Unul dintre cei mai importanți scriitori și regizori de film din Slovenia, Goran Vojnović (n. 1980) a venit în urmă cu câteva luni la Iași, unde a fost invitat la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere). Discuția cu el a pornit de la „Afară cu cefurii!”/„Čefurji raus!”, roman publicat în 2008 și care a stârnit vâlvă în Slovenia, până în punctul în care a poliția i-a deschis autorului dosar penal. A fost o situație penibilă pentru autorități și s-a lăsat cu demisii printre capii poliției slovene.
Romanul spune povestea lui Marko, un adolescent de 17 ani din Ljubljana care-și varsă toată revolta într-un fel de strigăt împotriva lumii (vizați sunt și polițiștii, printre alții). Există și un film bazat acest roman, regizat chiar de Vojnović. Termenul „Čefur” se referă la o categorie de imigranți care s-au mutat în Slovenia după destrămarea Iugoslaviei. Astăzi însă termenul are și alte ramificații, fiind legat chiar și de mișcarea hip-hop din Slovenia.
Am discutat cu Goran despre literatură și film, tranziție și războaie, dar și despre traduceri, polifonie, fotbal & baschet. Teme pe care le explorează și în celelalte cărți ale lui, precum „Iugoslavia, lumea mea” (Editura Casa Cărții de Știință, Paula Braga Šimenc) și „Smochinul” (Editura Casa Cărții de Știință, traducere de Paula Braga Šimenc).
Ai fost surprins de succesul pe care l-ai avut cu Afară cu cefurii!, primul tău roman?
Da. A fost surprinzător atât pentru mine, cât și pentru editorul meu. Nici măcar nu îmi doream să fiu scriitor atunci când am debutat. Eram un regizor de film care a scris un roman, nu mă percepeam drept scriitor. Ceea ce nu mai e valabil acum. Plus că eram foarte tânăr, nu știam nici cum funcționează piața editorială, și mă gândeam că romanul va fi citit - în cel mai fericit caz - de oameni de vârsta mea, adică cei care au crescut în lumea și în cartierele în care am crescut și eu. Iar apoi am fost și mai surprins să văd mulți oameni în vârstă care veneau la lansările pe care le făceam în diverse colțuri ale țării, cititori care păreau să nu aibă nicio legătură cu ce povesteam eu în carte.
Titlul romanului este unul destul de violent. [În engleză a fost tradus ca Southern Scum Go Home! - „Mizerii sudiste, marș acasă!”, n.red.] Cum a fost perceput atunci când l-ai publicat?
A fost riscantă alegerea unui astfel de titlu, dar în același timp un astfel de titlu violent reprezintă o cheie pentru felul în care poate fi citit romanul. Pentru că dincolo de violența care îți sare prima dată în ochi, ajungi să descoperi că personajul principal - cel care povestește aici e un băiat plin de furie, dar care e de fapt timid, speriat și nesigur. Ceea ce te face să te atașezi de el. Mesajul cărții e cu totul opus titlului. Iar cititorii se prind repede de asta.
Cum s-au schimbat conotațiile termenului „cefur” din anii '90 și până acum?
În anii 90, termenul era foarte agresiv, dar mai apoi a ajuns să fie folosit în discuții lipsite de conotații xenofobe, naționaliste sau rasiste. Noi, cei din generația mea, l-am transformat în ceva mai prietenos, ajunseserăm să ne adresăm așa și în discuțiile de zi cu cu zi. Acesta era de fapt și contextul în care am publicat romanul, un moment bun, aș zice.
La ce te referi când zici că era un moment bun?
În primul rând, Slovenia o ducea mai bine din punct de vedere economic. Spre deosebire de alte țări din Balcani, Slovenia a avut parte de o tranziție mai blândă, fără șocuri prea mari. În al doilea rând, cei din generația mea nu mai erau atât de atrași de naționalism și erau mai deschiși la discuții despre imigrație și multiculturalism. Și am senzația că și în Croația și chiar în Serbia era un moment mai bun din acest punct de vedere. Culmea e că astăzi e mai rău ca atunci. Tensiunile sunt mai mari astăzi, totul e mai politizat, iar oamenii au păreri mult mai puternice, chiar de neclintit. Și, mai mult decât atât, acum sunt mai dispuși să lupte pentru părerile lor. Și toate astea au legătură și cu rețelele de socializare, asta e clar. Altfel nu-mi explic de ce azi e mai greu să ai un dialog decât acum 10-15 ani.
Stilul tău se schimbă de la un roman la altul. Cum se simte această ruptură atunci renunți la „o formulă de succes”, de care cititorii tăi se simt atașați?
Atunci când am scris Afară cu cefurii!, știam că tot ce vreau să spun pe acel subiect o voi face acolo, în cartea aia. Pentru că nu aș fi vrut să merg tot pe aceeași direcție, chiar și cu riscul de a nu avea succes. Am continuat să fac filme și să scriu cărți pe teme despre știam că trebuie să scriu. Am scris Iugoslavia, lumea mea, în care vorbesc despre războaiele din Balcanii anilor 90, pentru că aceste războaie m-au definit și mi-au definit lumea în care am crescut. Și căutam mijloacele potrivite prin care să fac asta. Doar că la un moment dat ajunsesem să fiu convins că în Slovenia nimeni nu vrea să citească despre Iugoslavia și războaie. Erau niște teme care dispăruseră din discursul public. Și totuși cartea a avut succes, a fost adaptată pentru spectacole de teatru în Slovenia și în Bosnia și a fost tradusă în peste 20 de limbi. Iar asta ține, din nou, de contextul și momentul în care publici. Poate că cititorii din Slovenia sunt mai interesați acum de niște lucruri care s-au întâmplat în trecutul recent. Ca să nu mai zic de legăturile care apar cu prezentul. Dacă te uiți pe Goodreads, o să vezi că foarte mulți dintre cititorii cărții mele sunt din Ucraina. Sunt interesați de acest subiect pentru că e ceea li se întâmplă și lor acum. Îmi aduc aminte că și eu când eram puștan căutam răspunsuri în literatură, citeam diverse romane pentru a înțelege lumea în care trăiesc. Cred că asta fac și unii dintre cititorii mei ucraineni.
E filmul un mediu care prinde mai bine prezentul, în timp ce literatura e mai „capabilă” în captarea trecutului?
Hm, e un subiect complicat. Într-adevăr literatura a fost mereu legată de trecut, e mai bună la asta pentru că lasă cititorului un spațiu pentru a recrea acel trecut în mintea lui. În timp ce filmul îți arată un anume trecut, care e deja fixat și îți zice „trecutul e în felul ăsta”. Iar oamenii care văd un astfel de film pot să zică: „dar trecutul de aici nu e chiar așa cum mi l-am imaginat”. Experiența e cu totul alta atunci când citești o carte, imaginile vin de la cititori, ei sunt cei care își imaginează trecutul și îl văd în felul lor. De aceea e atât de important acest spațiu lăsat de literatură. Filmul îți oferă doar o imagine - e imaginea perfectă, e imaginea finală. În același timp, filmul documentar poate fi mai creativ atunci când are de-a face cu trecutul și arhivele și realul acestora; îți oferă acces la istorie, ca să zic așa, într-un fel unic. Inclusiv montajul devine atunci o experiență creativă.
Ești genul de prozator care lucrează în primul rând cu vocile personajelor. Ce înseamnă pentru tine această polifonie?
Da, e adevărat. Eu nu încep niciodată să lucrez la un roman până nu am o voce a personajului principal. Cred că are legătură și cu experiența mea de regizor de film. În film fiecare personaj e interpretat de alt actor, ai o adevărată pluralitate de voci. Iar eu îmi doresc ca și în romanele mele să existe această polifonie, nu vreau ca personajele mele să vorbească la fel. Pe de altă parte, nu mă las dus doar de voce, eu îmi construiesc poveștile și mă interesează structura. Orice roman nou mă solicită mai mult decât cel pe care l-am scris înainte. Și nu mă grăbesc, îl las să crească în ritmul lui.
Romanul Afară cu cefurii! începe cu un pasaj legat de fotbal, iar mai apoi în carte apare baschetul. Care e relația ta cu sportul în general?
Încă îmi place foarte mult să joc fotbal și baschet. Ăsta e unul dinte avantajele de a trăi în Slovenia, poți să găsești săptămânal zece oameni cu care să joci fotbal sau baschet. Sportul ocupă un loc important în viața mea, mă duc cu copiii mei la stadion, vedem meciuri și tot așa. Totodată, vedem că fotbalul reflectă multe din problemele lumii de azi. De aia ajungi să-l iubești și să-l urăști în același timp. E păcat, pentru că fotbalul e un sport foarte frumos. E un sport simplu și complex, cu o dramaturgie perfectă, e jocul perfect.
Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, a fost (re)lansată și discuția despre traduceri și despre faptul că nu prea ne citim între noi, vecinii, aici în regiune. Cum se văd lucrurile din perspectiva ta?
E trist, dar din păcate nu prea știm unii de alții. Nu ne cunoaștem. Eu mă consider totuși un caz fericit, cărțile mele au fost traduse în estul Europei și mă bucur să fiu citit și înțeles în zona asta. Mi-e frică însă că devenim mai puțin receptivi la felul în care se scrie & se spune o poveste aici. Suntem atât de influențați de Vest și atât de colonizați de cultura americană, încât nu ne mai putem conecta la propriile noastre povești. Spre exemplu, mi-e greu să recomand cuiva din Slovenia să-l citească pe scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov, care mi-e și prieten, și asta pentru că cititorii de aici nu sunt obișnuiți cu stilul lui de a povesti. E un paradox straniu, pentru că e ceva familiar și străin în același timp. Nu vreau să fiu înțeles greșit, e foarte bine că se traduc romane din Vest, dar totodată noi, cei de aici, trebuie să scriem & să povestim în felul nostru. Dacă nu facem asta, o să avem un singur stil dominant, o singură direcție care ne va acapara cu totul.
Foto main: Edi Šelhaus/Wikimedia Commons
