„Mi se spunea constant că locuiesc în casa lui și mănânc pâinea lui, că sunt lipsită de valoare”, povestește o supraviețuitoare a violenței psihologice, participantă la un focus grup din cadrul cercetării „Dezvăluirea părții ascunse a aisbergului. Violența psihologică în Republica Moldova și România”, publicată anul acesta.
Violența psihologică nu lasă vânătăi vizibile, dar sapă adânc în identitatea și stima de sine a celor care o trăiesc, majoritatea lor femei și copii. Într-un articol anterior am vorbit despre cum anii de abuz verbal și fizic ne-au marcat pe mine și pe mama mea. Tatăl meu ne repeta că nu suntem „suficiente” și că fără el nu am fi fost în stare să reușim nimic.
De data aceasta, am vorbit cu Cătălina Poiană, psihologă și co-coordonatoare a grupului de suport #ȘiEuReușesc din Cluj – un program inițiat de Asociația A.L.E.G., dedicat femeilor care ies din relații violente. Am vrut să înțeleg cum pot fi recunoscute din timp semnele unei relații abuzive, ce efecte are violența psihologică asupra copiilor care cresc în astfel de medii și cum poate un grup de sprijin să devină un colac de salvare într-o societate care încă ignoră profunzimea acestei forme de violență.
Poveștile femeilor care trec prin violență în relații sunt, din păcate, ceva cu care ne-am obișnuit. Mama mi-a povestit cum, atunci când era copil, una dintre vecinele ei venea seara la ei în curte, pentru că soțul ei o abuza fizic și verbal. A trăit așa cu el aproape toată viața, până în ultimii ani, când bărbatul a renunțat la alcool.
Însă există și forme mai subtile ale violenței. Uneori este neglijența constantă pe care ți-o arată un partener, gaslightingul (formă de abuz psihologic în care victima începe să aibă îndoieli față de propria sa memorie, percepție asupra realității sau asupra propriei sănătăți mintale), controlul, minciunile sau insultele pe care ți le adresează. Doar că suntem obișnuiți să le catalogăm drept normalități ale unei relații.
În mare parte, explică psihologa Cătălina Poiană, acest lucru se datorează și culturii în care am crescut. Printre cele mai grele traume moștenite de la generațiile anterioare se numără neglijența emoțională, continuă psihoterapeuta:
„Suntem oameni care au trecut prin comunism, o vreme în care copiii erau crescuți cu distanță emoțională. «Nu îl ține în brațe că o să îl alinți prea tare și o să i se urce la cap», «Nu îi răspunde la fiecare plâns, pentru că este manipulativ» – o sumedenie de credințe care, parțial, ne-au lăsat însetați după afecțiune. Și atunci când apare o relație după care noi tânjim foarte mult și pe care ne-o dorim atât de tare, ne e foarte greu să mai recunoaștem semnele abuzive.”
Primele semne ale unei relații abuzive apar, de cele mai multe ori, chiar de la început. Dacă o persoană îți încalcă în mod repetat limitele, deși i-ai comunicat clar care sunt acestea, este foarte probabil ca acest comportament să continue pe tot parcursul relației.
Un exemplu des întâlnit: îi spui cuiva că nu mai vrei să păstrați legătura, însă acea persoană continuă să îți trimită mesaje insistente, cerându-ți „încă o șansă”. Când refuzi, insistențele se pot transforma în hărțuire. Aceste semnale de alarmă nu ar trebui ignorate, ci ar trebui să ducă la încheierea relației, înainte ca dinamica să devină și mai abuzivă.
Umilirea este un alt semnal clar că te afli într-o relație marcată de violență psihologică. Psihologa Cătălina Poiană mi-a povestit că multe dintre femeile care au ajuns la grupul de sprijin #ȘiEuReușesc ajungeau, în timp, să creadă că partenerul are dreptate, că sunt „prea sensibile” și că tocmai de aceea le rănesc insultele și jignirile, fie spuse în public, fie în intimitate.
De altfel, multe fete cresc cu ideea că „sunt mai sensibile decât băieții”, o convingere transmisă încă din copilărie, acasă sau la școală. În acest context, spune psihologa, e de înțeles de ce, în fața abuzului emoțional, femeile ajung uneori să se îndoiască de propriile reacții, în loc să le recunoască drept semne de abuz.
„Părintele abuzat nu mai poate face față nevoilor emoționale ale copilului”
Acasă nu e doar locul în care suntem educate să acceptăm mai multe încălcări ale limitelor de către parteneri, ci și locul unde unii dintre noi cresc martori la violență, psihologică sau fizică. Comportamentul părinților față de noi în copilărie ne modelează felul în care ne satisfacem mai apoi propriile nevoi.
Am întrebat-o pe psihoterapeuta Cătălina Poiană ce impact are relația dintre părinți asupra dezvoltării emoționale a copilului, mai ales atunci când această relație este una abuzivă. Mi-a explicat că modul în care mama și tata interacționează în cadrul familiei modelează profund felul în care copilul ajunge să înțeleagă ce înseamnă iubirea și cum se manifestă ea. În plus, influențează felul în care el va reacționa, la maturitate, în situații similare.
Când încă nu poți să vorbești, plângi ca să ceri atenție. Te agăți de mâna părintelui sau de un picior, ca să-i spui că vrei protecție. Dacă copilul vede că lucrurile astea nu funcționează, explică Cătălina Poiană, atunci va găsi alte strategii ca părintele să rămână prezent și atent la ceea ce are nevoie.
Situația se complică, însă, atunci când între părinți există o dinamică abuzivă. În astfel de situații, părintele abuzat încearcă non-stop să facă față agresiunilor pe care le trăiește emoțional și psihic, uneori și fizic, astfel încât nu mai poate să mai răspundă cu luciditate nevoilor copilului.
În acele momente, copilul învață să își asocieze starea de spirit cu cea a părintelui de referință, care în cultura noastră și în multe alte societăți patriarhale este mai degrabă mama. Așa se explică de ce, la maturitate, copiii care cresc în familii abuzive e posibil să reproducă acele comportamente, ulterior, în propriile relații – fie ele amoroase, de prietenie sau de muncă.
În familiile în care violența și conflictul sunt constante, părinții devin adesea indisponibili emoțional, incapabili să răspundă nevoilor copilului. În lipsa unui sprijin afectiv real, copilul va învăța să-și regleze singur emoțiile, însă într-o manieră nu neapărat sănătoasă. Aceste mecanisme de supraviețuire pot deveni o povară în timp.
Psihologa este de părere că un copil este responsabilitatea noastră, a tuturor, și că dacă am înțelege lucrul acesta probabil că am interveni mai ușor în cazurile de violență în familie pe care le vedem în jur.
Prietenii sau familia pot să susțină femeile supraviețuitoare în diverse feluri, astfel încât, într-un final, ea să ajungă să dezvolte o relație bazată pe mult mai multă grijă față de copil și să poată să dobândească putere în toate relațiile din viața ei.
Majoritatea femeilor care trec prin violență psihologică sau fizică ajung să normalizeze aceste experiențe. Iar copilul, odată ajuns adult, într-o relație, riscă să repete patternul. Un copil crescut într-o astfel de dinamică relațională probabil nu va ști să spună unui partener abuziv că nu e normal să permiți cuiva să te trateze altfel decât cu grijă și respect. Nu poate să spună acele lucruri, fiindcă nu le crede nici față de propria persoană. Și atunci începe să apară îndoiala, atât la copil, cât și la părinte, cum că abuzul nu este atât de grav și că poate ar fi putut fi evitat.
„Asta face ca abuzul psihologic, violența emoțională, să fie atât de subtilă, pentru că atinge răni adânci și activează mecanisme care nu fac decât să o întărească. Cu cât ele devin mai puternice, cu atât îmi va fi mai greu să spun stop. Iar în momentul în care o voi face, se declanșează o frică foarte puternică”, continuă psihologa. „Ca să pot face față acelei frici, am nevoie de sprijin. Oricine are nevoie de sprijin în astfel de momente de vulnerabilitate, mai ales atunci când e expus constant la asemenea situații.”
Și eu reușesc
Un astfel de grup se întâlnește săptămânal, din 2020, la Cluj, Sibiu, Brașov, Satu Mare și București, la inițiativa Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen (ALEG). Este deschis oricui și la fiecare întâlnire vin, în medie, cam zece persoane, îmi spune Cătălina Poiană.
Aceste spații, continuă psihologa, sunt extrem de benefice, pentru că nu pun presiune pe supraviețuitoare, ci le ajuta să-și redobândească încrederea în ele, ca mai apoi să poată lua o decizie:
„O femeie pleacă, în medie, de șapte ori până reușește să iasă definitiv dintr-o relație abuzivă. De multe ori, pentru că îl iubește, pentru că speră că se va schimba. Asta și pentru că, în cultura noastră, nu există ideea că poți iubi pe cineva și totuși să alegi să pleci, pentru că relația te rănește. În schimb, suntem învățați că iubirea înseamnă sacrificiu, suferință, și că puternic e cel care rămâne.”
#ȘiEuReușesc a început cu ideea ca femeile să poată să-și împărtășească povestea, ca să poată să o înțeleagă pe deplin și să își dea seama că experiențele respective nu reprezintă toată identitatea lor, ci doar o parte din viața pe care au petrecut-o alături de cineva.
„E foarte vindecător să auzi poveștile altor supraviețuitoare. De multe ori, când cineva citea un testimonial, celelalte femei spuneau: «Și eu am trecut prin asta. N-am știut că e abuz»”, continuă Cătălina Poiană. „«Credeam că abuzul înseamnă doar ce vedem la știrile de la ora 5». Asta pentru că percepția noastră despre abuz e încă distorsionată, mulți cred că doar dacă cineva te-a lovit, atunci ai trecut printr-un abuz.”
Ideea acestor grupuri a venit de la povestea lui Annabel, o femeie din Spania, care după ce a ieșit dintr-o relație cu violență domestică, a început să organizeze întâlniri în care participantele își ofereau una alteia sprijin. De exemplu, dacă una dintre femei avea o nevoie specifică, cum ar fi faptul că merge la tribunal să divorțeze, atunci altcineva din grup o însoțea ca să-i ofere sprijin moral. Sau în situații de zi cu zi – când o femeie avea nevoie să meargă la dentist și nu avea cu cine să lase copiii, se oferea altcineva din grup, care avea acest rol, să stea cu ei.
În Cluj, unde Cătălina lucrează din 2020, grupurile încă nu și-au format niște roluri prestabilite, însă sprijinul e prezent. Se vede în lucruri mici, care le-au ajutat pe participante să-și creeze o comunitate. Au mers împreună în afara orașului, într-o ieșire la cabană, au cântat colinde la chitară împreună sau au învățat să coacă pâine.
„Un lucru foarte puternic, care mi-a rămas întipărit în minte după aceste întâlniri, este diferența dintre primul moment în care vin la grupul de sprijin și ce se observă după câteva luni”, îmi povestește Cătălina Poiană. „E un stres intern extrem de puternic, o adrenalină care le ține conectate și vigilente în permanență la cum ar putea să se apere, neavând încredere că vor putea să facă față unui moment în care vor trebui să se apere. Și vin la început, intră în încăpere, abia vorbesc. Sunt cu capul aplecat. Nu li se aude vocea.”
Treptat, însă, vocea lor începe să se audă chiar din stradă când vin la întâlnirile săptămânale. Una dintre participantele la grupul de sprijin i-a spus de curând Cătălinei: „Nu îmi vine să cred că abia când am divorțat am început să văd soarele, să-l simt pe corp, pe pielea mea. În sfârșit puteam să respir și nu-mi venea să cred că pot să trăiesc asta și că până acum nu am putut să mă bucur de soare, deși el era mereu acolo”.
În prezent, 26 de femei vin constant la întâlnirile de grup și mai sunt în discuții și cu alte învingătoare, care încă nu sunt convinse dacă să participe sau nu.
Cătălina Poiană crede că pentru a vedea o schimbare reală în cazurile de violență domestică, e nevoie de sprijin sistemic, integrat, din partea medicilor, profesorilor, părinților, jurnaliștilor – și, practic, din partea întregii societăți. De exemplu, ea a fost profund influențată de un
Un articol pe care l-a citit în urmă cu mai mulți ani - Crima de la grădiniță, semnat de jurnalista Oana Sandu în Decât o Revistă. A surprins-o atunci că, pe măsură ce citea, mintea ei era invadată de gânduri vechi, preluate de-a lungul timpului, de la televizor, din familie. Multe dintre ele erau mai aproape de a judeca și a blama victima, decât de empatie și înțelegere.
„Pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că mintea mea vorbea cu voci vechi, adunate de-a lungul vieții. Am început să văd câte preconcepții purtam fără să-mi dau seama. De fiecare dată când o femeie vorbea despre violență domestică, patriarhat, feminism sau egalitate de gen, o voce din mine murmura: «Oare nu exagerează?»”
După ce a citit articolul Oanei, a ajuns la concluzia că nu, nu exagerăm când vorbim despre violență domestică și când le ascultăm pe femeile care au trecut prin astfel de relații. În urma acelei lecturi a hotărât să lucreze activ cu supraviețuitoare ale violenței. Acum crede că o parte esențială a prevenției stă în educația despre egalitatea de gen și în capacitatea de a identifica unde ascunde fiecare dintre noi sexismul internalizat:
„Să pot să observ când, de exemplu, privesc o femeie ca pe un obiect menit să joace anumite roluri. Și unde eu, ca fată, tânără, femeie, ajung să cred că merit iubire sau valoare doar dacă mă conformez acelor așteptări. Iar aceste așteptări, de cele mai multe ori, cer să fiu obedientă, o oarecare rezistență tăcută, puterea de a îndura fără să plâng, fără să cer ajutor, fără să fiu «isterică». Felul în care privim fetele și băieții, femeile și bărbații tineri, contribuie enorm la modul în care ajungem să normalizăm abuzul.”
Dacă ești într-o situație de violență domestică, poți apela la următoarele ONG-uri specializate:
A.L.E.G. – Grupurile de sprijin pentru învingătoare au loc în Cluj, Sibiu, București și Brașov. Se întâlnesc săptămânal și discută despre experiențele de violență domestică, ca să poată să-și înțeleagă povestea și să recapete putere.
ANAIS – La fel ca în cazul A.L.E.G., și Asociația Anais oferă grupuri de sprijin pentru supraviețuitoarele violenței domestice. Pe lângă asta, oferă și terapie individuală sau servicii juridice pentru cine are nevoie de asta. Dacă te-ai confruntat cu orice formă de violență domestică, poți să iei legătura cu specialiștii ANAIS la numărul 0736 380 879. Mai multe detalii găsiți aici.
De asemenea, poți apela la orice oră Helpline-ul național 0800 500 333.
