atât a problemelor, cât și a soluțiilor ascunde o acumulare constantă de mici beneficii nete în timp. Începând cu Iluminismul și inventarea științei, am reușit să creăm o fărâmă mai mult decât ce am distrus an de an. Însă aceste câteva procente de diferență pozitivă se acumulează dea lungul deceniilor, alcătuind ceea ce am putea numi civilizație. Însă aceste beneficii nu devin niciodată faimoase.

Protopia e greu de observat pentru că este o devenire, un proces care schimbă constant felul în care se modifică alte lucruri, schimbarea în sine suferind mutații. E greu de aclamat un proces discret, care se metamorfozează. Dar important este săl vedem.

Astăzi am devenit atât de conștienți de dezavantajele inovațiilor și atât de dezamăgiți de promisiunile utopiilor trecute, încât ne vine greu să credem chiar și întrun viitor protopic modest – unul în care mâine va fi puțin mai bine decât astăzi. Ne vine foarte greu să ne imaginăm orice fel de viitor dorit. Se poate vorbi de un viitor științificofantastic pe această planetă, care să fie plauzibil și, în același timp, dezirabil? (Star Trek nu se pune; se desfășoară în spațiu.)

Nu ne mai atrage viitorul fericit al mașinilor zburătoare.Spre deosebire de secolul trecut, acum nimeni nu mai vrea să se mute în viitorul îndepărtat. Mulți sunt îngroziți de el. Din această cauză e greu să luăm în serios viitorul. Neam blocat întro viziune pe termen scurt, un prezent fără perspective generaționale. Unii au adoptat punctul de vedere al celor care cred întro Singularitate, pretinzând că este tehnic imposibil să ne imaginăm viitorul peste o sută de ani. Ceea ce ne face să fim orbi la viitor. Sar putea ca orbirea față de viitor să fie pur și simplu boala inevitabilă a lumii noastre moderne. Poate că în această etapă a civilizației și a progresului tehnologic intrăm întrun prezent permanent și interminabil, fără trecut sau viitor. Utopia, distopia și protopia dispar toate. Nu mai există decât Prezentul Orb.

Alternativa este să acceptăm viitorul și devenirea lui. Viitorul spre care țintim este produsul unui proces – o devenire – la care asistăm chiar acum. Putem întâmpina cu brațele deschise schimbările emergente care vor deveni viitorul.

Problema cu devenirea constantă (mai ales în încetineala protopică) este că schimbarea neîntreruptă ne poate face să devenim orbi la modificările treptate. Când suntem în mișcare continuă nu mai observăm mișcarea. Devenirea este astfel o acțiune de autoînvăluire, care de multe ori nu poate fi văzută decât retrospectiv. Chiar mai important, tindem să vedem lucrurile noi prin prisma celor vechi. Aplicăm perspectiva de azi și asupra viitorului, ceea ce, de fapt, distorsionează noul, pentru al face să se încadreze în ceea ce știm deja. Din acest motiv, primele filme au fost realizate ca niște piese de teatru, iar primele realități virtuale au fost concepute să semene cu filmele. Această forțare nu este întotdeauna rea. Povestitorii exploatează reflexul uman pentru a face legătura între nou și vechi, dar când încercăm să distingem ce urmează să se întâmple, acest obicei ne poate păcăli. Avem mari dificultăți în a percepe schimbările care au loc chiar acum. Uneori traiectoria lor pare imposibilă, implauzibilă sau ridicolă, așa că o ignorăm. Suntem surprinși în continuare de lucruri care se întâmplă de douăzeci de ani sau mai bine.

Nu sunt imun la această distragere. În urmă cu 30 de ani, am fost profund implicat în nașterea lumii online și, un deceniu mai târziu, în apariția webului. Cu toate acestea, în fiecare etapă, devenirea era greu de văzut pe moment. De multe ori, era și greu de crezut. Uneori nu vedeam ce devin lucrurile pentru că nu voiam să se întâmple așa.

Nu e obligatoriu să fim orbi la acest proces continuu. Ritmul schimbării din perioada recentă a fost fără precedent, ceea ce nea luat pe nepregătite. Dar acum știm: suntem și vom rămâne etern novici. Trebuie să credem mai des în lucruri improbabile. Totul este în flux, iar noile forme vor fi un remix incomod al celor vechi. Cu efort și imaginație, putem învăța să discernem ce ne așteaptă, fără a ne lăsa orbiți.

Dațimi voie să ofer un exemplu legat de ceea ce putem învăța despre viitorul nostru din istoria foarte recentă a webului. Înainte ca browserul grafic Netscape să ilumineze webul, în 1994, internetul bazat pe text nu exista pentru majoritatea oamenilor. Era greu de utilizat. Trebuia să scrii cod. Nu existau poze. Cine voia săși piardă timpul cu ceva atât de plictisitor? În măsura în care știa cineva de el în anii ’80, internetul era considerat fie un email corporatist (la fel de incitant ca o cravată), fie club pentru adolescenți. Deși exista, internetul era total ignorat.

Orice nouă invenție promițătoare are detractorii săi; în plus, cu cât promisiunile sunt mai mari, cu atât mai răsunătoare vor fi protestele. Nu e greu să găsești oameni deștepți care să fi spus tâmpenii despre web/internet la apariția sa. La finalul anului 1994, revista Time explica de ce internetul nu va fi niciodată adoptat pe scară largă: „Nu a fost conceput pentru a face comerț și nu poate prelua cu ușurință noile apariții.“ Uau! Newsweek șia exprimat îndoiala chiar și mai direct întrun titlu din februarie 1995: „Internetul? Neah!“ Articolul era scris de un astrofizician și expert în rețele, Cliff Stoll, care susținea că shoppingul și comunitățile online sunt o fantezie nerealistă care trădează bunulsimț. „Adevărul este că nicio bază de date online nu va înlocui ziarul“, declara el. „Cu toate acestea, Nicholas Negroponte, director la MIT Media Lab, prezice că în curând vom cumpăra cărți și ziare direct de pe internet. Mda, sigur.“ Stoll surprindea scepticismul predominant al lumii digitale pline de „biblioteci interactive, comunități virtuale și comerț electronic“, printrun singur cuvânt: „aiureli“.

Această atitudine de dispreț a dominat întâlnirea pe care am avuto cu conducerea ABC în 1989. Venisem să le prezint managerilor „Chestia numită internet“. Spre lauda lor, directorii ABC șiau dat seama că se întâmplă ceva. ABC era în primele trei cele mai puternice televiziuni din lume; la vremea respectivă, internetul nu era, prin comparație, decât un țânțar. Dar oamenii care trăiau de pe urma internetului (ca mine) susțineau că le poate perturba afacerea. Cu toate acestea, nimic din ceea ce leam spus nu ia convins că internetul nu este marginal, că nu se rezumă la tastat și, mai ales, că nu e doar pentru adolescenți. Însă toate acele lucruri împărtășite și gratuite le păreau imposibile directorilor companiei. Stephen Weiswasser, vicepreședintele ABC, a dat verdictul: „Internetul va fi un fel de radio CB al anilor ’90-6, mia spus el, replică pe care a repetato ulterior și în fața presei. Weiswasser a rezumat argumentul ABC pentru ignorarea noului mediu: „Nu vei transforma consumatorii pasivi în utilizatori activi pe internet.“

Mi sa arătat ușa. Dar leam oferit un ultim sfat înainte să plec: „Uitați, știu întâmplător că adresa abc.com nu a fost înregistrată. Mergeți la subsol, găsițil pe cel mai priceput tip la tehnică și computere și punețil să înregistreze abc.com imediat. Nici măcar nu stați pe gânduri. Ar fi un lucru bun de făcut.“ Miau mulțumit absenți. Am verificat o săptămână mai târziu. Domeniul era încă neînregistrat.

Deși e ușor să zâmbim când ne gândim la somnambulii din lumea televiziunii, ei nu au fost singurii cărora lea venit greu săși imagineze o alternativă la telespectatorul pasiv. Și revista Wired a făcuto. Am fost editor cofondator la Wired și, când am reexaminat recent numerele revistei de la începutul anilor ’90 (numere la care eram mândru că fusesem editor), am fost surprins să constat că trâmbițau un viitor în care se va produce mult conținut valoros – realitate virtuală și 5000 de canale care vor merge continuu, asezonate cu puțin din Biblioteca Congresului. De fapt, Wired oferea o imagine aproape similară cu cea a aspiranților la internet din radiodifuziune, domeniul editorial, IT și industria filmului, precum ABC. În acest viitor oficial, webul era practic o televiziune care funcționa. Cu câteva clickuri puteai alege oricare dintre cele 5000 de canale cu material numai bun de frunzărit, studiat sau privit, în locul celor cinci canale ale epocii TV. Puteai să deschizi orice canal doreai, de la „sport nonstop“ până la canalul cu acvariul cu apă sărată. Singura incertitudine era cine avea să programeze toate acestea? Wired aștepta cu nerăbdare aparițiaunei constelații de companii media proaspăt înființate, precum Nintendo și Yahoo!, care să creeze conținutul, în locul dinozaurilor media de tipul ABC.

Problema? Conținutul era costisitor de produs, iar 5000 de canale erau de 5000 de ori mai costisitoare. Nicio companie nu era îndeajuns de bogată, nicio industrie nu era suficient de mare pentru a o putea scoate la capăt întrun demers de asemenea proporții. Marile companii de telecom, care ar fi trebuit să alimenteze revoluția digitală, erau paralizate de incertitudinile finanțării internetului. În iunie 1994, David Quinn de la British Telecom recunoștea, la o conferință a producătorilor de softuri: „Nu sunt sigur cum ai putea să faci bani din internet.“ Imensele sume de bani despre care se credea că este nevoie pentru a umple internetul cu conținut iau făcut pe numeroșii tehnocritici să protesteze frenetic. Erau profund îngrijorați că cyberspațiul va deveni în curând o cyburbie – proprietate privată, operată ca atare.

Teama de comercializare era cea mai profundă printre programatorii dedicați, cei care construiau, de fapt, webul: cei care scriau cod, experții în Unix și voluntarii IT care țineau rețeaua improvizată în funcțiune. Administratorii pasionați de tehnologie considerau că munca lor este un dar nobil adus umanității. Pentru ei, internetul aparținea tuturor și nu trebuia distrus de lăcomie și comercializare. E greu de crezut acum, dar, până în 1991, inițiativele comerciale au fost strict interzise și considerate inacceptabile pe internet. Nu existau nici vânzări, nici reclame. National Science Foundation (care gestiona coloana vertebrală a internetului) finanța internetul pentru a servi cercetarea, nu comerțul. În ceea ce acum pare o naivitate excepțională, regulile favorizau instituțiile publice și interziceau „utilizarea excesivă în scopuri private sau personale“. La mijlocul anilor ’80, am participat la realizarea WELL, unul dintre primele sisteme online bazate exclusiv pe text. Neam străduit să conectăm rețeaua privată WELL la internetul care abia apăruse deoarece regulamentul de „utilizare acceptabilă“ al NSF ne punea bețe în roate. WELL nu putea demonstra că utilizatorii săi nu vor derula afaceri comerciale pe internet, astfel încât nu ni sa permis să ne conectăm. Eram cu toții orbi la ceea ce avea să se întâmple.

Această atitudine anticomercială predomina chiar și în birourile Wired. În 1994, în timpul primelor ședințe de design dedicate siteului embrionar al revistei, HotWired, programatorii noștri erau supărați că inovația pe care o puneam la cale – prima reclamă sub formă de banner pe care îl accesai printrun click – submina marele potențial social al acestui nou teritoriu. Erau de părere că webul deabia ieșise în lume și deja li se cerea săl strice cu afișe și reclame. Dar a fost o nebunie să interzici circulația banilor în interiorul acestei civilizații paralele emergente. Era inevitabil ca banii să ajungă în cyberspațiu.

Dar această eroare de percepție a fost măruntă în comparație cu povestea mai amplă pe care am ratato cu toții.

Vannevar Bush, pionier în informatică, a schițat ideea fundamentală a webului – hipertextul – încă din 1945, însă prima persoană care a încercat să aplice conceptul a fost unlibercugetător pe nume Ted Nelson, care șia conceput propria schemă în 1965. Însă Nelson nu prea a reușit să conecteze biții digitali la o scară utilă, eforturile sale fiind cunoscute doar de un grup izolat de discipoli.

La sugestia unui prieten priceput la computere, am luat legătura cu Nelson în 1984, cu un deceniu înainte de apariția primelor siteuri. Neam întâlnit întrun bar întunecat din port, în Sausalito, California. Închiriase o casă plutitoare în apropiere și avea aerul cuiva care are mult timp la dispoziție. Din buzunare îi ieșeau notițe împăturite, iar din carnetele burdușite alunecau fâșii lungi de hârtie. În jurul gâtului avea o sfoară de care atârna un pix și mia spus – ceva mult prea serios pentru un bar, la patru dupăamiaza – despre planul său de a organiza toată cunoașterea umanității. Salvarea consta în decuparea unor fișe de șapte pe doisprezece centimetri, din care avea destule.

Deși Nelson a fost politicos, fermecător și afabil, eu eram prea lent pentru verva lui. Dar am reușit să îngaim un aha! atunci când a pomenit de minunata lui idee de hipertext. Era sigur că orice document din lume ar trebui să fie o notă de subsol la un alt document, iar computerele puteau face ca legăturile dintre ele să devină vizibile și permanente. Era o idee nouă la vremea aceea. Dar nu era decât începutul. Scriind grăbit pe niște fișe, a schițat noțiuni complicate, despre transferarea drepturilor de autor la creatori și urmărirea plăților, pe măsură ce cititorii parcurgeau rețele de documente, în ceea ce el numea „docuvers“. Vorbea despre „transcluzie“ și „intercorelativitate“, în timp ce descria grandioasele beneficii utopice ale acestei structurii stratificate. Avea să salveze lumea de prostie!

Lam crezut. În ciuda excentricității sale, îmi era clar că lumea hipertextului era inevitabilă – cândva. Dar, privind retrospectiv, după ce am trăit 30 de ani online, ceea ce mă surprinde la geneza webului este cât de mult lipsea din viziunea lui Vannevar Bush, ba chiar și din docuversul lui Nelson și mai ales din propriile mele așteptări. Cu toții am ratat imaginea de ansamblu. Nici venerabila ABC, nici startupul Yahoo! nu au creat conținut pentru 5000 de canale web.

În schimb, miliarde de utilizatori au creat conținut pentru toți ceilalți utilizatori. Nu vor exista 5000 de canale, ci 500 de milioane de canale, toate generate de clienți. Ruptura pe care ABC nu și‑a putut‑o imagina a fost că această „chestie numită internet“ le‑a permis foștilor consumatori, considerați pasivi, să devină creatori activi. Revoluția lansată de web era doar marginal despre hipertext și cunoașterea umană. În esență, era un nou tip de participare care, de atunci, a devenit o cultură emergentă bazată pe distribuire. Iar noile moduri de „distribuire“ facilitate de hiperlinkuri creează acum un nou tip de gândire – parțial mașinică și parțial umană – care nu se mai găsește nicăieri altundeva pe planetă sau în istorie. Webul a declanșat o nouă devenire.

Nu doar că n‑am reușit să ne imaginăm ce avea să devină webul, însă nici astăzi nu ne dăm seama. Neglijăm miracolul în care s‑a transformat. La douăzeci de ani de la naștere, imensa anvergură a webului este greu de întrezărit. Numărul total de pagini web, inclusiv cele care sunt create dinamic la cerere, depășește 60 de trilioane.11 Asta înseamnă aproape 10 000 de pagini pentru fiecare persoană în viață. Și toată această abundență a fost creată în mai puțin de 8000 de zile.

Acumularea minunilor mărunte poate fi trecută cu vederea, dar în final, când privim întregul, rămânem năuciți. Astăzi, pe orice fereastră de pe internet poți găsi: o uimitoare varietate de muzică și imagini video, o enciclopedie care evoluează, prognoze meteo, anunțuri cu locuri de muncă, imagini prin satelit al oricărui loc de pe pământ, știri la minut de pe întregul glob, formulare de impozit, programe TV, hărți rutiere cu indicații de condus, cotele acțiunilor la bursă în timp real, anunțuri imobiliare cu tururi virtuale și prețuri în timp real, fotografii cu aproape orice, ultimele scoruri din sport, locuri în care poți cumpăra de toate, înregistrări ale contribuțiilor politice, cataloage de bibliotecă, manuale de utilizare, reportaje în direct din trafic, arhive ale principalelor ziare – toate accesibile instantaneu.

Imagine principală preluată de pe Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK