Avem cazul Cornell pe scenă. Aproape în același timp cu scandalul de la Universitatea Cornell (o fostă studentă acuză că a fost violată timp de 7 ore de 7 studenți în 2024, la o petrecere, cazul a fost închis de procuratură atunci și redeschis acum), care a aprins Statele Unite și a generat dezbateri în lumea întreagă, spectacolul Haita produs de Asociația țais și regizat de Cătălina Baciu era prezentat în București, la Point și Teatrul Metropolis. Scris de Jordi Casanovas în 2019, textul redă declarațiile reale din dosarul „La Manada” (Pamplona, 2016), un caz de infracțiune sexuală în grup, care a dus la redefinirea violului în legislația spaniolă. Am numit evaziv fapta incriminată pentru că denumirea ei este o parte importantă din scandal și proces, mai mult, aproape aceleași elemente chestionabile se regăsesc în cazul Cornell astăzi, la 10 ani distanță. Și asta este îngrijorător, pentru că omenirea nu pare să se fi schimbat după cazurile Pelicot sau Epstein, care sunt doar vârfurile unor aisberguri de mari proporții. Unde era cazul, legislația s-a actualizat, de multe ori sub presiunea străzii — de exemplu, în Franța, în urma procesului Pelicot, sau în Spania, în urma cazului din spectacol — dar violența sexuală, predominant împotriva femeilor, și femicidele înregistrează cote amețitoare peste tot, iar mentalitatea rămâne preponderent misogină și patriarhală (comentariile online legate de aceste cazuri celebre mută covârșitor responsabilitatea sau vina pe victime).
În cazul spaniol din 2016, prezentat în spectacolul Cătălinei Baciu, bazat pe documentele dintr-un proces de viol în grup, particularitățile faptei — inexistența unei opoziții din partea victimei — au făcut ca aceasta să nu poată fi considerată, conform legii de la acea vreme, viol, ci doar abuz sau agresiune sexuală, iar judecătorii au decis atunci în favoarea infracțiunii mai puțin grave, abuzul. În dreptul spaniol, violul presupunea un act sexual față de care victima a exprimat un refuz explicit, însă reacția vehementă a oamenilor din timpul procesului a determinat redefinirea acestuia drept un act sexual în care nu există consimțământ expres acordat. O situație similară s-a înregistrat în Franța, unde cazul Pelicot a dus la aceeași reconfigurare a violului de relație sexuală în care consimțământul nu a fost explicit acordat (unul dintre sloganurile protestelor globale care au acuzat definirea defectuoasă a violului în legea penală a fost „Doar DA înseamnă DA”). Ca și în Spania, în Franța violul necesita o opoziție expresă, dar cazul Pelicot a arătat că infractorii eludează legea prin drogarea victimei. Aflată în stare de inconștiență indusă de medicamente, victima nu putea accepta sau refuza explicit relațiile sexuale, prin urmare, nu s-ar fi întrunit condițiile de la acea vreme (2020) pentru încadrarea faptei ca viol.
Cazul Pelicot a produs o uriașă devoalare a unor rețele globale de agresiuni sexuale, cu site-uri destinate bărbaților care își droghează (și sunt învățați cum să o facă) partenerele, le violează și invită alți bărbați să le agreseze, după care postează online înregistrările video ale faptelor. Este înfricoșător numărul de cazuri apărute, care ridică întrebări despre cele care nu au fost încă descoperite, ca și numărul de bărbați care sunt activi pe site-urile respective sau le accesează. Violența umană în mediul domestic pare să fie la cotă paroxistică, dacă nu cumva așa a fost mereu și doar acum omenirea are instrumente să o scoată la suprafață. Situația se confirmă și în România, unde violența sexuală și femicidele sunt des întâlnite, iar autoritățile sunt indulgente cu agresorii. Cazul din Vaslui, în care o minoră a fost violată de 7 bărbați (2014), s-a încheiat cu pedepse reduse, ultimul condamnat a fost eliberat în 2019.
Ca și la Pelicot și acum la Cornell, cazul din Pamplona are o componentă de frăție masculină — sunt cinci bărbați tineri, veniți la o fiesta, alcoolizați, plini de adrenalină, care se impulsionează reciproc într-o orgie, lăudându-se din când în când într-un grup online (la fel ca în cazul Cornell, unde informația privind violul și invitația de a participa s-a produs pe un grup online cu 57 de membri, dintre care 7 agresori, ceilalți 50 fiind practic complici, pentru că nu au raportat infracțiunea și nu au făcut nimic ca să ajute victima. Niciunul nu a fost deocamdată cercetat). E un aer de băiețeală prostească, altoit cu mantra „așa se face” prin care se trimite fapta în derizoriu și se reclamă existența unei cutume care le-ar justifica comportamentul. Nu există din partea lor vreun interes pentru victimă, o fată tânără, singură, pe care au cunoscut-o în acea noapte, căreia nu i-au spus direct ce voiau și căreia nu i-au cerut consimțământul. Pentru că „așa se face”. Și tot din cauza asta, procesul a fost dominat de chestionarea comportamentului victimei în loc de cel al agresorilor. De ce nu a ripostat, de ce nu a încercat să scape, de ce nu a sunat imediat la poliție — strategia clasică de mutare a responsabilității de la agresor la victimă și de decredibilizare acesteia.
Spectacolul Cătălinei Baciu arată această solidaritate de gen care se conjugă toxic și violent — nu doar bărbații care acționează ca grup, chiar dacă individualitățile se păstrează, ci și atmosfera din jur, redată exclusiv auditiv, cu petrecerea care ridică adrenalina și din care agresorii irup în scenă, aducând cu ei vibe-ul dezinhibat și alcoolul care amplifică dezinvoltura și bravada. De partea cealaltă, fata reacționează la tot acest compozit, e luată de valul fiestei suficient cât să nu realizeze pericolul, iar în timpul agresiunii preferă să nu reacționeze ca să „se termine mai repede”. Băieții (Alex Iezdimir, Andrei Mărcuță, Șerban Melnic, Ștefan-Alexandru Iancu, Voicu Aaniței) acționează coagulat și agresiv verbal, susținuți de atmosferă, cu un scop clar în ceea ce privește relația cu fata (Denisse Moise în spectacolul văzut de mine, pe dublu rol cu Irina Sibef). În timpul procesului, reacția efervescentă a străzii, în special a femeilor, a însoțit zgomotos judecata — femeile au devenit și ele un grup de presiune care a determinat autoritățile să schimbe legea.
Între cele două grupuri dinamice, agresorii și strada, victima infracțiunii se remarcă printr-o lipsă de dinamism. Mișcările ei sunt minimale, emoția ei este pietrificată, alege rezistența prin neimplicare în timpul agresiunii în locul unei opoziții deschise care ar fi putut provoca, previzibil, o reacție violentă la adresa sa. În spectacol, nemișcarea ei în timpul violului (când nu o vedem, dar din care se aude puțin și despre care se vorbește mult) și fizicalitatea redusă ulterior, inclusiv în instanță, arată o stare apatică ce poate fi un simptom al șocului. Aici e miezul disputei: ceea ce poate fi interpretat psihologic drept autoapărare se traduce juridic drept consimțământ tacit. Cazul a schimbat asta în legislație, dar mentalitatea generală a rămas tarată de paradigma în care atenția este la comportamentul victimei, nu al agresorilor. Și asta are rădăcini mai adânci, ține de educația generală în care lumea bărbaților are misecuvismul la bază („așa se face, nu?” întreabă retoric unul dintre agresori), iar cea a femeilor este construită pe vinovăție și restricții. Băieții trebuie să primească, iar fetele sunt datoare să ofere (cazul Cornell a pornit și discuțiile despre tradiția violării fetelor la petrecerile frățiilor prin punerea drogurilor în alcool, în special ketamină, lucruri despre care universitățile știu, dar pe care le tolerează pentru că, se acuză din public, sunt orientate spre susținerea și formarea în special a băieților din familii bogate). Șocul victimei vine din constrângere, chiar dacă nu există violență fizică. Cinci bărbați zgomotoși, intimidanți prin număr și atitudine (sunt descrise momentele în care mâinile fetei i-au fost prinse de unul dintre bărbați, capul i-a fost direcționat, a fost trasă, condusă să facă anumite acțiuni) au exercitat o presiune asupra ei.
Printre similitudinile celor două cazuri, spaniol și american, sunt grija pentru agresori (să nu fie identificați public pentru a nu le distruge viața /viitorul), pedepsele minime sau simbolice (precum cea privind scrierea unor eseuri), acuzarea victimei pentru comportament riscant sau provocator etc. Toate arată că există ceva mai grav decât cazuri individuale — există o mentalitate patriarhală și un sistem care o promovează și protejează. Și ele funcționează destul de eficient.
Aș aminti de alte două texte cu Haita are elemente comune — Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, în care violul era comis de mai mulți agresori adolescenți asupra unei fete minore puțin retarde (piesă inspirată de un caz real din Israel), și Prima facie de Suzie Miller, unde o avocată de succes, care apără infractori sexuali, ajunge ea însăși victima unei infracțiuni sexuale și privește lucrurile din cealaltă parte. În toate textele, acordul pentru actul sexual nu a existat, a fost viciat sau forțat, de aceea în cazurile reale consecința de durată a proceselor a fost redefinirea violului în raport cu consimțământul. Doar DA e DA.
Haita poate fi văzut în 7 octombrie la Târgu Mureș - 3g HUB, în 8 octombrie la Timișoara - Teatrul Basca, în 9 octombrie la Arad - CELĂLALT.teatru, în 10 octombrie la Cluj-Napoca - Reactor de creație și experiment.
FOTO: Asociația țais
Haita
de Jordi Casanovas
Traducere: Ioana Anghel
Regie: Cătălina Baciu
Scenografie: Diana Nistor
Distribuție: Irina Sibef / Denisse Moise, Alex Iezdimir, Andrei Mărcuță, Șerban Melnic, Ștefan-Alexandru Iancu, Voicu Aaniței
Sound design: Niko Becker
Lighting design: Emanuel Floriș
Video design: Norbert Boda
Social Media: Ștefania Kiss
Graphic design: Robert Farkas
Project management: Nicole Drog
Project assistant: Eduard Drog
16+
Proiect realizat de Asociația țais și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
